…altele mai vesele:

Şi o colindă:

La 222 de ani de la supliciul lui Horea şi Cloşca, aducem un pios omagiu tuturor eroilor şi martirilor neamului, căzuţi în luptele pentru dreptate socială şi emancipare naţională, subliniem că revolta iobagilor români din Transilvania s-a circumscris în mişcarea general europeană a secolului al XVIII-lea. Secolul XVIII sau veacul lui Horea n-a fost un secol oarecare. A fost secolul raţiunii, al luminilor şi despoţilor luminaţi şi, în acelaşi timp, secolul deşteptării conştiinţei naţionale, al unor mari frământări sociale, care au cuprins „bătrâna” Europă de la Atlantic la Urali. Secolul luminilor, trezind popoarele la viaţa naţională şi socială, a dat foc relaţiilor feudale, care au ars, uneori mocnit, alteori in vâlvătăi, aşa cum au ars în timpul răscoalei conduse de Horea şi peste cinci ani, în timpul revoluţiei franceze. Secolul XVIII a fost veacul marilor schimbări revoluţionare, chiar al răsturnărilor profunde în structurile şi raporturile sociale. Acest secol a fost, în egală măsură, şi secolul revoltelor şi răscoalelor iobagilor şi ţăranilor români din Ardeal şi Banat, pentru dreptate socială şi emancipare naţională.

Cauzele răscoalelor ţărăneşti, în toate ţările Europei, au fost în principiu aceleaşi – sporirea obligaţiilor ţăranilor iobagi faţă de seniorii feudali şi fiscul imperial. Totuşi, condiţiile specifice, izvorâte din realităţile locale din Banat şi îndeosebi din Transilvania, unde exploatarea feudală se împletea cu cea naţională şi religioasă, au dat naştere unor puternice contradicţii politico-sociale, cu un conţinut complex, care au imprimat mişcărilor sociale şi de eliberare naţională forme de manifestare mult mai radicale. Acest radicalism îşi are obârşia în faptul că, după înstăpânirea în Transilvania, ungurii, nerespectându-şi jurământul şi înţelegerea de la Eskulo (Aştileu, judeţul Cluj), au deposedat românii de pământurile lor strămoşeşti şi i-au transformat în iobagi, fără nici un drept. Iar după Răscoala de la Bobâlna (1437), prin acel Unio Trium Nationum, vestitul Tripartitum al lui Stefan Werboczy şi alte legi feudale ungureşti, care recunoşteau numai trei naţiuni – unguri, saşi şi secui – şi patru religii recepte – romano-catolici, reformaţi, unitarieni şi luterani – iobăgia românilor a fost transformată în robie veşnică. Românii şi religia lor ortodoxă n-au fost recunoscute nici ca stare, nici ca religie. „Neamul valahilor”, spuneau legile ungureşti, „are o stare inferioară şi va fi tolerat în ţară atât timp cât vor vrea domnii”, adică principele şi nobilii.

Exploatarea, persecuţiile naţionale şi religioase au fost atât de dure, încât numai în anul 1782 peste 13.000 de români din Ardeal şi Banat au fugit în Moldova şi Ţara Românească. Bejenitul a luat asemenea proporţii, încât Curtea de la Viena, considerându-l „rebeliune”, a încercat împiedicarea lui.

Aşadar, revoluţia lui Horea n-a fost o acţiune spontană, cum titrează istoriografia ungurească, ci rezultatul nedreptăţilor, al exploatării şi oprimării de veacuri a românilor de către nobilii unguri şi imperiali, care au generat şi menţinut o permanentă stare de revoltă în Transilvania. De pildă, între 1755-1756, ţăranii năsăudeni s-au împotrivit funcţionarilor imperiali, trimişi să adune dijmele şi alte obligaţii feudale; românii din 10 sate s-au adunat la Mocod şi, după ce au refuzat să se împrăştie, au cerut înlăturarea funcţionarilor, ofiţerilor şi judecătorilor abuzivi. Revolat luând amploare, a fost înăbuşită în sânge de trupele imperiale. Însă, deşi au fost condamnaţi la moarte peste 30 de români, agitaţiile şi revolta s-au extins şi în comitatul Hunedoara, unde la revendicările sociale s-au adăugat şi cele religioase. Călugărul Sofronie, arestat pentru agitaţie ortodoxă, a fost eliberat de credincioşi, iar la 21.04.1760, a intrat în Zlatana, mutând astfel centrul revoltei în Munţii Apuseni. Nici frângerea pe roată a lui Todoran din Bichigiu, nici condamnarea la moarte a lui Vasile Dumitru din Zagra, Grigore Marcu din Mocod etc. n-au putut opri revolta iobagilor români. La aceasta adăugându-se şi revoltele secuilor, Cancelaria imperială a fost obligată să trimită o comisie pentru cercetarea cauzelor. Însă, măsurile draconice luate de generalii Bukow şi Sisterios pentru înăbuşirea revoltei nu i-au intimidat. Dimpotrivă, au loc noi adunări, în timpul cărora au cerut recunoaşterea judecătorilor aleşi de ei.

În loc să rezolve problemele iobagilor, ca să liniştească spiritele, la 7.01.1764, generalul Carato a bombardat satul Micfalău cu tunurile, rezultând 86 de morţi, 59 de răniţi şi 26 de dispăruţi. Acest măcel a fost consemnat de un oarecare Allain (Andras) Dunay astfel: „Secuii au opus o rezistenţă puternică, fiindcă serviciul grăniceresc însemna pentru ei poveri apăsătoare şi limitarea libertăţilor lor. Delegaţii adunaţi la Medefalu-Ciuc, au fost atacaţi în noaptea de 7 ianuarie de armată, care a omorât 400 de oameni şi a lăsat numeroşi răniţi. Acesta a fost „siculicidul” (uciderea secuilor – n.n.) care a frânt rezistenţa; mulţi secui s-au refugiat atunci în Moldova” (A. Dunay, „Românii şi maghiarii în vârtejul istoriei”, Ed. Mathias Corvinus, Buffalo-Toronto, p.35).

Dacă serviciul grăniceresc aducea secuilor poveri apăsătoare şi limitarea libertăţilor, iar moţilor mai puţine obligaţii şi mai multe libertăţi, citatul evidenţiază, fără să vrea, situaţia deosebit de grea a românilor din Transilvania. Asta explică, de fapt, continuarea şi amplificarea revoltelor, mai ales după ce Tezaurariatul Minier a revocat conscripţiile militare şi a sporit contribuţiile şi taxele urbariale, stabilite în anul 1775. Nemulţumirile au fost atât de mari, încât răscoala era gata să înceapă în anul 1784, însă moţii au aşteptat întoarcerea lui Horea de la întâlnirea de la Viena cu împăratul.

