VATRA ROMÂNILOR nr. 1

Cuvântul editorului

În năvala asta de ziare, majoritatea extrateritoriale, ne-am întrebat şi ne întrebăm dacă apariţia unui periodic cu rădăcinile în vatra străbună va rezolva măcar în parte problemele grave cu care se confruntă ţara şi va alina cât de cât suferinţele românilor ajunşi în pragul disperării. La sărăcia şi mizeria, întronate cu bună ştiinţă şi rea credinţă în cei 16 ani de tranziţie, se adaugă laşitatea unor guvernanţi iresponsabili care nu iau nici o atitudine faţă de străinii şi hainii care ne umilesc, ne contestă obârşia şi vatra în care ne-am născut şi format ca popor.

Din aceste considerente am botezat periodicul socio-cultural şi de atitudine civică „Vatra Românilor”, spre a sublinia, deşi nu era necesar, scopul pentru care a fost izvodit – apărarea drepturilor, intereselor şi demnităţii românilor. Deci, vom folosi toate mijloacele legale pentru a demonstra tuturor acuzatorilor că naţionalismul şi patriotismul românesc nu compromit democraţia şi nu se opun integrării României în structurile europene, dimpotrivă. Asta nu înseamnă că nu vom publica şi opinii contrare, studii şi analize, care să probeze şi să argumenteze utilitatea sau inutilitatea integrării. Vrem, însă, o dezbatere sinceră, deschisă, fără idei preconcepute, ca oamenii să înţeleagă avantajele şi dezavantajele integrării, iar tineretul, mai ales tineretul, să-şi poată hotărî viitorul în deplină cunoştinţă de cauză.

Menţionăm că periodicul „Vatra Românilor”, editat de Uniunea Vatra Românească, filiala judeţului Timiş, nu este îndreptat împotriva vreunei minorităţi etnice. Dimpotrivă, va încerca să le cunoască preocupările, frământările şi necazurile (pentru că au destule) şi va lua atitudine împotriva celor care nu le respectă drepturile inalienabile, consfinţite în Constituţie, în tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte. Dacă susţinem şi apărăm egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor României, indiferent de naţionalitate, rasă, sex, grad de cultură, religie etc., ni se pare normal să nu luăm în considerare pretenţiile absurde, să condamnăm tendinţa de majorizare a unor minorităţi şi să cerem respectarea legilor şi loialitate faţă de statul român, tot conform Constituţiei.

Vom încerca să demonstrăm că naţionalismul nu este o noţiune desuetă, generatoare de violenţă, şovinism, antisemitism, intoleranţă etc., cum susţin antinaţionaliştii. Ca urmare, statele naţionale nu vor dispărea din istorie pe măsura înaintării… spre ce? – globalism sau comunism? – cum susţineau arhanghelii socialismului ştiinţific. Naţionalismul şi statele naţionale nu vor dispărea, fie şi pentru faptul că Europa (lumea) s-ar transforma într-un turn Babel, unde toţi vorbesc şi nimeni nu înţelege nimic.

Apariţia acestui periodic este reclamată şi de încălcarea grosolană a drepturilor omului, dezinformarea şi manipularea românilor, îndeosebi din Transilvania, unde câteva legi „scremute” în palatele bucureştene sunt mai odioase şi mai nedrepte decât cele emise de Cancelaria Imperială de la Viena. Şi ce e mai grav, în timp ce guvernanţii se laudă cu progresul, libertatea şi democraţia întronate, în Ţara Lor românii nu au dreptul să vorbească limba Mamei Lor. În judeţele Covasna, Harghita şi parte din Mureş, românii au toată libertatea să opteze, adică să ofteze, democratic, dacă învaţă ungureşte, aşa cum le-a cerut dl. Marko Bela, care este, totuşi, vicepremier în Guvernul României, ori să nu înveţe şi să plece, să-şi părăsească agoniseala de o viaţă, aşa cum au plecat în timpul ocupaţiei hortiste. Este un caz unic în lume când o minoritate naţională a trecut la purificarea etnică a unor zone şi localităţi de populaţia majoritară, cu concursul vinovat al guvernanţilor.

Această purificare etnică şi măsurile discriminatorii şi vexatorii luate împotriva românilor, care nu sunt angajaţi nici ca portari dacă nu vorbesc şi scriu corect ungureşte, reclamă cu necesitate apariţia acestui periodic, care-i va apăra şi le va reda încrederea în forţele proprii. Apariţia este determinată şi de faptul că încercările noastre de a informa opinia publică din ţară şi din străinătate despre această purificare etnică s-au lovit de opacitatea unei anumite părţi a presei, care, în loc să acorde atenţie materialelor şi documentarelor trimise, au refuzat tacit sau explicit, iar câţiva ne-au acuzat tot pe noi de naţionalism, şovinism etc. Au refuzat şi atunci când am luat atitudine împotriva unor indivizi rau intenţionaţi şi adesea rău famaţi, care au pângărit şi terfelit tot ce are poporul român mai sfânt – istoria, cultura, tradiţiile şi obiceiurile, limba maternă, inclusiv religia, adică legea străbună. Dar, cu toate scremetele, acuzaţiile şi greutăţile întâmpinate, „Vatra Românilor” va apăra valorile noastre naţionale, martirii şi eroii neamului, care au luptat şi au salvat românismul de catastrofele istoriei.

SUNTEM INDEPENDENŢI, SUNTEM NAŢIUNE DE SINE STĂTĂTOARE!

Ziua de 9 Mai, cunoscută şi sub denumirea de Ziua Europei, are pentru noi, românii, o dublă semnificaţie. Pe de o parte, este ziua în care, cu 129 de ani în urmă, s-a proclamat independenţa de stat a României, iar pe de alta, este ziua în care, acum 61 de ani, s-a pus capăt celui mai sângeros război din istoria Europei, în timpul căruia şi românii au dat un greu tribut de sânge.

La 9 Mai 1877, deputatul N. Fleva a făcut în forul suprem al ţării, Parlamentul, următoarea interpelare: „1.Dacă guvernul a comunicat oficial tuturor puterilor ruperea legăturilor noastre cu Turcia şi, ca urmare, independenţa absolută a României. 2. Dacă în starea de resbel în care ne găsim, în urma provocaţiunii Turciei, dl. ministru de Esterne a rechemat pe agentul român din Constantinopol şi dacă a comunicat, în mod oficial, puterilor această stare de resbel şi dacă s-au luat toate măsurile necesare”.

După ce deputatul Fleva şi-a dezvoltat patriotica interpelare, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a răspuns: „Domnilor deputaţi, în de-afară de poziţiunea mea de ministru, ca român am aplaudat limbagiul românesc energic al d. onor. Fleva. Aceasta odată zisă, trebuie să mă întreb pe mine, dacă mie, ministrul Treburilor din Afară şi prin a cărui slabă voce România astăzi vorbeşte în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe d-sa şi să consult mai mult inima decât raţiunea rece. Onor d. Fleva a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropia. D-sa, vorbind despre spionii care cutreieră ţărmii noştri dunăreni, faţă în faţă şi chiar în mijlocul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice şi eu la rândul meu: un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoarea de a dirija interesele ţărei faţă cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oştirii României, poate să compromită soarta naţiunei române. Vă voi ruga dară să ţineţi seama de această reservă care sunt dator să o pun sentimentelor mele şi să binevoiţi a nu aştepta de la mine, nu voi zice entuziasm, dară nici chiar căldură şi nici frase altele decât acelea care se reclamă la gingăşia cestiunei. Ceea ce am zis, împrumutând o frasă a unui mare diplomat străin, când a răspuns la interpelarea d-lui Stolojan, aceea zic şi eu astăzi: că la gurile Dunărei nu sunt numai interese locale, sunt interese europene, e centrul de greutate al Europei. Aici e nenorocirea României, dară aici este, sau mai bine zis ar putea să fie şi norocirea României. D-lor, când s-a votat convenţiunea cu Rusia, precum şi cu ocasiunea interpelării d-lui Stolojan, am vorbit nu numai ca ministru, dară poate am vorbit şi ca român. Astăzi sunt dator să vorbesc numai ca ministru, şi negreşit ca ministru al României. D-lor, şi Camera, şi Senatul, la interpelările d-lor Stolojan şi Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de resbel, că suntem deslegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi că aceste legături sunt întrerupte de către Înalta Poartă. Aceste două voturi au întărit situaţiunea şi nu avem nevoie de un comentariu mai mare… În stare de resbel, cu legăturile întrerupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare! Avem domn de sine stătător! Însă, d-lor, aci se opreşte travaliul nostru? Aci se opreşte misiunea noastră? Am adjuns la scopul urmărit de la 1848 încoace? Mai intâi de toate, d-lor, să ne facem întrebarea ce am fost înainte de declararea resbelului? Fost-am noi independenţi de Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am vasali Turciei? Avut-am noi sultanul suzeran? Străinii au zis aceasta, noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva, nişte legături sui-generis, care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi”.