După cum se ştie, revoluţia a început la 31.10.1784, cu adunarea moţilor la Mesteacăn şi, subliniez, a avut un caracter eminamente paşnic. Însă, după ce, în baza promisiunilor imperiale, circa 600 de moţi au plecat la Alba Iulia să se înscrie în regimentul de graniţă, vicejuzii Gal Mihaly şi Nalaczi Farkas, cu funcţionarii comitatului Zarand, militarii imperiali şi gornicul Petru Cara, român, i-au atacat cu arme de foc în satul Curechiu, acest caracter paşnic s-a schimbat. Despre acest atac mârşav, care a schimbat caracterul paşnic al revoluţiei, acelaşi Andras Dunay, în aceeaşi lucrare (p.46) scrie: „Aceeaşi afirmaţie (înscrierea în regimentele de graniţă – n.n.) au făcut-o şi la Mesteacăn (..). Aici au mai adăugat că împăratul a dat ordin să meargă la Alba Iulia, unde vor primi arme. Subprefectul judeţului Zarand a trimis câţiva oameni ca să liniştească spiritele. Aceştia, însă, au fost omorâţi în satul Curechiu. Aşa a izbucnit răscoala – ceata însetată de sânge, condusă de Crişan, s-a dus în Criscior, unde a omorât 17 nobili. După aceea, răsculaţii au distrus totul, mai întâi în judeţul Zarand, apoi în Hunoedoara şi o parte din Arad. Au distrus complet Roşia Montană”.

După cum se observă, istoricul Andras Dunay sau ce-o fi el, acuză românii de crime, fără să spună nimic despre atacul armat şi schingiuirea băiatului birăului (primarului) căruia i-au turnat plumb topit în gură pentru că a refuzat să spună unde-s moţii. În urma acestui atac, răsculaţii s-au purtat ca pedepsitori. Zarandul a fost cuprins de flăcările revoluţiei, curţile nobililor din Criscior, Ribiţa, Pleşcuţa, Brad etc. au fost incendiate, bunurile împărţite ţăranilor, iar nobilii prinşi au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi. În schimb, pe femei şi copii, după ce i-au botezat în ritul Bisericii Ortodoxe, i-au lăsat să plece. Aşadar, afirmaţiile pseudoistoricilor Andras Dunay, Endre Janos, Kristo Gyula etc. cu privire la uciderea femeilor şi copiilor sunt nişte minciuni sfruntate. Nu-i prima dată când istoricii unguri ne acuză de crime pe care nu le-am comis.

Răscoala s-a extins repede şi simultan, din Munţii Apuseni până în scaunele secuieşti – Odorhei, Ciuc, Mureş – şi Sătmar. Drepturile iobagilor au fost înfăţişate cu deosebită claritate în ultimatumul trimis la 11.11.1784 nobilimii de la Deva, prin care, cerând răspicat abolirea sistemului feudal, îşi fixau ca obiectiv de luptă o răsturnare de proporţii istorice, respectiv: „Nobili să nu mai fie (…). Nobilii posesori de pământ să părăsească pentru totdeauna moşiile nobiliare (…). Să fie plătitori de dări ca poporul de rând. Pământurile nobililor să fie împărţite iobagilor” etc. Aceste cereri cu caracter revoluţionar aşează răscoala lui Horea pe un plan superior faţă de răscoalele ţărăneşti medievale. Totodată, reprezintă un ansamblu de caracteristici care, pe de o parte, o integrează în rândul exploziilor sociale din mediul rural, iar pe de alta, îi imprimă o fizionomie specifică, care o înalţă deasupra celorlalte. Românii reprezentând 3/4 din populaţia Transilvaniei şi, ca urmare, din participanţii la răscoală, au imprimat acesteia un caracter naţional, românesc, care nu exclude, fireşte, solidaritatea cu iobagii unguri, semnalaţi încă de la început sub steagul lui Horea. Spre pildă, Francisc Szabo, Racz Mihaly, Janos Csonka din Trascău, Adam Laszlo, Jaray Janos şi fiul lui din Sângeorz etc. au jurat „pe crucea românească” credinţă lui Horea, în calitate de „Mare căpitan şi crai”. Aşa se explică extinderea revoluţiei din Munţii Apuseni până în scaunele secuieşti şi Sătmar.

Supuşi oprimării naţionale şi religioase, striviţi de sarcinile domeniale şi imperiale, victime ale exploatării şi abuzurilor, lăsaţi fără pământ sau cu pământ sub nevoile de existenţă, românii din Transilvania nu-şi puteau asigura nici condiţii minime de trai. Paradoxal, istoriografia ungurească trece sub tăcere vinovată aceste silnicii, deşi în această stare de fapt trebuie căutat radicalismul mişcării iobagilor români, nu în lipsa de cultură şi setea de sânge, cum susţin Andras Dunay, Janos Endre şi alţi pseudoistorici unguri, care au copiat aceste acuzaţii aberante şi alte minciuni din „Istoria Ungariei”, vol. V, p.137-138 şi 420, apărută la Budapesta în anul 1936, sub semnătura istoricilor revizionişti Homan Balint şi Gyula Szekfu.

Răscoala românilor din 1784, circumscriindu-se în curentul european şi vizând înlăturarea oprimării naţionale, sociale şi religioase din teritoriile cotropite de unguri şi imperiul habsburgic, toată presa progresistă din Europa a susţinut făţiş cauza răsculaţilor români. De pildă, ziarul hamburghez „Politische Journal” scria: „Răsculaţii din Transilvania sunt români – ce constituie de departe majoritatea locuitorilor principatului. Toţi aceşti (…) tânjesc sub crunta oprimare a blestematului sistem feudal şi din cauza nesiguranţei şi brutalităţilor ce decurg din el”. Iar publicistul german care îşi iscălea broşura cu întâmplările din Transilvania cu numele lui Fr. Schiller şi bine informatul Geisler adăugau: „Era un fapt notoriu că Horea nu era un ignorant incult şi stupid, ci un om cu învăţătură (instruit) şi mare meşter în iscodiri rafinate, vorba nemţească curgea din el ca apa şi citise mulţi autori germani pe vremea cât a stat la Viena”.

În broşura „Horea und Klotska”, acelaşi Geisler scrie: „În Transilvania, românii au fost sclavi, legaţi de pământ, fără pământ, fără drepturi şi mai sunt şi astăzi. Domnii de pământ, în cea mai mare parte, i-au tratat cu atâta necruţare, încât niciodată nu le rămânea timp să-şi poată lucra şi pământul lor propriu”. Iar Jacques Pierre Brissot, adept al dreptului natural care îndreptăţeşte pe cei în suferinţă să se revolte şi, pe această cale, să înlăture nedreptăţile şi exploatarea, scria: „Trebuia un asemenea popor să moară de disperare sau să-şi înlăture tiranii. Horea voia să-şi elibereze compatrioţii din servitute, acest scop legitimează totul”.

Am redat câteva din aprecierile unor personalităţi neutre, pentru că istoricii şi istoriografia ungurească folosesc pentru documente numai relatările nobililor, presa ungurească şi austriacă, care falsifică adevărul istoric, prezentând deformat cauzele reale ale revoluţiei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Însă presa vremii şi lucrările unor istorici occidentali atestă faptul că răscoala iobagilor şi ţăranilor români a fost îndreptăţită şi a pregătit terenul pentru revoluţiile din secolul următor.