Am citat din stenograma şedinţei Parlamentului României din 9 Mai 1877, în care s-a hotărât cu unanimitate de voturi independenţa absolută a României. Atunci, politicienii români, uniţi în cuget şi-n simţiri, au luptat şi s-au jertfit pentru neatârnare şi unitate naţional-statală, nu pentru rezolvarea unor interese personale şi meschine, cum fac astăzi. Discursurile parlamentarilor de atunci au susîinut cu multă înflăcărare, dragoste de neam şi ţară dreprul românilor la libertate şi independenţă. Au evocat faptul că , de-a lungul istoriei noastre multimilenare, urmaşii dacilor şi romanilor, românii nu şi-au plecat capul sub jugul asupririi străine.

Cu toate vitregiile istoriei, chiar şi cu trădări, de care adesea am avut parte, românii au luptat, au păstrat nestinsă flacăra dragostei de neam şi ţară, a idealului de libertate şi unitate naţională. Stă mărturie rezistenţa dârză, opusă celor trei imperii hrăpăreţe (otoman, ţarist şi habsburgic), sub sceptrul marilor voievozi români – Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul etc. Unicitatea programelor revoluţiei de la 1848, în toate cele trei ţări româneşti, respingerea atacurilor trupelor kossutiste şi apărarea eroică a Munţilor Apuseni de către moţii conduşi de Avram Iancu, unirea Moldovei cu Muntenia în 1859 şi jertfele românilor în războiul pentru cucerirea independenţei de stat din 1877 au creat condiţii, au făcut posibilă Unirea cea Mare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Însă, naţiunile veleitare şi oprimatoare, vinovate de declanşarea războiului, deşi au fost învinse, obşnuite să domine şi să asuprească alte popoare, au folosit toate tertipurile şi pretextele, îndeosebi lipsa de drepturi şi persecuţia minorităţilor etnice din statele naţionale, născute pe ruinele imperiului habsburgic, ca să declanşeze o nouă conflagraţie, în scopul modificării graniţelor stabilite prin tratatele de pace. Acest război pustiitor, în care şi-au pierdut viaţa milioane de oameni, s-a terminat în Europa, la 9 Mai 1945. În această zi, numită şi Ziua Europei, toată Europa, de la Atlantic la Urali, a adus un pios omagiu celor care s-au jertfit, a comemorat şi a cinstit memoria tuturor militarilor, indiferent din ce armată au făcut parte, căzuţi pe câmpul de onoare, dar şi a milioanelor de oameni (civili), schingiuiţi şi omorâţi prin închisori şi lagăre de concentrare.

Ioan Damian


Eminescu istoric – o ipostază mai puţin cunoscută

Lirica poetului naţional Mihai Eminescu a fost influenţată nu numai de contactul cu filozofii antici (Heraclit, Platon, Aristotel etc.) şi cu gânditorii moderni (Spinoza, Descartes, Hegel etc.), ci, aşa cum rezultă din cele 44 de caiete-manuscrise existente în Biblioteca Centrală a Universităţii din Bucureşti, şi de studiul istoriei, în general, şi al istoriei românilor, în special. Din cele circa 10.000 de file de manuscris, în peste 1.300, consacrate ştiinţelor exacte şi umaniste, sunt trecute texte originale, creaţii ale poetului, conspecte, traduceri sau note luate la cursurile universitare urmate la Berlin şi la Viena. „Nu e ramură de ştiinţă”, scrie Ion Slavici în Amintirile sale, „pentru care el nu avea, cum se spune, o particulară slăbiciune şi când se-nfigea o dată în vreo chestiune, cetea un şir întreg de cărţi privitoare la ea”.

Această „particulară slăbiciune”, rezultă din dragostea poetului pentru poporul român, „viteaz în războaie, muncitor şi liniştit în timp de pace, apărător de adevăr (…), drept şi bun la inimă ca un copil, poporul român nu e capabil de trădare, nici de infamie” (Mss. 2257, f.421). Iar la fila 65 din acelaşi maniscris consemnează: „Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc harte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece”. Şi pentru că noi, românii, am fost şi mai suntem încă o naţie care „se zbate pentru viaţă între trei imperii ce-i sunt inamice naturale” (Mss. 2257, f. 186), trebuie să-i dăm dreptate poetului naţional. Mai ales acum, când forţe oculte interne şi externe, interesate, încearcă să refacă imperiul multinaţional austro-ungar, ieşit pe uşa din dos a istoriei.

În manuscrisele menţionate, Eminescu a consemnat cele mai importante momente din istoria românilor şi personalităţile de seamă ale poporului român – Dragoş, Bogdan I, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ioan Huniade, Nicolae Olahus, Matei Basarab, Matei Corvin, Al. I Cuza etc. Reţin atenţia listele cronologice cu domnitorii din Moldova şi Ţara Românească, cu numele dregătorilor lor. De pildă, boierii lui Alexandru cel Bun: Giurgea, staroste de Suceava, Mihai, staroste de Dorohoi, Vlad, staroste de Siret.

În alte manuscrise sunt comentate unele evenimente importante din istoria noastră, chiar înainte de constituirea statelor feudale româneşti, astfel: „Despre caracterul şi viaţa tracilor, martorul cel mai vechi şi mai important e Herodot; poporul tracic este poporul cel mai mare după inzi (…). Şi dacă ar avea un domn şi dacă ar ţinea unul cu altul, ar fi invincibil şi cel mai puternic dintre popoare, după părerea mea” (Mss. 2257, f. 424). Iar unele momente şi personalităţi sunt descrise de Eminescu cu toată forţa verbului său: „Când Mahomed al II-lea, soarele roşu al deşerturilor, răsări deasupra lumii, românii erau în culmea epocii lor eroice. Şi, precum soarele, răsărind în noaptea timpurilor, atinge şi aprinde întâi vârfurile munţilor celor înalţi, astfel Carpaţii născători ai râurilor şi ai poporului nostru se desemnară în toată uriaşa lor mărire în faţa soarelui ce răsărea (Mss. 2267, f. 105). Iar în Mss. 2257, fila 422, consemnează: „Pentru a măsura rezistenţa unui popor în contra unui atac sau a unei cuceriri, trebuie să ştim ce putere reprezenta acel atac sau acea tentativă de cucerire. Ştefan cel Mare s-a luptat în contra turcilor sub Mahomed II (culmea, moment culminant al puterii otomane), în contra ungurilor sub Matei I (culmea), va să zică rezistenţa ce a trebuit s-o opuie acestora este egală dacă nu superioară atacului intervenit. Ştefan Vodă e mare. Tot astfel, Mircea I s-a luptat în contra lui Murad şi în contra lui Baiazid Fulgerul”.

În afara celor menţionate despre Matei Corvin, Mihai Eminescu a consacrat numeroase pagini Transilvaniei, relatării unor evenimente şi descrierii unor regiuni, cum ar fi comitatul Hunedoara, Ţara Zarandului, a Făgăraşului, Maramureşul şi alte locuri cu rezonanţă istorică.

Preocuparea poetului pentru studierea istorie rezultă şi din scrisoarea trimisă la 19.09.1874 lui Ioan Al. Samurcaş, la reprezentanţa diplomatică a României din Berlin, în care îi descrie greutăţile întâmpinate în timpul unei călătorii la Konigsberg şi Lemberg (Lvov), făcută pentru găsirea şi studierea unor documente despre istoria românilor. În această scrisoare, publicată în „Convorbiri literare” din iunie 1919, Eminescu a menţionat că cercetarea cu ochi proprii „a documentelor originale nu este permisă decât cu învoirea scrisă a Guvernelor centrale (din Berlin, respectiv Viena – n.n.)” şi solicită sprijin în acest scop de la agenţia diplomatică sau de la Ministerul de externe. Din scrisoare mai rezultă că, la Lemberg, Eminescu a vrut să realizeze „fotografia bisericii Movileştilor şi a portretelor dinlăuntrul ei – familia lui Ieremia Movilă şi portretul unui armaş din Ţara Românească, care, cu vremea, a ajuns mare cancelariu al Poloniei (…). Biserica în cestiune se numeşte până azi Biserica Românească”. În finalul scrisorii, Eminescu îşi exprimă speranţa că până se va întoarce la studii în Berlin va fi pus în „corespondenţă cu d-ul Hajdău, pentru a afla de la el numele dicţionarelor auxiliare (a limbei latine corupte din acel timp şi a prescurtărilor usitate pe atunci) şi toate preservativele critice, pe care cineva trebuie să le aplice la documente, pentru a afla dacă sunt autentice sau apocrife (…)”. Asemenea documente, adunate cu pasiune, formau conţinutul uneia din cele „trei lăzi”, care l-au însoţit prin diversele locuinţe unde s-a mutat, în Bucureşti şi nu numai. Din studierea acestor documente izvorăsc fiorul patriotic, dragostea de neam şi ţară, cunoscute celor care ascultă lirica eminesciană.

Eminescu, antisemit?

Dup cum se ştie, nişte indivizi, scoşi din rigolele lui Hades după decembrie 1989, îl acuză pe Eminescu de naţionalism şi antisemitism. Însă, aceste „Simţiri reci, harfe zdrobite/ Mici de suflet, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic” confundă naţionalismul cu şovinismul. La ei, „totu-i lustru, fără bază… totu-i calp, totu-i străin”, din moment ce dragostea de neam şi ţară, patriotismul deci, a devenit o noţiune desuetă. Or, tocmai cultivarea şi dezvoltarea acestui sentiment de dragoste faţă de ţară şi poporul în sânul căruia ne-am născut îi face lirica lui Eminescu. De aceea, lirica/poezia lui, dar mai ales el trebuie acuzat şi defăimat, ca tineretul să nu mai aibă încredere în forţa şi tăria neamului românesc.

Din toată opera lui Eminescu nu rezultă şovinism, xenofobie sau antisemitism. Şi nici nu poate rezulta, din moment ce în Bucureşti, de pildă, era în relaţii foarte bune cu lingvistul şi filozoful evreu Moses Gaster, cu care studia şi descifra vechile documente. Despre aceste relaţii, în revista „Extemporal” nr. 1-2/1937, M. Gaster mărturisea: „Am fost multă vreme în legătură prietenească cu Eminescu. Trebuie însă să mă mărginesc numai la o amintire care mi s-a întipărit în minte, şi anume: de câte ori veneam pe la dânsul, citeam cu tot dinadinsul manuscriptele vechi şi letopiseţi ce avea (…). Iar câteodată când dădeam de o frază frumos ticluită, el exclama ¤Ei, Gaster, ce spui? Aşa-i că scrie frumos?¤. Am stat uniţi în dragoste pentru limba veche şi se ferea, cât se poate, să introducă cuvinte noi. Îmi povestea lupta avută cu studenţii latinişti din Cernăuţi”.

Dacă Eminescu era antisemit, aşa cum susţin acuzatorii, e de înţeles că n-ar fi avut o asemenea prietenie de durată cu un evreu. Acuzatorii de profesie nu ştiu că antisemitismul, xenofobia, intoleranţa, şovinismul sunt specifice numai popoarelor veleitare, care se consideră superioare celorlalte naţii şi chiar de origine divină. Deci, au un drept divin de a exploata şi a asupri alte popoare. Or, nici românii, nici Eminescu n-au căzut într-un asemenea păcat. Iar evocarea gloriei străbune, sădirea încrederii în forţa şi trăinicia neamului românesc nu depăşesc limitele bunului simţ în opera lui Eminescu. Iar dacă ţinem seama că şi alţi poeţi şi-au glorificat ţara şi neamul, constatăm, cu multă durere în suflet că acuzatorii sunt nişte bieţi ignoranţi, care vor să se ridice deasupra propriilor lor limite prin terfelirea poetului naţional.

SCRISOARE DESCHISĂ

CĂTRE

SENATUL ROMÂNIEI

DOMNULUI PREŞEDINTE NICOLAE VĂCĂROIU

Organizaţiile neguvernamentale semnatare solicită senatorilor români, indiferent de culoarea lor politică, să nu voteze Ordonanţa de Urgenţă prin care Guvernul încearcă să forţeze ratificarea Acordului semnat de Guvernul ungar pentru înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”, cu sediul în Curţile Gojdu din Budapesta. Solicitarea noastră se întemeiază pe următoarele:

  1. Semnatarii Acordului nu au ţinut seama de faptul că, în anul 1869, avocatul Emanoil Gojdu a înfiinţat o fundaţie care-i poartă numele şi căreia i-a lăsat prin testament cea mai mare parte a averii sale, ca, după moartea sa, Mitropolia Ardealului să acorde burse celor mai buni elevi şi studenţi români ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Or, Acordul ce urmează a fi ratificat, stipulând acordarea de burse şi tinerilor unguri, încalcă această dispoziţie testamentară expresă.
  2. La moartea testatorului, în anul 1870, Congresul Naţional al Bisericii Ortodoxe a pus Fundaţia „Gojdu” sub patronajul Mitropoliei Ardealului cu sediul în Sibiu, care, până la prima conflagraţie, a acordat peste 5.600 de burse studenţilor români ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. După război, deşi potrivit art. 249 din Tratatul de la Trianon Ungaria era obligată să pună la dispoziţia statului român toate fondurile băneşti şi imobilele din Budapesta, a tergiversat (practic, a refuzat), obligând România s-o acţioneze în instanţă la Tribunalul Internaţional de la Haga, care i-a dat câştig de cauză. Ca urmare, în anul 1937, s-a negociat şi semnat un nou acord, care stabilea modalităţile de predare a patrimoniului către Fundaţia „Gojdu” din Sibiu. Acest acord trebuia menţinut, chiar dacă nu s-a aplicat din cauza izbucnirii celei de-a doua conflagraţii.
  3. La sfârşitul celei de-a doua conflagraţii, sub influenţa politicii staliniste, prin acordul bilateral din 1952 părţile au renunţat reciproc la proprietăţile lor de pe teritoriul celeilalte părţi, care, de altfel, au fost naţionalizate. După căderea dictaturilor comuniste, creându-se o nouă situaţie socio-politică şi juridică, părţile au dat altă interpretare Acordului din 1952, în ce priveşte proprietăţile particulare. Ca urmare, în timp ce autorităţile româneşti au trecut la restituirea „In integrum” a proprietăţilor ungare, cele ungureşti, încălcând interpretarea convenită, au trecut abuziv, ilegal, fondurile băneşti (două miliarde USD) în proprietatea statului, iar Curţile Gojdu în proprietatea Primăriei sectorului 7 din Budapesta, care le-a vândut prin licitaţie firmei „Magyar Ingatian”. Aceasta le-a revândut firmei cipriote „Holyood Intreprisse”, cu capital evreiesc, care intenţiona să le renoveze, însă a renunţat din cauza litigiului. Directorul executiv al firmei, Anna Skach, a declarat săptămânalului budapestan „Heti Villagazdasag” din 15.12.1999, că în Curţile Gojdu se vor construi un centru de distracţii, unul de vinificaţie şi o mini-Ungarie în care va fi expusă o hartă tridimensională a Regatului milenar şi machetele unor clădiri, inclusiv din oraşele ardelene şi bănăţene. Cu alte cuvinte, Curţile Gojdu vor fi transformate în tribună de propagandă revizionistă, antiromânească, cu concursul vinovat al guvernanţilor români, iar dacă votaţi ratificarea Acordului, şi al senatorilor.
  4. Negocierile privind patrimoniul Fundaţiei „Gojdu” din Sibiu, începute în anul 1997 şi intensificate în anul 1998, au fost viciate de şamtajul Budapestei cu împotrivirea la primirea României în UE şi alte pretenţii aberante, deşi la putere erau tot PD, PNL şi UDMR. La întâlnirea de la Târgu Mureş, fostul premier ungar Viktor Orban i-a cerut omologului său român Radu Vasile, într-un limbaj foarte dur, neuzitat în relaţiile diplomatice, înfiinţarea unei universităţi în limba maghiară şi restituirea aşa-ziselor „bunuri istorice”, administrate cândva de Statusul Romano-Catolic Ardelean. Or, guvernele de la Viena şi Budapesta refuzând constant instituirea dreptului de proprietate asupra acestor „bunuri”, ci numai de folosinţă în favoarea Statusului, prin Tratatul de la Trianon au trecut în proprietatea Statului Român, chiar dacă spre sfârşitul secolului al XIX-lea Statusul s-a înregistrat fraudulos în Cartea Funciară cu unele fonduri. Numai cu mare greutate, Viktor Orban a acceptat înfiinţarea unei comisii care să studieze şi să propună modul de rezolvare a situaţiei patrimoniului „Gojdu”.
  5. Semnarea Acordului este un abuz, o ilegalitate, un caz aparte, unic, în care negociatorii, în loc să apere drepturile şi interesele românilor, aşa cum au jurat la învestirea în funcţii, le-au abandonat, ca să nu zicem trădat. De la semnarea Diktatului de la Viena şi a Procesului Verbal prin care Insula Şerpilor a fost predată URSS, guvernanţii şi diplomaţii români nu au mai semnat un act atât de ruşinos ca Acordul pentru înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”. Or, Fundaţia „Gojdu” din Sibiu, având un caracter privat, prin semnarea Acordului, Guvernul i-a naţionalizat (confiscat) patrimoniul, lăsat moştenire prin testament, ca să-l pună la dispoziţia unei terţe puteri. Această cesiune patrimonială frizează ilicitul penal şi umple de ridicol Senatul României dacă va vota ratificarea Acordului, pentru că, aşa cum rezultă din răspunsul MAE din ziarul „Ziua” nr. 3547/2006, în Ungaria „retrocedarea imobilelor naţionalizate poate fi făcută persoanelor fizice şi juridice cărora le-au aparţinut imobilele, în condiţiile prevăzute de legea ungară, care a permis restituirea exclusivă a clădirilor care au îndeplinit funcţia de lăcaş de cult (Legea 32/1991). Prin aplicarea acestei legi, a fost retrocedată Bisericii Ortodoxe Române, Capela Ortodoxă din Curţile Gojdu din Budapesta. Legea ungară nu permite retrocedarea către foştii proprietarii a imobilelor naţionalizate, altele decât lăcaşele de cult”. Din acest citat rezultă, pe de o parte, iresponsabilitatea cu care guvernanţii români au aruncat pachete de legi prin Parlament ca să legalizeze retrocedarea de imobile, zise istorice, care au aparţinut învăţământului şi culturii, deşi erau în proprietatea de drept a Statului Român, iar pe de altă parte, faptul că România a fost pusă într-o stare de inferioritate faţă de celelalte naţiuni şi foste state socialiste. Apoi, dacă Ungariei nu i s-a impus retrocedarea bunurilor confiscate de comunişti, ca să fie primită în UE, cine a impus României o astfel de condiţie?
  6. În timpul negocierilor şi semnării Acordului, guvernanţii au ignorat cu bună ştiinţă şi rea credinţă politica şovinismului de stat, de deznaţionalizare forţată a minorităţilor din Ungaria, ai căror copii nu-şi cunosc limba maternă. În şcolile minorităţilor etnice, numai patru materii se predau în limba acestora, iar limba maternă se învaţă ca o limbă străină. Ca urmare, în şcolile româneşti din Gyula, Pocsaj, Elek, Keresapat, Ketegyhaza, elevii români ştiu numai colinde în limba română, graţie preotului misionar Bun din Apateul de Criş. În timpul guvernării Orban, sub pretextul că nu sunt alocaţi bani de la buget, clasele cu aşa-zisa predare în limba română au fost desfiinţate, elevii mutaţi în clasele cu limba de predare maghiară, iar învăţătorii şi profesorii sfătuiţi să se recalifice în alte profesiuni. Mai mult, după terminarea orelor de curs, elevii sunt ţinuţi într-un fel de internat în care se vorbeşte numai ungureşte. Când ajung seara acasa, părinţii n-au timp să discute cu ei în limba română, iar la radio şi televizor se vorbeşte tot neromâneşte. Tot sub pretextul lipsei de fonduri, alocaţiile bugetare pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale, a tradiţiilor şi obiceiurilor specifice fiecărei minorităţi etnice s-au redus atât de drastic, încât instituţiile culturale ale acestora au fost practic desfiinţate ori sunt pe cale de dispariţie. În condiţiile acestei politici aberante, de deznaţionalizare forţată, votul împotriva ratificării Acordului, pentru apărarea şi redobândirea patrimoniului Fundaţiei „Gojdu” din Sibiu, în valoare de două milioane USD, şi folosirea lui pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale a românilor din Ungaria, este mai mult decât necesar. Apare ca un act patriotic, de demnitate naţională, este un test pentru parlamentarii puterii.
  7. Ca să mascheze deznaţionalizarea forţată a minorităţilor etnice, să se poată lăuda în faţa forurilor internaţionale cu liberalismul, democraţia şi drepturile acordate autoguvernărilor etnice, care nu au nici un reprezentant în Parlament, şoviniştii unguri au trecut la ameninţarea minoritarilor, obligându-i să-şi schimbe naţionalitatea. Ca urmare, în 51 din cele 326 de localităţi cu populaţie românească din Ungaria, s-au declarat, de frică, numai unul-doi români, deşi sunt mult mai mulţi. Spre exemplificare, prezentăm modul cum a fost falsificat recensământul populaţiei din 1990, în câteva localităţi din Ungaria. Astfel, la Ketegyhaza, la recensământ au rezultat 1.548 de români (în realitate, 2.526), la Letavertes, nici un român (în realitate, 178), la Elek, 516 români (1.615), la Pocsaj, 5 români (578), la Sarkakeresztes, patru români (391), la Bedo, 15 români (419). Menţionând că deznaţionalizarea forţată şi purificarea etnică în judeţele Covasna, Harghita şi parte din Mureş se face după aceleaşi metode, sperăm că Senatul României, înţelegând drama românilor din Ungaria şi cele trei judeţe, va vota împotriva ratificării Acordului semnat de Guvernul român cu cel ungar, la 20.10.2005, şi va adopta măsurile necesare, dar legale, pentru readucerea şi folosirea patrimoniului Fundaţiei „Gojdu” în mâna adevăraţilor proprietari – românii din Transilvania şi Ungaria – aşa cum este stipulat în testament.