Ioan Damian,

vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

Filiala judeţului Timiş

Preşedintele Laszlo Solyom a vizitat România cu sabia, nu cu ramura de măslin

După prea multele concesii făcute minorităţii maghiare – reamplasarea monumentului Ungariei Mari la Arad, participarea UDMR la guvernarea României de peste 10 ani etc. – ne aşteptam ca preşedintele Ungariei, Laszlo Solyom, să viziteze România cu ramura de măslin şi, împreună cu omologul său român, Traian Băsescu, să caute soluţii amiabile pentru mult dorita, de noi, românii, reconciliere istorică româno-ungară. În ciuda aşteptărilor, fără jenă şi ruşine, sfidând bunul simţ şi tratatele internaţionale, la care şi Ungaria este parte, dl. Solyom a venit cu sabia scoasă şi a început să danseze ceardaş pe harta României. Dacă adăugăm declaraţiile instigatoare şi şedinţele secrete (fără presă) cu liderii UDMR, înseamnă că vizita înaltului oaspete a marcat o nouă etapă în escaladarea acţiunilor antiromâneşti.

Din comportamentul aberant, necivilizat, insultător chiar, şi declaraţiile instigatoare, rezultă clar că preşedintele Solyom tânjeşte după politica revizionist-revanşardă a regimurilor fasciste şi comuniste din perioada interbelică, când Ungaria urmărea desfiinţarea tratatelor de pace, aşa cum au jurat parlamentarii în luna august 1920, după ce au votat ratificarea Tratatului de la Trianon. Atunci, întreg parlamentul s-a ridicat în picioare şi a jurat să lupte, până la ultima suflare, ca tratatul ratificat să nu devină niciodată realitate. Apoi, într-un glas, tot parlamentul a repetat de trei ori „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!). Aceste cuvinte au devenit formula sacrosanctă şi deviza simbolică a revizionismului hungarist, au stat la baza crimelor comise de hortişti în Ardealul de Nord.

Declaraţiile, îndeosebi sintagmele „comunitate maghiară”, „autonomie culturală, apoi şi teritorială”, „factor constitutiv de stat” etc. fac dovada că Budapesta şi-a schimbat tactica şi strategia folosite pentru revizuirea graniţelor. Mai bine zis, şi-a adaptat politica revizionistă la noua conjunctură politică internaţională.

Aşadar, ca să poată justifica în faţa opiniei publice inernaţionale pretenţiile teritoriale şi tendinţele de dominaţie şi dictat, mentorii revizionismului hungarist au elaborat o nouă teorie – teoria factorului constitutiv de stat – potrivit căreia, când au trecut la sud de Carpaţii nordici (896) în Panonia şi Transilvania nu era nimeni. În această Terra Deserta ungurii şi-au construit ţara lor, naţiunea ungară devenind astfel factor constitutiv de stat. Acest concept neştiinţific, aberant, în care au amalgamat surogatul teoriei roesleriene a vidului cu reminiscenţele fascisto-comuniste din mentalitatea autorilor, stă la baza programului UDMR şi al Guvernului ungar de refacere a regatului milenar. De pildă, punctul 2 din programul UDMR stipulează: „Ca apartenenţă statală, maghiarii din România aparţin cetăţenilor României. În acest cadru, constituind o comunitate autohtonă, se consideră factor constitutiv de stat, subiect politic de sine stătător, partener egal al naţiunii române”. Cum în România toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate, rasă, religie, sex, grad de cultură etc. sunt egali în drepturi, înseamnă că liderii UDMR vor o altfel de egalitate, egalitate care să le asigure supra-drepturi. În acest scop, au transformat minoritatea ungară într-o comunitate închisă, ermetizată, intolerantă, care exclude orice relaţii cu populaţia majoritară şi celelalte minorităţi etnice din România.

Acest concept etnicizat stă la baza separării totale, enclavizării şi autonomizării tuturor localităţilor în care cel puţin 20% din locuitori sunt unguri. Aceste enclave, respectiv subiecte politice, adică stat în stat, vor sp discute de la egal la egal cu Guvernul român, ca partener egal al naţiunii române. Cu alte cuvinte, Guvernul român va purta tratative cu atâtea state câte enclave ungureşti se vor înfiinţa pe teritoriul României. Căci, spunea fostul premier Viktor Orban, „..acolo unde există o comunitate maghiară, în afara graniţelor, acolo este o Ungarie Mică”. În această perspectivă, revizioniştii folosesc sintagma „comunitate” şi vor să introducă în limbajul politico-diplomatic şi juridic internaţional şi noţiunea de drepturi colective, deşi dreptul european şi internaţional nu recunosc acest termen şi apără numai drepturile individuale, specifice persoanei inalienabile. În consecinţă, nici dreptul românesc nu recunoaşte drepturile colective şi, cu atât mai puţin, dreptul unei minorităţi de a crea enclave etnice autonome pe teritoriul României, subordonate altor autorităţi statale. Dacă ar recunoaşte drepturile colective, ar trebui să recunoască şi corelativul acestora – răspunderea colectivă. Adică, pentru fapta unui minoritar să fie trasă la răspundere întreaga comunitate etnică. Asta ar însemna să ne întoarcem în trecut, la legile şi practicile totalitariste, fasciste şi comuniste, în baza cărora au fost condamnate şi exterminate grupuri sociale şi comunităţi etnice. Or, acest lucru este imposibil în România acestui început de secol şi mileniu.

Pe de altă parte, liderii UDMR şi budapestani, xenofobi şi intoleranţi, obsedaţi de veleitarismul lor de rasă superioară cu originea divină, hărăzită să domine şi să asuprească alte popoare, se erijează în conducătorii şi apărătorii drepturilor celorlalte minorităţi etnice din România, cu intenţia vădită de a le instiga la acţiuni antiromâneşti, separatiste şi autonomiste. Cum aceste minorităţi au fost victimele, ca şi românii, ale şovinismului de stat ungar, instigarea, mai ales a germanilor, a continuat şi s-a accentuat în „Carta Autodeterminării Transilvaniei”, care stipulează: „În ultimul mileniu de istorie, Ardealul a fost întotdeauna independent (…). Poporului german (saşi-şvabi) şi poporului maghiar-secuiesc, popoare întemeietoare de stat, nu li s-a recunoscut, până în ziua de azi, exercitarea dreptului la autodeterminare”.

Aşadar, e prima dată când revizioniştii unguri recunosc public, într-un document, faptul că Transilvania (cu excepţia anilor 1867-1919 – n.n.) n-a fost niciodată încorporată în Ungaria. Deşi recunoaşterea acestui adevăr istoric s-a făcut în scopuri separatiste, autonomiste şi federaliste, trebuie luată în considerare. Iar prin erijarea în protectorii minorităţii germane, revizioniştii unguri vor să instige Germania la acţiuni inamicale faţă de România, să le sprijine planurile revendicative, îndeosebi vindicative. Un astfel de plan a fost adoptat în şedinţa UDMR de la Cluj-Napoca din 13.12.2003, când cei 373 de delegaţi, din toată Transilvania, au hotărât, deocamdată, numai autonomizarea etnică a „Ţării Secuilor”, celelalte enclave etnice urmând a fi separate ulterior, funcţie de conjunctura politică internă şi internaţională. Acest plan a primit girul Budapestei, prin reprezentantul FIDESZ la şedinţă, Kover Laszlo, care a declarat: „Modificarea hotarelor este singura soluţie pentru autonomie, singura corecţie a Trianonului (…). Secretul supravieţuirii maghiarimii este autonomia, care a devenit o problemă de existenţă. Nu mai avem timp, sfârşitul este la o generaţie de noi. Gata cu politica paşilor mărunţi”.

Pentru că guvernanţii n-au luat nici o atitudine faţă de acţiunile revizioniste şi declaraţiile virulent-agresive, revizioniştii unguri au trecut de la activităţi propagandistice la crearea unor organisme, zise democratice – Consiliul Reprezentanţilor Uniunii (CRU), Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) etc. – cu atribuţiuni legislative şi executive, care funcţionează în paralel cu instituţiile statului, ca la momentul oportun să le poată înlătura prin forţă sau înlocui, în scopul subordonării altor autorităţi statale. Interesant, deşi acţiunile separatiste, antistatale sunt mai mult decât evidente, organele de stat abilitate n-au luat măsuri legale împotriva autorilor.

Supărat, parcă, pe ineficienţa şi demagogia guvernanţilor, preşedintele CNS, Fodor Imre, a declarat: „Eu de 10 ani de zile de atâtea ori am auzit acest lucru (aplicarea legi – n.n.), ca absolut să nu-mi fac probleme. Ei (românii) ne învinuiesc că facem ce nu e constituţional, ia noi ceea ce credem că este constituţional, şi mergem la Strasbourg. Aşa, fiecare cu dreptatea lui” (Curentul nr. 32/2007). Ce se mai poate spune? Doar faptul că în memoria celor care au trăit cedarea fără luptă a Ardealului de Nord în 1940, se naşte fireasca întrebare dacă guvernanţii mai au autoritate şi-şi mai exercită atribuţiunile constituţionale ori a abandonat regiunea HARCOV în grija neohortiştilor unguri?

Dacă la toate acestea adăugăm decaraţiile preşedintelui Laszlo Solyom, participarea celor doi parlamentari din Ungaria la organizarea şi desfăşurarea referendumului pentru autonomia „Ţării Secuilor”, faptul că senatorul român de etnie maghiară Gyorgy Frunda, ales în fruntea unei delegaţii, când a ajuns la Bruxelles a declarat că nu mai reprezintă România etc., suntem obligaţi să-i dăm dreptate fostului sindicalist Lech Walesa, care a declarat că Polonia este condusă de politicieni imbecili. Oare şi România este condusă de…? Eu, unul, nu cred că sunt imbecili, ci doar nişte asini amărâţi, bine struniţi şi călăriţi de husarii revizionişti.

Faptul că organele de stat şi guvernanţii tolerează agitarea securii revizioniste mă obligă să întreb ce s-ar întâmpla cu alogenii care ar cere autonomizarea de SUA a statelor Texas, New Mexico, Arizona, Utah etc. în vederea alipirii lor la Republica Mexic? S-ar aplica sau nu legile federale pentru trădare? În mod sigur, da! Atunci…?

Pentru a înţelege modul cum îşi apără alte ţări integritatea teritorială, reamintesc guvernanţilor faptul că, la începutul anului 1995, când corsicanii, ca minoritate etnică, au cerut autonomia şi separarea de Franţa, ministrul francez de interne a replicat: „Clarificarea neînţelegerilor de ordin etnic nu se poate obţine prin violenţă sau pretenţii absurde; astfel de manifestări sunr lipsite în întregime de orice sorţi de izbândă. Negocierile între stat şi un grup oarecare de persoane – oricare ar fi acesta şi de orice natură le-ar fi revendicările – nu se poate concepe şi nu va avea loc sub nici o formă. Există un stat de drept, căruia membrii minorităţilor sunt chemaţi să i se supună. Doar cu astfel de cetăţeni legalişti se poate angaja un dialog. Cei care, neînţelegând acest postulat, îşi radicalizează acţiunea naţională sunt criminali şi vor fi trataţi ca atare, urmăriţi şi sancţionaţi. Cei ce interpretează dorinţa statului de a discuta cu oameni cinstiţi ca o slăbiciune se înşeală. Corsica are nevoie de atitudini clare dătătoare de linişte. E momentul ca aceste noţiuni să fie odată şi pentru totdeauna înţelese, ca bunele voinţe să se poată afirma”. Când vor da şi guvernanţii români asemenea răspunsuri amatorilor de autonomizări, separatism şi enclavizări etnice? Pentru că declaraţia a fost urmată de dislocarea (paraşutarea) unei brigăzi de jandarmi în Corsica, întrebăm cine împiedică Guvernul român să facă o asemenea dislocare? Redislocarea nu trebuie făcută pentru deteriorarea ponderii demografice sau deznaţionalizarea românilor secuizaţi, ci pentru a tempera elanul agresiv, dar mai ales pentru prevenirea acţiunilor extremist-teroriste.

Ioan Damian

Vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

filiala judeţului Timiş

Originea secuilor

Judeţele Harghita şi Covasna sunt grefate azi pe vechile Scaune Secuieşti (Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), unde exista o populaţie care vorbeşte o limbă ungară dialectală, având o origine controversată. Secuii au făcut parte din Unio Trium Nationum (unguri, saşi şi secui), în care ungurii nu se confundau cu secuii.

În trecut, secuilor li s-au stabilit diferite numiri, în funcţie de documentul care-i menţionează: Zecul (cit. Secul), Seculi, Sekeli, szikli (cit. sicli), Tschiki (cit. Ciki), azi Szekely (cit. Sekei). Anonimus, notarul regelui Bela I, îi numeşte Seculi, considerându-i popoare ale lui Attila (n.n. – foarte corect). Ei luptau în primele rânduri ale armatei, în calitate de conducători.

Diploma de la 7 mai 1211 a regelui ungur Andrei al II-lea al Ungariei, prin care permite cavalerilor teutoni să se aşeze în Ţara Bârsei, precizează că aceştia vor fi scutiţi de vama târgurilor din această ţară. Ea este întărită şi completată de Wilhelmus, episcopul Transilvaniei, la 19 aprilie 1218 la Roma: „…Să luaţi dijma acestui pământ de la locuitorii lui de acum şi cei viitori şi să clădiţi biserici, păstrând însă pentru sine şi pentru urmaşii săi dijma ungurilor şi secuilor, dacă s-ar întâmpla să se strămute ei în această ţară”. Acelaşi rege Andrei, în 1222 întăreşte diploma din 1211. Deci, atunci nu existau unguri şi secui în Ţara Bârsei, ei nefăcând parte din aceeaşi naţiune.

Simon de Geza (sec. XIII) aminteşte că secuii au trăit cu Blasckii în munţi, luâns de la aceştia alfabetul. Geza a trăit printre secuii din Bihor, aflaţi ca paznici de hotar. Aceeaşi menţiune o găsim şi în Chronicum Pictum Vindobonense (Cronica Pictată de la Viena) – 1358, care îi consideră pe secui urmaşi ai hunilor, ca şi Chronicum Poszoniense (1330).

Samuel Timon, în Imago novae Hungariae (Cassovia 1734) şi Imago antiquae Hungariae (Viena 1754), menţionează că în comitatul Ugocea păzitorii pădurilor şi munţilor erau numiţi Sziklly, fapt confirmat şi de Pal Hunfalvy în secolul XIX.