Uniunea Vatra Românească Timiş

Preşedinte, ing. Aurel Cociobea

Uniunea Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, Organizaţia Timiş

Preşedinte, Gl.mr. (rez) Florin Mancu

Asociaţia EUROPRO pentru Societatea Civilă, Democraţie şi Drepturile Cetăţeanului

Preşedinte, Petre Irimuş

Serviciul de Asistenţă pentru Drepturile Omului Timişoara

Preşedinte, Ionel Cherciu

Părinţii scrisului au trăit între Carpaţii noştri

O descoperire arheologică inedită făcută pe teritoriul ţării noastre, alături de alte surse reînviate din negura vremurilor, au condus câţiva cercetători la o concluzie uimitoare: geto-dacii foloseau scrisul cu mult înaintea altor popoare. Nimeni nu ştie cu exactitate când şi unde a apărut scrierea pentru întâia dată în istoria omenirii. Începuturile civilizaţiei umane au fost, de-a lungul timpului, învăluite în mister. Cel mai ades, savanţii îşi ascund divergenţele de opinii sau inerenta lipsă de informare în această problemă sub formula mai mult poetică „Originile scrisului se pierd în negura timpurilor”.



Misterul scrisului a fost subiectul unor ambiţioase cercetări, dar şi al unor încrâncenate controverse ştiinţifice. Cu toate acestea, descoperirile senzaţionale nu lipsesc, întregind mozaicul desperecheat al cunoaşterii. Astfel, în 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlasa descoperea trei tăbliţe de lut în micuţa asezare Tărtăria, de pe Mureşul transilvan. Tăbliţele, acoperite cu semne grafice asemănătoare într-un mod uimitor scrierii pictografice sumeriene de la sfârşitul mileniului IV î. Ch., s-au dovedit a fi, în urma cercetărilor, mult mai vechi decât primele mărturii ale scrierii sumeriene! Ele datează, deci, de acum aproape 7000 de ani! Rezultatele cercetărilor mai multor savanţi din diverse ţări au avansat o teorie senzaţională: primul alfabet şi prima scriere aparţin strămoşilor noştri geto-daci. Despre tăbliţele de la Tărtăria s-a afirmat, iniţial, că ar fi fost „importate” din Sumer. Mult timp s-a considerat că istoria omenirii începe la Sumer, dat fiind faptul că primele scrieri cunoscute au fost descoperite acolo. Descoperirea lui Vlasa lansa ipoteza că sumerienii au origine carpatică, ducând cu ei o scriere deja cunoscut. În sprijinul afirmaţiilor sale aduce argumente imbatabile. Primul calendar mesopotamian nu corespunde latitudinii Sumerului, ci zonei Carpaţilor. După ce tabliţele au fost verificate şi datate la Moscova, concluziile au fost senzationale. Tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu cel putin 1.000 de ani decât cele sumeriene. Tăbliţe de acelasi tip au mai fost descoperite ulterior celor de la Tărtăria în zona Porţilor de Fier, la Lepenskii Vir, pe malul drept al Dunării.

Ce spun savanţii?

Istoricul rus N. Jirov declara în revista Znanie Sila (1971) faptul că sumerienii au migrat din zona peninsulei balcanice (Geto-Dacia). Una din variantele care explică această migraţie este potopul, aşa cum este el menţionat chiar în legendele sumeriene, alta, pur şi simplu, înmulţirea populaţiei. Fapt este că sumerienii au migrat cu tot cu calendar, însă acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, fapt pentru care a fost schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de către astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea „Istoria ceasurilor”, pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică. Savantul sovietic mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de ale vecinilor semiti, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană. Datările cu carbon radioactiv realizate de savantul american Marija Gimbutas (C 14) au stabilit că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu un mileniu decât cele din Sumer, iar scrisul de pe tăbliţele de la Tărtăria este mult mai vechi decât cel descoperit pe plăcuţele din Sumer. Acest aspect a fost confirmat în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev. Savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analizează în cartea sa „Despre literele şi limba getilor sau a goţilor”, publicată în 1957 la Lyon, mai multe alfabete zis gotice prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturiseşte că s-a inspirat din lucrarea altui savant şi anume, a arhiepiscopului de Uppsala, Joannes Magniis Gothus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi”, ce a fost publicată la Roma în 1554 şi în care se prezenta pentru prima dată alfabetul getic, în această lucrare se demonstrează că episcopul Wulfila (303-383 d. Ch.) a inventat alfabetul gotic inspirându-se din cel getic, în acest alfabet, considerat a fi cel mai nou din acea vreme, Wulfila a tradus Biblia, cunoscută sub numele de Codex Argenteus. Atât Vulcanius Brugensis, cât şi Joannes Magnus au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare şi de o valoare inestimabilă, care astăzi nu mai sunt disponibile.