Jean Sitling (Vita Sancti Stephani, 1747) îi considera pe secui urmaşi ai pecenegilor, deci de origine turcică. Idem Georges Pray (Annales veteres Hunorum, Avarorum et Hungarorum, Viena, 1761). Louis Schlozer îi prezintă pe secui ca urmaşi ai cumanilor, deci tot de origine turcică, iar Szabo Kiraly îi socotea urmaşi ai avarilor (v. A Szekely – ek eredet în „Erdely Muzeum”, 1898), ca şi Human Balint.

Mai exact este Jules Pauler, care îi numea pe secui „urmaşi ai triburilor turce ale cabarilor” (din marele neam al chazarilor), constituiţi în trei triburi care au condus sub Almutzes (ungureşte Almus) cele şapte triburi ungureşti în Panonia în anul 896.

Rezultă, oricum, că secuii nu sunt unguri, iar recenzarea lor ca unguri în recensământul din 1976 din România a fost o gravă eroare istorică şi politică. Secuii sunt de neam turanic, în timp ce ungurii sunt de neam ugro-finic, fapt recunoscut chiar de ei prin organizarea congresului popoarelor ugro-finice din Ungaria (1996). Primii sunt bruneţi de tip turanic, iar ultimii sunt blonzi de tip finlandez.

Prezenţa secuilor în toponimia Ardealului, conform documentelor ungureşti, ne precizează etapele de deplasare a lor spre răsărit. În timp, secuii au primit printre ei foarte mulţi români deznaţionalizaţi, ceea ce explică nume ca Varza, Olah, Finta, Gherghina etc. Tot aşa se explică şi faptul că secuii au trăit întotdeauna în foarte bune relaţii cu românii din aşa-zisele Scaune Secuieşti. Ei au luptat alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazul împotriva ungurilor, iar la 1514 Gheorghe Dozsa s-a răsculat împotriva ungurilor şi, deci, nu era considerat ungur.

Paul Lazăr Tonciulescu

Trădătorul de serviciu

Dacă interesele SUA pentru sursele de energie din estul Europei, Golful Persic, Marea Caspică şi Extremul Orient, transportul ţiţeiului şi gazelor către beneficiarii din Apus sunt bine conturate, n-am descifrat încă locul hărăzit României în ansamblul politicii de globalizare, mai bine zis în Noua Ordine Mondială. Avem în vedere arestarea celor doi români în Irak, de Marele Nost’ Aliat şi punerea lor în libertate după trei luni, folosirea de către CIA a foştilor ofiţeri DIE recrutaţi în timpul regimului comunist şi încercarea acestor trădători de a compromite relaţiile României cu alte state, inclusiv din UE, iar în ultimul timp, cu Vaticanul, prin ridicarea acelei clădiri lângă Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, declaraţiile făcute şi articolele piblicate în mass media din ţară şi străinătate de trădătorii de serviciu…

În mod mai mult decât ciudat, după ce papa Benedict al XVI-lea a sugerat noului ambasador român la Vatican necesitatea rezolvării problemei averilor Bisericii Catolice din România, în ziarul „Ziua” nr. 3840/2007 apare articolul „Pacepa, însărcinat de KGB cu discreditarea imaginii Vaticanului”, semnat LP (probabil Lingăul lui Pacepa), din care rezultă că acest ticălos a trădat România nu numai în favoarea CIA, dar şi a KGB. E posibil, totuşi, ca Pacepa să fi intrat în „graţiile KGB la indicaţiile şefilor săi din CIA”.

Atenţia de care s-a bucurat Pacepa, prin recrutarea lui chiar de şeful KGB, Aleksandr Seleapin, care l-a prezentat şi lui Alexei Kiricenko, membru în Biroul Politic al PCUS, a fost determinată de faptul că, prin anii ’60, România ducea tratative pentru construirea unei centrale atomoelectrice atât cu SUA, cât şi cu URSS, care voiau să intre pe piaţa românească. În această perspectivă, Pacepa a fost aruncat de CIA în „patul KGB”, ca să afle valoarea ofertelor, nivelul tehnic atins de sovietici etc. În cele din urmă, negociatorii români, cu aprobarea lui Gheorghiu-Dej, au acceptat oferta americană, care nu s-a mai aplicat. Ulterior, după venirea lui Ceauşescu la putere, centrala electronucleară de la Cernavodă a fost construită cu firme şi după licenţă canadiene.

Pe de altă parte, la începutul deceniului şase din secolul trecut, eşecurile SUA erau vizibile, ca şi ascensiunea URSS pe toate continentele. În aceste condiţii, tendinţa României de a ieşi din menghina sovietică deranja foarte tare Moscova, care a hotărât schimbarea lui Gheorghiu-Dej, apoi a lui Ceauşescu cu Constantin Doncea sau Constantin Pîrvulescu, însă, spre cinstea lor, cei doi ilegalişti au refuzat să facă jocul sovieticilor.

În aceste condiţii, recrutarea lui Pacepa de şeful KGB, Seleapin, prezentarea şi discuţiile lui cu Kiricenko au făcut parte din planurile sovieticilor de înlocuire a conducătorilor României cu oameni mai docili, obligaţi să execute toate „indicaţiile” Kremlinului. Or, prin trăsăturile de caracter, Pacepa era cel mai potrivit pentru realizarea acestui scop.

Faptul că s-a lăsat recrutat şi a încercat să compromită Vaticanul în numele României, dar sub bagheta unor servicii de spionaj străine, duce la concluzia că Pacepa n-a trădat comunismul, cum susţin pupincuriştii, ci ţara şi poporul român. Prin urmare, acţiunile coordonate de Pacepa împotriva Vaticanului nu pot fi imputate serviciilor de informaţii româneşti, ci acestui individ care şi-a trădat ţara şi, ca urmare, trebuie cerută extrădarea lui pentru a fi cercetat şi judecat.

Ura lui împotriva României şi a românilor rezultă şi din faptul că, deşi, după „gurile rele”, a fost reabilitat din ordinul fostului preşedinte Emil Constantinescu, iar Guvernul i-a răsplătit trădarea cu 3 milioane USD, Pacepa îşi continuă acţiunile antistatale, de compromitere a intereselor şi relaţiilor României cu alte ţări. În cazul de faţă, cu Vaticanul, prin publicarea acelui articol în care recunoaşte că, din însărcinarea KGB, urma să-l informeze că România intenţionează să reia relaţiile cu Sfântul Scaun în schimbul accesului la arhive şi al unui împrumut de un miliard de dolari.”Pretextul cercetării arhivelor”, scrie LP, „era găsirea unor elemente care ar fi ajutat Guvernul român să justifice public reluarea relaţiilor cu Vaticanul (…). Pacepa spune că, între 1960-1962, agenţii DIE au reuşit să fure din Arhiva Vaticanului şi din Biblioteca Apostolică sute de documente, care aveau legătură cu papa Pius al XII-lea, dar nu conţineau nici un element compromiţător despre şeful Bisericii Catolice”.

Deşi minciuna este mai mult decât evidentă, de reţinut e faptul că, în momentul în care papalitatea a cerut rezolvarea controversatei probleme a averilor Bisericii Catolice, apare şi Pacepa cu bomba cu furtul documentelor în scopul discreditării Sfântului Scaun. Prin această dezvăluire, s-a urmărit complicarea tratativelor, la dosarul averilor adăugându-se şi cel al furtului de documente. Subliniem că el, Pacepa, a organizat sustragerea documentelor (nu ştim dacă a avut şi acordul CIA) în folosul KGB şi nu al statului român. Culmea, nici ziarul „Ziua” n-a spus dacă a publicat şi publică aberaţiile lui Pacepa din proprie iniţiativă, des-interesat, sau din însărcinarea vreunei instituţii de „binefacere”.

Paradoxal, când anumite persoane, chiar foşti ofiţeri de informaţii, îi demască şi prezintă crimele şi mârşăviile, o parte din mass media îi ia apărarea şi-i acuză de antiamericanism, naţionalism, comunism, securism etc. Nu o dată trădătorii sunt prezentaţi drept eroi ai luptei anticomuniste pentru contribuţia adusă, zice-se, la răsturnarea totalitarismului, făcând astfel un mare deserviciu educării tineretului în spiritul dragostei de neam şi ţară. Or, comunismul n-a fost răsturnat de trădătorii de ţară, nici de propaganda posturilor de radio „democratice” – Europa Liberă, BBC, Libertatea etc., ci de naţionalişti, care n-au acceptat transformarea naţiunilor în „homo sovieticus”, cum nu vor accepta nici transformarea în „homo americanicus” sau „homo europenicus”.

În condiţiile dictaturii comuniste, naţiunile nu se puteau dezvolta liber, independent şi suveran, din cauza constrângerilor totalitariste. Aceste constrângeri au generat, nu trădătorii şi guriştii de la posturile de radio menţionate, mişcările naţionale/ naţionaliste, care, desfăşurându-se pe un front şi spaţiu foarte larg, de la Marea Baltică, până dincolo de Urali (Uzbekistan, Azerbaidjan etc.), au zdruncinat din temelii întreg eşafodajul comunist, care s-a prăbuşit, în timp record, ca un castel de nisip. Din cauza acestor acţiuni viguroase, şi noilor totalitarişti, deşi se autodefinesc democraţi, globalişti, iar fosta dictatură comunistă au înlocuit-o cu Noua Ordine Mondială, le este frică de naţionalism, sigura forţă capabilă să se opună jefuirii economiilor naţionale, concentrării banului şi forţei (economia şi politica) într-un singur centru şi distrugerii naţiunilor. De aceea, aşa-zişii democraţi şi globalişti acuză naţionalismul şi naţionaliştii de toate „ismele” posibile şi folosesc trădătorii de ţară, gen Pacepa, Liviu Turcu etc., pentru compromiterea şi ruinarea statelor naţionale şi naţiunilor.

Col. (r) D.I.A.

COMUNICAT

Uniunea Vatra Românească filiala judeţului Timiş anunţă, cu mare durere în suflet, după o lungă şi grea suferinţă, a Alianţei Departe de Adevăr, cunoscută şi sub numele de A DA bani din bugetele instituţiilor publice la partide pentru alegerile europarlamentare. Zămislită în condiţii improprii, majoritatea timpului a stat în comă şi, în cele din urmă, a sucombat din cauza ruliului şi tangajului neadecvat.

Înhumarea s-a produs în Monitorul Oficial, iar parastasul de veşnică pomenire va avea loc la 30 de zile de la apariţie, cu participarea tuturor ONG-urilor portocalii care au contribuit cu gândul şi cu fapta la procrearea ei… În semn de respect şi pentru recunoaşterea meritelor, participanţii vor avea asupra lor portretele mentorilor revoluţiilor colorate: Iuscenko, Sakaaşvili, îndeosebi al lui Dugaşvili, ale cărui idei „democratice” sunt însuşite şi aplicate de tagma portocalie.

Să-i ierte Dumnezeu păcatele făcute de nevoie, din neştiinţă şi prostie… Să nu-i ierte păcatul trufiei, orgoliului şi ambiţiei, care a transformat cele două palate în bordeluri, maculând imaginea României în lume. Să nu-i ierte nici păcatul trădării, al nesocotirii drepturilor, intereselor şi demnităţii românilor, al concesiilor iresponsabile care au adus România în pragul dezmembrării.

Să n-o ierte Dumnezeu pentru sustragerile, furturile şi gestionarea frauduloasă, care, falimentând economia naţională, au dus la pauperizarea majorităţii populaţiei, care nu-şi mai poate procura nici minimul necesar. Să n-o ierte nici pentru copiii şi bătrânii care, din cauza sărăciei, nu-şi mai pot procura medicamentele necesare şi mor cu zile.

Dă, Doamne, preşedintelui şi premierului mintea românului cea de pe urmă, ca să-şi vadă greşelile făcute şi să se retragă din viaţa publică, până nu-i prea târziu. Iar partidelor politice să renunţe la orgolii şi ambiţii, să facă un guvern de uniune naţională, de tehnocraţi, care să scoată ţara din prăpastia în care au aruncat-o.

Preşedintele Comitetului director al UVR Timiş,

Ing. Aurel Cociobea

Dubiosul Liviu Turcu le-a dat cu tifla susţinătorilor

Plecarea precipitată din ţară, ca să nu poată fi trimis în instanţă şi judecat pentru calomnie, poate duce la concluzia că trădătorul Liviu Turcu este folosit de CIA pentru dezinformarea românilor şi promovarea intereselor americane în dauna celor româneşti. Această concluzie este alimentată de spionomania care bulversează România, întreţinută cu metodă de mass media, îndeosebi de ziarele „JN” şi „Ziua”, care îngurgitează fără să mestece toate aberaţiile unui individ ambiţios, vanitos şi orgolios, esenţialmente ticălos, Liviu Turcu, doctor în trădare. Însă nu toată presa s-a lăsat hipnotizată de acest individ, ca victimele unui şarpe veninos, ca să-i publice toate minciunile diversioniste, anume ticluite pentru bulversarea şi dezinformarea prea des manipulatului popor român.

Din păcate, nici justiţia, nici alte organe de stat abilitate, nici Zeii şi Zmeii din mass media românească nu l-au întrebat cu câţi dolari a fugit din ţară, când, unde şi cine l-a racolat, ce informaţii a furnizat şi ce avantaje materiale a avut. Nimeni nu i-a cerut să aducă şi să prezinte în original, inclusiv prin mass media, opiniei publice din ţară toate declaraţiile şi informaţiile date, ca să se poată stabili dacă a trădat numai comunismul şi pe Ceauşescu sau ţara şi poporul român.

Paradoxal, în timp ce în toată lumea trădătorii „pocăiţi” sunt verificaţi şi răs-verificaţi de organele de stat, de frica unor ONG-uri, ziare şi ziarişti obedienţi unor asociaţii şi fundaţii din exterior, prin care spionajul străin îşi stimulează agentura, cele româneşti stau şi tac ca altă minune în păpuşoi. Nu pot sau nu vor să observe că toate informaţiile aruncate pe „piaţă” de Liviu Turcu fac parte dintr-un plan de diversiune, intoxicare şi manipulare, de compromitere a intereselor României în exterior.