Uitate de români, apreciate de străini

În mod surprinzător, cei care au susţinut cel mai mult ideea că Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă primul alfabet nu au fost oamenii de ştiintă români, ci cei străini. La Tărtăria nu s-au mai făcut săpături din anul descoperirii enigmaticelor plăcuţe. Acestea sunt depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Peste semnificaţia lor istorică şi ştiinţifică s-a aşternut în toţi aceşti ani un misterios văl de tăcere. Din fericire, în ultimii ani, câţiva cercetători încearcă din nou să readucă la lumină adevărul despre trecut, repunând în discuţie valoarea inestimabilă a Tăbliţelor de la Tărtăria. Există clar o asemănare între semnele inscripţionate pe tăbliţele de la Tărtăria şi scrierile apărute ulterior în alte părţi ale lumii. Concluzia logică ar fi că toate aceste scrieri primitive au avut ca origine scrierea folosită pe teritoriul ţării noastre cu multă vreme înainte. Cum ar fi arătat omenirea în absenţa scrisului, geniala invenţie care întrece cu mult, prin însemnătate, tot ce a inventat omul de-a lungul întregii lui existenţe? Greu de imaginat. Să reprezinte oare teritoriul Geto-Daciei locul în care a apărut pentru prima oară scrisul, după care el s-a răspândit pe tot globul? Există destule argumente care susţin această ipoteză.

Tăbliţele de la Tărtaria au fost datate cu exactitate!
Conform datării cu C14 efectuate în Italia, vechimea tăbliţelor de la Tărtăria este de 7.300 de ani! Datarea a fost făcută pe oasele de femeie împreună cu care au fost găsite plăcuţele, de către o echipă de cercetători italieni conduşi de Marco Merlini. În cadrul Congresului Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Bucureşti în 2004, Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project din Roma, a făcut dezvăluiri senzaţionale, atât cu privire la datarea Tăbliţelor de la Tărtăria, cât şi cu privire la vârsta, originea şi sexul persoanei ale cărei oase au fost găsite alături de aceste tăbliţe. Împreună cu arheologul român Gheorghe Lazarovici, cercetătorul italian a dus oasele la Universitatea din Roma, unde mai mulţi oameni de ştiinţă au făcut o analiză antropologică. Determinările cu carbon au scos la iveală noi date cu privire la aceste oase. Până atunci se credea că ele aparţin unui Mare Preot, numai că italienii au descoperit că sunt, de fapt, ale unei femei, cu înălţimea de 1,47 m şi vârsta de 50-55 de ani, ceea ce înseamnă că era o femeie bătrână în acele vremuri. „Era o femeie implicată în treburile religioase. Din analiza oaselor a rezultat că avea probleme de sănătate. Se presupune că, atunci când era copil, a suferit de o boală, avea un picior mai scurt decât celălalt. Cele 23 de obiecte religioase care o însoţeau denotă că femeia a fost supusă unui ritual care se făcea numai oamenilor importanţi”, a declarat Marco Merlini. Culoarea neagră a oaselor provine de la solul particular în care au fost îngropate – şi nu pentru că ar fi fost arse. Cercetătorii italieni au stabilit că plăcuţele sunt datate din anul 7.300 înainte de Hristos, ceea ce face ca scrierea de pe teritoriul Daciei să fie cu doua milenii mai veche decât cea sumeriană.

Un context geografic special

Localitatea Tărtăria (comuna Sălişte, judeţul Alba) de la poalele versantului nordic al Munţilor Şureanu, de-a lungul malului stâng din cursul mijlociu al râului Mureş, este situată la 50 km N-E de Peştera Bordu Mare, unde s-au găsit fragmente osteologice ale omului Neanderthalian, la 40 km N-E de Peştera Cioclovina care adăpostea fragmente osteologice ale Omului de Cromagnon, la 60 km N-E de aşezarea Uric de la poalele versantului vestic al Munţilor Şureanu, mai exact în depresiunea râului Strei, care se varsă în Mureş în apropiere de străvechea aşezare Turdaş, situată la 12 km S-V de aşezarea la care ne referim. Aici, la Turdas, săpăturile arheologice din anii 1895 şi 1910 au scos la iveală vatra unei aşezări cu materiale specifice asemănătoare celor de la Tărtăria (în aşezările de la Daia Româna, situată la 12 km N-E de Tărtăria, s-a găsit şi un vas cilindric a cărui vechime este anterioară datării cilindrilor-sigilii din Sumer). Caracteristicile materialelor descoperite în aceste localităţi au determinat specialiştii să-i creeze o identitate proprie sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 î.Ch.), răspândită în ţara noastră (în Banat şi vestul Olteniei), în sudul Serbiei, S-E Ungariei, N-V Bulgariei şi în alte ţări sau continente mai îndepărtate. Continuând cercetarile arheologice la Tărtăria (începute în anul 1942), N.Vlasa avea să descopere (1961) un important complex cu materiale ce atestă o continuitate de locuire, în acest loc, datată între anii 4500-200 î.Ch., în unele cazuri chiar şi până mai târziu. Aici a fost descoperit un mare complex de cult şi un depozit unitar de resturi sfărâmate ale unor schelete omeneşti; într-o groapă cu materiale tip Turdaş au fost găsite 26 de figurine de teracotă, trei figurine de alabastru şi trei plăcuţe de lut ars. Două dintre aceste plăcuţe sunt acoperite cu semne cu caracter pictografic care redau texte vechi, cu peste un mileniu anterior celor similare descoperite la Djemer-Nasr, Kis şi Uruk din Sumer, datate pe la 3300 î.Ch.

Traian Vuia 2006

O sută de ani de la primul zbor mecanic!

La 27 iunie 1902, Traian Vuia a plecat la Paris pentru a încerca „imposibilul” – zborul cu un autovehicul mai greu decât aerul.

Pentru a înţelege mai bine preocupările savantului Vuia, este cazul să menţionăm că în secolul XIX s-au petrecut două evenimente: pe de o parte, entuziaştii zborului au dezvoltat o serie de teorii privind zborul păsărilor şi tentativa de aplicare a acestuia la zborul uman, pe de altă parte, oamenii de ştiinţă au dezvoltat o teorie matematică asupra dinamicii fluidelor. Cercetările directe pentru materalizarea aspiraţiei umane de a zbura se ocupau îndeosebi de două probleme: determinarea puterii necesare zborului şi găsirea formei eficiente pentru aripi. Deşi călătoria lui Vuia la Paris a fost proiectată pentru numai două luni, entuziasmul lui a crescut acolo progresiv, pe măsură ce avansa în lectura documentar-ştiinţifică a operelor marilor figuri din domeniul aeronauticii.

La 16 februarie 1903, anterior celebrului zbor al fraţilor Wright, Traian Vuia a prezentat Academiei de Ştiinţe din Paris un Proiect de aeroplan-automobil. În proiectul aeroplanului-automobil Vuia, savantul român accentua ideea unei viteze suficient de mari, drept o condiţie sine qua non cu privire la un aparat de zbor, spre a decola şi a se menţine în spaţiul aerian prin efectul de portanţă. „Deşi acest memoriu – mărturiseşte Vuia mai târziu în schiţa sa autobiografică – a fost clasat, nu m-am descurajat, dându-mi seama de valoarea competenţei Academiei de Ştiinţe în o materie pe care încă nu a ajuns a o studia… Eram hotărât să execut această maşină prevăzută cu motor”.

Toată iarna anului 1903 a lucrat la biblioteca Conservatorului de arte şi meserii din Paris (macheta primului monoplan al lui Vuia şi modelul „Cazanului Traian Vuia” se păstrează şi azi în muzeul Conservatorului de arte şi meserii din Paris) şi, pe măsură ce studia, convingerea că are dreptate şi că nu greşise în calcule i se întărea şi mai mult. Motorul trebuia să realizeze viteza de rulare a maşinii, indispensabilă decolării. Proiectul său cuprindea un cărucior automobil montat pe patru roţi, care să ruleze pe sol cu viteză, pentru ca, la un moment dat, tocmai datorită ei, suprafeţele purtătoare ale maşinii să dobândească portanţa necesară ridicării în aer. Motorul era compus în principal dintr-o butelie solidă de oţel conţinând gaz lichefiat (circa 13 litri), fixată în dreapta aparatului de zbor, pe unul din tuburile inferioare ale şasiului purtător. Butelia era racordată la o cameră de încălzire. La ieşirea din camera de încălzire, gazul era introdus printr-un tub de oţel rău conducător de căldură la cilindrii unui motor „Sterpollet”, instalat la mijlocul şi la partea superioară a cadrului, imediat după aripi. O manetă aflată la îndemâna pilotului permitea reglarea admisiei gazului supraîncălzit.