Spre pildă, după desemnarea lui Varujan Vosganian pentru funcţia de comisar european, la 27.10.2006, a publicat în „JN” un material prin care-l acuza că a fost colaboratorul securităţii şi, ca să fie mai credibil, a susţinut că el a aprobat recrutarea lui ca informator. La 6.11.2006, acelaşi trădător a publicat o listă cu 11 personalităţi, care, zicea Turcu, au fost ofiţeri acoperiţi sau informatori ai securităţii. Însă, deşi i s-a cerut imperios să prezinte dovezi, în nici unul din cazuri nu şi-a susţinut acuzaţiile cu probe irefutabile. Întrucât şi-a susţinut acuzaţiile numai cu mărturii orale (supported by oral evidence), Turcu a fost „alintat” cum se cuvine de unele ziare şi ziarişti, inclusiv de dl. Ion Cristoiu în „JN” nr. 4146/2006. Demascându-i-se toată hidoşenia sufletească şi ameninţat cu trimiterea în judecată pentru calomnie, trădătorul Liviu Turcu a plecat fără să spună goodbye susţinătorilor.

Aceste acţiuni diversioniste, dezinformări şi manipulări menite să compromită România în faţa înaltelor foruri europene, să creeze stări de spirit conflictuale, să bulverseze viaţa politico-socială din ţară, ne obligă să întrebăm dacă trădătorul Liviu Turcu s-a pocăit într-adevăr sau, sub masca pocăinţei, a venit să-şi continue activitatea antistatală şi antinaţională? Analiza faptelor, îndeosebi a momentelor în care a ieşit pe „piaţă” fac dovada că nu s-a pocăit. Dimpotrivă, a fost trimis sau chemat în ţară de nişte politicieni veroşi, care să-şi poată realiza, prin dezinformarea, derutarea şi manipularea populaţiei, pohta de putere. Iar prin „demascarea” lui Vosganian ca informator al securităţii s-a urmărit atât compromiterea guvernului Tăriceanu în faţa înaltelor foruri europene şi a electoratului român, cât şi, mai ales, adâncirea crizei şi amplificarea convulsiilor din PNL, care scârţâia din toate încheieturile. Cu alte cuvinte, s-a urmărit destrămarea PNL sau, cel puţin, scoaterea lui din viaţa politică românească, ca răzbunare şi pedeapsă, în acelaşi timp, pentru refuzul de a organiza alegeri anticipate şi de a fuziona cu alt partid „pretin şi aliat”.

Dacă avem în vedere că, imediat după integrare, urmau alegerile pentru Parlamentul European, şi momentul publicării listei celor 11 a fost bine ales. Căci, indiferent cum le analizăm, individual sau în grup, toate personalităţile „blagoslovite turceşte” întrunesc calităţile şi condiţiile necesare unui europarlamentar. Iar faptul că toate persoanele „turcite” fac parte din PNL şi PSD, nici una din PD, pledează pentru trimiterea/ aducerea trădătorului L. Turcu ca să susţină pohta de putere a marelui portocaliu. De altfel, nici CNSAS n-a prea descoperit ofiţeri acoperiţi sau informatori în PD, format, probabil numai din suferinzi şi urmăriţi de securitate. Aşa cum a fost, de pildă, dl. Radu Berceanu, care, prezentându-se la televiziune cu un dosar foarte voluminos, ne-a demonstrat cum a fost urmărit de securitate pentru că avea în cap un planor cu care vroia să fugă din ţară. Formidabil!!!?

Şi mai interesant e faptul că, în ziua de 9.11.2006, L. Turcu a mers la CNSAS, unde, cu sprijinul lui Mircea Dinescu, le-a explicat angajaţilor „modelele de lucru ale oamenilor DSS”. Cum individul n-are nici cunoştinţele minime necesare de arhivare, iar documentele păstrate sunt clasificate, întrebăm: în baza cărei legi conducerea CNSAS a permis accesul unui străin la astfel de documente? De ce organele de stat abilitate n-au început urmărirea penală împotriva celor vinovaţi de divulgarea conşinutului unor documente confidenţiale? Chiar nu s-a găsit nici un arhivar onest care să explice metodologia de lucru în evidenţa şi arhiva fostei securităţi? Rău am ajuns! Dacă cei care au trădat ţara prezintă mai multă încredere decât cei care n-au trădat-o, înseamnă că România a devenit un El Dorado pentru spionajul român.

Fuga din ţară poate duce la concluzia că, prin vizita la CNSAS, L. Turcu n-a urmărit instruirea angajaţilor, ci găsirea unor documente ca să-şi poată susţine acuzaţiile aduse lui Vosganian şi celor 11 personalităţi care l-au acţionat în justiţie pentru calomnie, documente pe care, negăsindu-le, a şters-o englezeşte. Nu putem exclude nici varianta scoaterii din evidenţa şi din arhiva CNSAS a dosarelor care atestă deconspirarea sau nu a agenturii străine existente în România. Ca să justifice acţiunea, purtătorul de cuvânt al CNSAS a precizat că, la 9.11.2006, au fost verificaţi, în mod oficial, trei parlamentari, fără a ne spune cine a cerut verificarea şi din ce partid făceau parte. Precizarea e cu atât mai curioasă cu cât, până la acea dată, CNSAS n-a mai da astfel de explicaţii. Dar, neoficial, la cererea lui L. Turcu, câţi au fost verificaţi?

Punerea documentelor clasificate din custodia CNSAS la dispoziţia unor persoane străine, demascările de tip comunist, începând cu Dan Voiculescu, Mona Muscă, Varujan Vosganian etc., publicarea, apoi retractarea acuzaţiilor de foşti informatori fac dovada că membrii CNSAS încalcă flagrant legea şi drepturile omului. Pentru că nimeni nu-i trage la răspundere, se bălăcesc în propria mocirlă politică, au transformat CNSAS într-un anus contra naturii, la dispoziţia unor politicieni veroşi şi a unor servicii de spionaj străine. În această situaţie, întâlnirea dintre L. Turcu şi M. Dinescu ne învederează că CIA şi KGB-ul şi-au dat mâna sub cupola CNSAS, împotriva României şi a poporului român. Afirmaţia se bazează pe faptul că, după unele ziare, Dinescu ar fi vizitat sistematic ambasada URSS din Bucureşti. În acest caz, fie că a fost urmărit pentru trădare în favoarea URSS, fie că a fost informator trimis să „ciugulească” informaţii, Dinescu are obligaţia să explice opiniei publice româneşti în ce calitate a vizitat ambasada URSS. Cu alte cuvinte, să-şi prezinte fie dosarul de urmărire informativă, fie cel de informator, iar după tipicurile securităţii, ambele, asistat de ofiţerul care l-a urmărit ori l-a avut în legătură. Oricum, prezenţa lui la CNSAS este tot un fel de anus contra naturii, adică indezirabilă.

Col.(r) D.I.A.G.