După 50 de ani de la primul zbor al lui Vuia, deci în perspectiva unei jumătăţi de secol, revista „Aviation Magazine” din 24 mai 1956, scrie, sub semnătura lui A. Bie: „Aparatul Vuia era bine construit. Departe de a copia dispozitivele cunoscute până atunci, el inovase multe şi concepţia sa era mai largă decât a celor deja experimentate” (p. 14). Aeroplanul Vuia a fost complet construit în decembrie 1905. O primă experienţă Vuia a avut loc în aceeaşi lună numai în prezenţa mecanicului. Aaratul a rulat pe teren, fiind propulsat de elice. Viteza atinsă a fost de 40 km/h, deşi nu a folosit întreaga putere a motorului. Următoarea fază a experimentelor a fost fixată pentru data de 5 februarie 1906. Cu această ocazie, asistenţa prezentă a fost numeroasă, fiind de faţă personalităţi în domeniu, gazetari şi fotografi. Din cauza vremii nefavorabile, Vuia a repliat aripile şi a procedat numai la o repetare a experimentului precedent, rulând cu aparatul pe sol, prin tracţiunea elicei. Viteza atinsă a fost de 20 km/h, motorul nefiind utilizat decât la un sfert din puterea sa. Aceste experienţe au stârnit un deosebit interes, mai ales în presa din Franţa şi Marea Britanie.

Experimentul cu aparatul complet montat a avut loc pe data de 18 martie 1906. Aparatul a rulat pe un parcurs de circa 50 m, câştigând elanul necesar în mod treptat. Pe măsură ce viteza creştea, presiunea exercitată asupra solului se micşora, iar în momentul când această presiune a devenit nulă, aeroplanul s-a ridicat la 0,6-1 m înălţime. Distanţa parcursă a fost de 12 metri. Zborul reuşise.

Era, aşadar pentru prima oară în lume când un aparat mai greu decât aerul reuşise să se ridice de la sol exclusiv mijloacelor sale de bord.

La Oficiul Internaţional de Brevete din Paris, savantul român a înregistrat la 11 iunie 1907 invenţia sa Aeroplan automobil – cu un acelaşi titlu, dar privind o altă variantă de avion: Vuia nr. 2, cu care a zburat la o înălţime variabilă pe o distanţă de 70 de metri (17 iulie 1907). Cu acest ultim zbor, Traian Vuia a încheiat seria experimentelor sale cu avionul, pe care le începuse în decembrie 1905, spre triumful zborului mecanic şi progresul aviaţiei.

După primul război mondial, Vuia s-a ocupat şi de problema elicopterului (1918-1922), care este o variantă a aparatului de zbor mai greu decât aerul, având aripi de sustentaţie rotitoare. El nu are elice de tracţiune şi nici aripi ca avionul obişnuit. Acestea sunt înlocuite prin unul sau mai multe rotoare de sustentaţie, cu planul de rotaţie orizontal, realizând ridicarea aparatului pe verticală.

În 1757, Lomonosov construise un model de aparat de acest fel, cu două elice, care se roteau pe un singur ax, în sens contrar. El îl propunea pentru ridicarea aparatelor meteorologice în straturile superioare ale atmosferei. Începând din 1918, Vuia purcede la construirea, pentru studiu, a unui aparat de zbor cu aripi rotative, având axe separate, înclinate înainte, pe care îl experimentează pentru prima oară în 1920. Soluţia propusă de Vuia era realizarea unei maşini la care elicea de susţinere să asigure atât sustentaţia, cât şi propulsia.

Una din cele mai dificile preocupări tehnice, de care depindea în mare măsură realizarea zborului mecanic, era şi aceea a constituirii unui motor adecvat, care urma să echipeze avionul-automobil conceput şi proiectat de savantul român. În categoriile de motoare studiate de Traian Vuia sunt şi motoarele cu aer cald şi ciclu închis şi generatorul. Studiul motorului cu aer cald pune în evidenţă cunoştinţele savantului român în domeniul maşinilor termice şi în cel al termodinamicii. După cum s-a văzut, încă din anul 1905, Traian Vuia era preocupat să dea avionului său un motor mai puternic. Motorul cu anhidridă carbonică pe care l-a construit în acest scop l-a satisfăcut numai pe moment. Vuia a întrezărit dificultatea montării, pe aeroplanul-automobil care-i poartă numele, a unui motor cu aer cald. Se impune precizarea că puterea unei maşini motrice termice depinde de cantitatea de căldură degajată şi transformată în energie mecanică. Diferitele motoare termice nu diferă între ele – menţionează Vuia – decât prin modul cum se efectuează combustia, care trebuie să determine dilatarea unui gaz sau a aburului. Invenţia lui Traian Vuia priveşte un motor cu aer dilatat şi la foarte mare presiune. Acesta este din categoria motoarelor cu ciclu închis, iar agentul folosit este aerul comprimat sau un alt gaz comprimat ori lichefiat şi prezintă următoarele avantaje: putere crescută, folosirea tuturor tipurilor de combustibil, ungerea uşoară a organelor care lucrează.

În 1925, Vuia reia cercetările întrerupte din lipsă de fonduri, reuşind să realizeze un generator de abur cu ardere în cameră închisă şi cu vaporizare instantanee, având următoarele caracteristici: ardere internă la 1750 de grade Celsius şi la mare viteză, vaporizare instantanee, circulaţie forţată, presiune înaltă (100 atm) şi temperatură înaltă (500 de grade), inexplozibil, randament termic 95%. Vuia a realizat practic şi industrial arderea de suprafaţă şi arderea catalitică. Din acest motiv, dimensiunile generatorului său sunt extrem de reduse. Cu acest generator s-a ajuns în 1942 la o putere masivă: 1 CP la 1,15 kg masă, faţă de 2,4 kg la motorul diesel aplicat în aviaţie şi 0,6 kg la motorul cu explozie. Datorită acestui fapt, fabrica de avioane Breguet a studiat tot atunci un avion de vânătoare prevăzut cu o turbină cu reacţie de 30.000 rot/min, de 1.200 CP, alimentată cu un generator Vuia de 130 atm. S-au realizat practic două tipuri de generatoare Vuia: de joasă şi de înaltă presiune. Această invenţie remarcabilă a fost dăruită de Vuia statului român, aplicându-se în diferite ramuri industriale.

Traian Vuia s-a născut în august 1872, în localitatea timişeană Surducul Mic (astăzi Traian Vuia), ca fiu al preotului Simion Popescu şi al Anei Vuia. Localitatea este situată în Banatul românesc, regiune inclusă în acea perioadă în Imperiul Austro-Ungar. Între anii 1984-1892, Traian Vuia a făcut liceul la Lugoj. A făcut Facultatea de Drept la Budapesta, urmând cursurile serale la Politehnică. La 6 mai 1901, Traian Vuia şi-a luat doctoratul în ştiinţe juridice, întorcându-se apoi la Lugoj.

Remember… remember…

Hora de la Oraviţa

Este una dintre primele melodii folclorice înregistrate în Banat, părintele ei fiind lăutarul Alexa Bârcă (1857-1912), originar din Ciclova Montană (Caraş-Severin), a cărui faimă se întinsese şi se lăţise pe acolo pe unde a cântat: Viena, Frankfurt am Main, Duseldorf, Berna, Zurich, Petrograd şi Moscova. A cântat ţarului Rusiei, Nicolae al II-lea, care, în chip de răsplată, i-a dpruit o tabacheră preţioasă, cu o dedicaţie gravată (Vasile Vărădean – „Cântecul la el acasă”, Ed. Mitropoliei Banatului, anul 1985, pp. 38-41).

Înregistrarea folclorică, prima în Banat (poate şi prima din ţară?!) s-a petrecut în anul 1905, la Oraviţa, în renumitul local „Coroană”. Casa de discuri Pathe-Freres din Paris a trimis la Oraviţa trei dintre tehnicienii săi pentru imprimare. În total au fost imprimate 20 de melodii, pe un număr de nouă discuri. Melodiile au fost interpretate de taraful fraţilor Bârcă (Alexa, Carol-Cari şi Iosif), melodii create de fratele mai mare, Alexa Bârcă, şeful tarafului de la restaurantul de lux „Coroana” din Oraviţa. Celelalte melodii imprimate au fost „Doina de Ciclova” şi „De-doi”, „Dorul Ducnecenei”, „Doină” şi „Măzărică”, „Doina Drincionilor” şi „Pe loc”, „Horă” şi „Dunărincă” şi „O mândră am avut”, „Pe picior” şi „Din Arad pân-la Simand”, „Hora orăviţenilor” şi „De pe coaste”, „Prisacă, prisacă” şi „Doină şi Horă”, „Doina lui Cigăreanu” şi „Ţarina”, „Horă şi Păcurariul”.

Înainte de 1 Decembrie 1918, hora – melodie de joc în colectivitate – era frecvent folosită la orice petrecere rustică, ea simbolizând unitatea de suflet şi spirituală a dansatorilor. Jucătorii şi jucătoarele se prindeau de mâini şi mişcau ritmic picioarele în stânga şi în dreapta, în faţă şi înapoi, se înlănţuiau ca zalele într-un lanţ în formă de cerc de nepătruns, cu lăutarii în mijloc. Pornind de la sentimentul Unirii, Alexa Bârcă a creat cele mai frumoase şi mai atractive hore de mână, aşa cum era şi este şi arhicunoscuta „Horă de la Oraviţa”, unicat în repertoriul folcloristicii româneşti. Alexa Bârcă era animat de înalte sentimente româneşti, de ideea poetică de Unire şi de patosul ardent al iubirii de neam şi glie. Şeful orchestrei de la „Coroana” era plin de demnitate şi de prestanţă, orgolios şi mândru de felul său, apoi solidar până în pânzele albe cu românitatea din partea locului. Un episod intrat în legendă confirmă şi susţine caracterul de fier al muzicantului Alexa Bârcă. Bătrânii povestesc, iar noi, transmitem povestea generaţiilor viitoare. Un solgăbirău maghiar, pe nume Balayty, şovin şi xenofob faţă de români, a intrat în cafenea şi i-a cerut lui Alexa să-i cânte câteva „magyar netak”, cu intenţia vădită de a face sânge rău unor români orăviţeni, cărora Alexa le cânta româneşte. Solgăbirăul aştepta ca „primaşul” să i se închine, să-i facă plecăciuni servile, savurând cu anticipaţie umilirea românilor de la masa vecină, cărora le cântase Alexa Bârcă. Bârcă nu s-a sinchisit de porunca ungurului, s-a prefăcut că n-a auzit nimic şi a continuat să cânte românaşilor săi, ca şi cum străinul nu ar fi fost de faţă. Surprins de atitudinea lăutaşului, solgăbirăul obişnuit ca toată lumea să i se închine, l-a chemat la masă la el pe Alexa şi i-a poruncit pe un ton ridicat să nu mai cânte româneşte. Alexa Bârcă l-a privit oţelos drept în ochi pe solgăbirăul maghiar, apoi, fără reticenţă şi cu dârzenie în mişcări şi-a rupt vioara de genunchi, trântind-o la picioarele ungurului. Apoi s-a întors către „ţiganii” săi, a apucat vioara din mâna unuia şi a început să cânte mai cu foc româneşte o doină, o improvizaţie dreasă pe loc, în care şi-a vărsat tot focul inimii şi ura faţă de străinii care conduceau românitatea din Valea Caraşului. Solgăbirăul a făcut stânga împrejur, a înjurat printre dinţi şi a ieşit pe uşă afară din „Coroana”. Acesta a fost Alexa Bârcă şi ca el o sumedenie de muzicanţi legaţi sufleteşte de naţia română.

Nicolae Danciu Petniceanu

Presa rurală timişeană

Este cunoscut faptul că ziarele şi revistele reprezintă, alături de cărţi, valori materiale şi spirituale inestimabile ale patrimoniului naţional. Aşa cum ne este cunoscut, prima sinteză asupra evoluţiei ziaristicii naţionale o realizează Nicolae Iorga, în anul 1922, prin publicarea vlumului „Istoria presei româneşti”, unde subliniază contribuţia acesteia, între altele, şi la împlinirea idealului de unitate naţională. Indiferent de locul unde a apărut, presa a contribuit la progresul limbii, literaturii şi gândirii estetice româneşti. Coloanele sale au găzduit cu generozitate scriitori, critici şi istorici literari, oameni de artă şi cultură, condeieri-ţărani, au afirmat programe, au consacrat rubrici, genuri literare, colaboratori etc. Confruntările de idei, în special în perioada interbelică, au avut menirea să legitimeze drepturi, aspiraţii şi certitudini, publicaţiile vremii dovedindu-se astfel un seismograf sensibil al multor colaboratori. Fie şi numai o răsfoire fugară a multor publicaţii, ne îndrituieşte să afirmăm că atributele de mai sus se regăsesc în totalitate.

În general, presa este definită ca o activitate de informare publică, realizată prin forme specifice de înregistrare, de transmitere şi de comunicare: ziare, reviste, buletine periodice, emisiuni de radio şi televiziune. Desigur, această definiţie nu se potriveşte pentru începuturile presei bănăţene, care erau destul de firave, aşa cum sublinia dr. Aurel Cosma jr. (1901-1982): „Românii bănăţeni nu au avut presa lor locală, ci se alimenta din gazetele importate din Ardeal”. Sigur, afirmaţia e doar în parte confirmată, fiind dată starea de lucruri din perioada respectivă. Se ştie că Banatul a dat un număr considerabil de ziarişti valoroşi, care nu numai că au redactat ziare şi felurite reviste aici, dar au colaborat şi la presa românească din celelalte provincii istorice. Aici, în Banat, au apărut multe gazete şi reviste cu profiluri diferite: satirice, literare, sanitare, medicale, pedagogice, economice, teologice, sociale etc. Un fapt caracteristic pentru presa românească bănăţeană e acela că s-au ivit şi câteva publicaţii în mediul sătesc, ba unele scrise şi editate, cu mult talent, de condeieri-ţărani.

O perioadă îndelungată de timp, apariţia ziaristicii în mediul rural a fost stagnată, fiind date condiţiile social-istorice ale vremii. Abia după 1989, a fost posibil ca fenomenul să aibă continuitate şi astfel tradiţia a putut fin reînnodată. Astfel, zona rurală a judeţului Timiş găzduia, de exemplu, acum câţiva ani, mai multe publicaţii, între care: „Suflet nou” (Comloşu Mare), „revistă a satului bănăţean”, seria a IV-a, director fondator – avocatul Aurel Bălan, 15 august 1934. Colegiul de redacţie este format din: Vasile Timircan – redactor-şef, Nicolae Bagiu – redactor-şef adjunct, Traian Galetaru – secretar de redacţie. Acestora li se adaugă încă şase redactori; „Cenăzeanul” – ziar de informare socio-culturală din Cenad, fiind editat şi sponsorizat de Asociaţia Agricolă „Morisena”; „Aranca” – gazetă de Sânnicolau Mare, cu apariţii intermitente; „Lumina satului” – periodic local, apărea sub egida primăriei Giroc, având drept motto: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” L. Blaga. Îl avea director onorific pe Mircea Tonenchi şi redactor-şef pe Ion Murariu; „Observator de Jimbolia”, era un săptămânal de opinie şi informaţii, editat de S.C. Kabor S.R.L., director Kaba Gabor şi redactor-şef Remus Boca. Avea şi rubrică în limba germană şi maghiară; „Făgeţeanul” – publicaţie social-culturală independentă, editat de Asociaţia Cultural-Artistică „Făgeţeana”, având ca redactor-şef pe Ion Gh. Oltean. Tot la Făget apare şi „Gazeta făgeţeană” – publicaţie de informaţie şi cultură, editată de Casa de Cultură Orăşenească şi Cenaclul literar-artistic „George Gârda”, având ca redactor-şef pe profesorul-poet Ion Căliman. Acestora li se alătură „La curţile dorului”, revistă trimestrială de literatură, artă, istorie, publicaţie tipărită sub egida Asociaţiei Cultural-Artistice „Făgeţeana” şi a Cenaclului literar-artistic „Cornel Veselău”. La Boldur apărea „Boldureanca” – publicaţie trimestrială de informaţie şi cultură, editată de Consiliul Local, sprijinit de un colegiu de redacţie, în frunte cu primarul Cristian Constantin Stoi. De asemenea, Mănăstirea „Izvorul Miron” din Româneşti a editat, în perioada 1991-1994, foaia religioasă intitulată „Viaţa monahală”, având drept redactor-responsabil pe protosinghelul Olivian Bindiu. Menţionăm faptul că majoritatea acestor publicaţii depăşeşte numărul de patru pagini, unele conţin chiar reproduceri color şi o iconografie destul de interesantă.

Referindu-ne la tematica acestor apariţii, putem conchide că ea este una diversă, izvorâtă din realităţile comunităţii rurale care a facilitat publicaţia, şi poartă amprenta specificului local. Astfel sunt scrise articole legate de istoria localităţii, diverse personalităţi, monumente istorice, aniversări şi comemorări, agricultură, obiceiuri, viaţa bisericii, evocări, sfaturi practice, creşterea animalelor, poliţia în acţiune, interviuri, creaţii literare, sărbătorile satului, dialog cu gospodarii, sport, cultură, curier juridic, cea mai frumoasă casă, viaţa şcolii, reţete culinare, muzică pentru toţi, zodiac, medicină populară, restituiri, cuvântul specialistului, răvaşe-nărăvaşe, mica publicitate, execuţia bugetară, curăţenia localităţii, ajutorul social, creşterea şi îngrijirea pomilor, grădina de lângă casă, viţa de vie etc. etc.

Nutrim speranţa că şi alte localităţi ale judeţului nostru vor urma exemplul celor dinainte, care, nu fără greutăţi, au reuşit să facă posibilă apariţia acestora, cu oarecare ritmicitate, având în fruntea lor oameni destoinici, intelectuali de diverse profesii, gospodari de frunte, legaţi de viaţa spirituală a aşezărilor timişene, ale căror multiple probleme doresc să le oglindească în „foile” lor. Considerăm că şi în acest fel putem ajuta la împlinirea vieţii spirituale a satului timişean, pe care, cu toţii, îl dorim mai frumos şi mai îmbelşugat. De felul cum bate pulsul vieţii culturale suntem tentaţi să credem că şi problemele economice se vor rezolva mai uşor şi mai chibzuit, chiar şi într-o perioadă de tranziţie.

Gheorghe Luchescu

CÂT DE ROMÂNI SUNT UNII ROMÂNI?!

Nici nu ştii cum să numeşti sau să defineşti nişte indivizi cărora le este ruşine că s-au născut români, îşi denigrează neamul şi ţara, mistifică adevărul istoric, neagă lupta înaintaşilor pentru unitate naţional-statală ori afirmă cu neruşinare „M-am scârbit de România”. L-am citat pe Emil Constantinescu, care vrea să-şi facă partid politic şi să ceară voturile celor de care s-a scârbit. Câtă neruşinare! Câtă ticăloşie!

La acest soi de indivizi s-a referit dl. Jonathan Scheele, şeful Comisiei Europene în România, în 31.10.2005, când a afirmat la TVR: „Voi, românii, ar trebui să aveţi mai multă mândrie, mai multă încredere în voi”. Cu alte cuvinte, să fim mândri de valorile noastre naţionale, de eroii şi martirii neamului, de momentele-simbol, emblematice, din istoria noastră multimilenară. Aşa cum a fost, spre pildă, echipa feminină de handbal, care a cucerit titlul de vicecampioană „Pentru românii de pretutindeni şi pentru România”. Şi, în ciuda antinaţionaliştilor, la întoarcerea în ţară cu acest titlu au cântat „Noi suntem români”. Deci, în luptele pentru medalii, fetele noastre au fost mobilizate de puternice sentimente patriotice şi de mândrie naţională. Or, tocmai aceste sentimente şi valori sunt atacate, denigrate, mistificate şi negate de aceşti indivizi, care vor răul ţării şi nemului românesc. Căci, fără aceste valori, românii, mai bine zis România, nefiind o mare putere economică şi militară, nu are cu ce se aşeza la acea masă comună, numită Uniunea Europeană.

Deşi procesul de globalizare şi integrare nu exclude mândria naţională, dimpotrivă, presupune, aşa cum a afirmat şi dl. Scheele, apărarea şi respectarea valorilor noastre perene, câţiva ziarişti cu pixurile orange şi politicieni cu limbile portocalii, neagă aceste valori. Susţin, de pildă, că 1 Decembrie 1918, când s-a hotărât Marea Unire la Alba Iulia, nu-i o zi chiar atât de importantă ca să fie ZIUA NAŢIONALĂ a României. Aceşti indivizi (domni nu le pot zice) contestă, ca şi revizioniştii unguri, această hotărâre, neagă jertfa de sânge a înaintaşilor, a acelor unu din opt români căzuţi pe câmpul de onoare ori seceraţi de maladii, lupta glorioasă a armatei române, care stau la baza acestui moment înălţător: MAREA UNIRE. Acest moment unic din istoria noastră îl sărbătorim în fiecare an la 1 Decembrie, chiar dacă anumite forţe ostile interne şi externe, îndeosebi slugoii lor români, neagă sau contestă Unirea cea Mare şi propun altă dată/zi pentru Ziua noastră Naţională.

Spre pildă, în articolul „10 Mai, nu 1 Decembrie” din ziarul „Ziua” nr. 3495 din 3-4.12.2005, dl. Stelian Tănase, argumentând că la 10 mai 1866 prinţul Carol a ajuns la Bucureşti şi a depus jurământul de credinţă, cere „organizarea unui referendum sau măcar o dezbatere publică pe această temă”, respectiv a zilei noastre naţionale. Dacă monarhia şi republica sunt o opţiune personală, sub nici o formă nu putem accepta denigrarea valorilor naţionale, mistificarea adevărului şi perfidia cu care acuză Parlamentul că n-a ţinut şedinţă solemnă, ca să poată titra: „Patrihoţii (…) ar fi agitat ¤fantasmele trecutului istoric (…)¤, n-am avut cinstea să aud ¤faptele de arme¤, că noi suntem români cu fruntariile naţionale apărate eroic de-a lungul istoriei blablabla” etc. Individul s-a bucurat că n-a fost „obligat să asculte discursurile pe teme naţionalist-ceauşiste, agrementate cu tonuri Caţavencu&Farfuridi”, dar s-a simţit îndatorat să scrie despre prezenţa preşedintelui României în Piaţa Universităţii, „Băsescu a şi lăcrimat, parol, el fiind cu naturelul foarte simţitor”.

Nu vreau să comentez „naturelul” d-lui Băsescu (să-l „repereze” dl. Boc), mă întreb şi întreb ce naţie o fi această relicvă a războiului rece, la ce şcoli a învăţat, ce blide a lins pe săturate, cine-l plăteşte, ori sapă din prostie la temelia neamului românesc şi consideră glorificarea înaintaşilor „blablabla”. Pe unde or fi umblat şi trăit înaintaşii lui de îşi permite să insulte şi să denigreze strămoşii noştri?

Mai semnalăm şi articolul „Aştept acel întâi decembrie” din „Cotidianul” nr. 284/1.12.2005, în care un oarecare Sever Voinescu găseşte anacronică sărbătorirea zilei de 1 Decembrie şi, zice el, „dacă psihanalizez, chiar vinovată”. Adică, românii sunt vinovaţi că au luptat şi s-au jertfit pentru înfăptuirea Marii Uniri, iar domnii Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu au „pusee de isterie naţionalistă”, când scriu şi vorbesc despre faptele de arme şi eroismul înaintaşilor noştri. Dacă „psihanalizez” şi eu cele scrise de individ „De 1 decembrie (…). E cazul să nu mai privim scrâşnind din dinţi spre Budapesta şi spre UDMR”, am impresia că numitului i s-au implantat, nu se ştie de cine, mai multe gene antinaţionale, care l-au transformat genetic în rebut al comunismului. Numai aşa i se pot explica ignoranţa şi carenţele educaţionale, faptul că nu cunoaşte istoria şi lupta românilor pentru unire într-un singur stat naţional, nici acţiunile antiromâneşti ale revizioniştilor unguri din Budapesta şi din UDMR. Ca urmare n-a aflat, săracul, că noi, românii, nu avem nici un motiv să scrâşnim din dinţi, dimpotrivă, suntem veseli şi ne bucurăm de Ziua noastră Naţională. Iar cei care scrâşnesc din dinţi când ne văd veseli şi privesc spre Ardeal sunt iredentiştii din Budapesta şi din UDMR, în frunte cu Marko Bela, care, în loc să se bucure alături de noi, a declarat că pentru ei (ungurii – n.n.) 1 Decembrie are altă semnificaţie. Şi, ca să înţelegem această „altă semnificaţie”, Csapo Jozsef, scrâşnind din dinţi pe lângă Marko Bela (vezi George Coşbuc), a cerut preşedintelui României, chiar de Ziua noastră Naţională, autonomia aşa-zisei Ţări a Secuilor. Şi, foarte interesant, chiar ciudat, nu-i întreabă nimeni de unde au adus ori când au înfiinţat EI această Ţară, care a existat cu mult înainte de ajungerea triburilor ungureşti în cotul Carpaţilor şi la poalele Munţilor Orientali.

Deşi aceste cereri aberante n-au nici o bază istorică şi legală, epavele comunismului tac, nu iau nici o atitudine faţă de aceste acţiuni antistatale, în schimb, ne acuză pe noi de naţionalism, pentru că le spunem adevărul. Or, a tăcea, a nu lupta, când revizioniştii încearcă să rupă părţi din teritoriul nostru statal şi să-l subordoneze altor autorităţi statale înseamnă trădare. Iar prin acuzaţiile aduse românilor care se opun destrămării statului naţional unitar, epavele comunismului deformează realitatea şi dezinformează opinia publică din ţară şi din străinătate, aducând grave prejudicii imaginii României în lume, şi nimeni nu-i trage la răspundere conform legii.

Din aceste considerente informăm opinia publică, iar ignoranţii, îndeosebi epavele comunismului, trebuie să ştie că scrâşnitul din dinţi este caracteristic revizioniştilor din Budapesta şi UDMR, nu românilor, şi cu atât mai puţin domnilor C.V. Tudor şi A. Păunescu, care, spre cinstea lor, încearcă să le repare dantura fisurată din cauza scrâşnetelor, când ne văd veseli şi privesc spre Transilvania. Ca epavele comunismului să priceapă de ce scrâşnesc ungurii şi nu românii din dinţi, le reamintesc că, după ce a votat ratificarea Tratatului de pace de la Trianon, întreg Parlamentul Ungariei s-a ridicat în picioare şi a jurat să lupte până la ultima sulfare ca acest tratat să nu devină niciodată realitate. Apoi, a repetat într-un singur glas „Nem, nem soha!” (Nu, nu niciodată). Iată, domnilor pupincurişti care aţi guvernat şi guvernaţi România cu UDMR-ul, căruia i-aţi făcut concesii inadmisibile, sinonime cu trădarea, ca să vă menţineţi la putere, unde îşi au obârşia cererile de autonomii teritoriale pe criterii etnice, cultivarea urii şi scrâşnitul din dinţi împotriva românilor.

Ioan Damian,

vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

Filiala judeţului Timiş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s