1907 – din primăvară până în toamnă

Folosesc acest titlu dat de I.L. Caragiale articolului publicat în ziarul vienez „Die Zeit” (Timpul) pentru că există o prea mare asemănare între starea jalnică a ţăranilor din 1907 şi sărăcia, foametea şi mizeria în care trăiesc astăzi peste 60% din cetăţenii României. Am plagiat, recunosc, şi pentru că actualii politicieni prea se aseamănă în moravuri şi năravuri cu cei din 1907, imortalizaţi cu multă măiestrie de marele dramaturg. Sunt prea mulţi Trahanache şi Caţavencu, dar mai ales Dandanache, care din pasopt (optzecişinouă) se tăvălesc prin toate parlamentele, cu toate partidele, ca românul imparţial. Iar când nu apare pe vreo listă, pac cu scrisoarea becherului (beletul cu demascarea afacerilor necurate) şi ţuşti în Parlament. Nu lipsesc nici coana Joiţica, cu beletul ajuns la cetăţeanul turmentat, nici Chiriac, apărătorul onoarei de familist a nu ştiu cărui jupân, şi sunt atât de mulţi Rică Venturiano, publicişti şi analişti (…), încât mass media nu mai informează, ci manipulează opinia publică românească.

La împlinirea celor 100 de ani de la măcelul ţăranilor, Dandanache, uns primar, în loc să le aducă un pios omagiu, a dispus demolarea monumentului ridicat în memoria lor, cu intenţia nemernică de a scoate din istorie revoltele românilor împotriva exploatării, pentru dreptate socială. Nici după 100 de ani, Dandanache nu le poate ierta ţăranilor faptul că, nemaiputând răbda nedreptăţile, crimele, bătăile, umilinţele şi silniciile, crunta exploatare, s-au revoltat împotriva oprimatorilor şi au cerut dreptate. Nemernicia celor care au hotărât demolarea monumentului este tot atât de mare, chiar mai mare decât a celor care au ordonat deschiderea focului împotriva ţăranilor care cereau dreptate, după ce s-au acoperit de glorie în timpul războiului pentru cucerirea deplinei independenţe de stat.

Dandanache şi ai lui trebuie să ştie că, oricât vor încerca să falsifice istoria, oricâte minciuni vor îndruga, adevărul despre cei 11.000 de ţărani împuşcaţi în 1907 nu poate fi escamotat. Nici despre tributul de sânge dat de urmaşii lor pentru făurirea României Mari, nici despre jaful practicat şi politica dezastruoasă din perioada interbelică, care au dus România în parul dezmembrării. Nici despre participarea României la războiul contra URSS alături de Germania nazistă, într-o încercare disperată de a reface graniţele hăcuite din cauza unor politicieni iresponsabili. Oricât se vor strădui, nu pot şterge din istorie dramatismul retragerii trupelor române din Basarabia, nici crimele comise de hortişti în timpul ocupării Ardealului de Nord.

Răscoala nu poate fi scoasă din istorie şi pentru că, în urma celor două întruniri din sala Dacia din Bucureşti, la care au luat cuvântul profesorii universitari N. Iorga, I. Cantacuzino, D. Voinov, George Proca, V. Sion etc. a fost adoptată o moţiune împotriva guvernului, citită de poetul Dimitrie Anghel, care a rămas în arhive. Printre altele, semnatarii moţiunii cereau: închirierea pământurilor direct la obştile săteşti, schimbarea legii învoielilor agricole, introducerea votului universal direct şi secret etc.

După cum se ştie, răscoala a început în nordul Moldovei, pe moşia trustului arendăşesc al fraţilor Fischer, care stăpâneau şi exploatau peste 237.663 de hectare de pământ arabil, păşuni, iazuri etc., respectiv o feudă de peste 70 de sate, de unde s-a extins repede în toată ţara. Totuşi, nu-mi propun să analizez cauzele şi desfăşurarea răscoalei, ca să nu pot fi acuzat de „democraţi” de toate „ismele” posibile (comunism, antisemitism etc.). Voi reda, în schimb, cele spuse de învăţătorul Stan Crudu din comuna Băbăiţa, judeţul Vlaşca, autorităţilor: „Obştea ţării româneşti, ţărănimea, cea care până acum a fost înjugată, să trăiască, căci mâinile ei au făcut bogăţiile, iar nu ciocoii. Jos ciocoii! Sus ţăranul român!”. Învăţătorul Stan Crudu a fost arestat, închis la Giurgiu împreună cu alţi protestatari şi torturat prin „afumarea cu ardei iute pisat”. Numai acest tratament inuman îi obliga pe Dandanache&Co să nu demoleze monumentul ridicat în memoria ţăranilor ucişi în 1907.

Dacă, în prezent, intelectualii, mai bine zis pseudointelectualii şi guriştii au desfiinţat clasa muncitoare şi ţărănimea, prin jefuirea industriei şi agriculturii româneşti şi acuză minerii de mineriade pentru că au demascat preaplinul şi tihna furilor, în anul 1907, intelectualii au fost avocaţii, apărătorii ţăranilor. De pildă, în articolul de fond „Dumnezeu să-i ierte” din revista „Neamul românesc”, marele istoric Nicolae Iorga scria: „Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţărani români, împuşcaţi în oraşul Botoşani de oastea românească (…). Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat (…). Să-i ierte Dumnezeu pe ostaşii care, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor (…). Şi să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inimă, care a stors o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele (…). Să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi de un neam cu dânşii; pe hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii; să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi, înaintea cărora, cufundaţi în orgii bugetare, fumegă acest sânge nevinovat (…)”.

Pentru că „democraţii” şi chiar unele ziare susţin că în perioada comunistă s-au folosit din articolul lui N. Iorga numai pasajele în care era criticată „clasa politică” şi „ciocoii”, redăm şi poziţia/ atitudinea altor intelectuali ai vremii. A.D. Xenopol, spre pildă, scria: „Ţăranul român a fost în toate vremurile exploatat, mai ales de arendaşi, care nu urmăresc alt scop decât a se îmbogăţi cu orice preţ şi cât se poate de repede. De la 1900 chiriile pământurilor, mai ales în Moldova de sus (în feuda trustului Fischer) s-au îndoit şi câteodată s-au întreit. Ţăranii sunt siliţi (…) să ajungă un fel de paria ai arendaşului şi ai marilor proprietari”. Aceeaşi atitudine au avut-o Alexandru Vlahuţă şi alţi intelectuali, iar Vasile Kogălniceanu (fiul lui Mihail Kogălniceanu), pentru că a fost prin zonele în care s-au răsculat ţăranii şi le-a luat apărarea, a fost arestat şi încarcerat la Giurgiu, de unde a fost eliberat prin amnistia generală a regelui Carol I, în august 1907.

Cred că nu mai sunt necesare şi alte exemple ca nişte indivizi de rea credinţă să înţeleagă că, oricât au fost de radicale mişcările ţăranilor şi muncitorilor pentru dreptate socială, împotriva oprimării şi exploatării, ele nu pot fi scoase din istorie. Apoi, sunt prea multe documente, în ţară şi în străinătate, ca să poată fi modificată, falsificată, rescrisă după dorinţa noilor stăpâni, preocupaţi, ca toţi cei care au trecut pe aceste meleaguri, de deposedarea ţăranilor de pământurile lor strămoşeşti şi transformarea lor în iobagi, fără nici un drept… Acesta este, de fapt, îndemnul reclamei difuzate de eleviziunea antinaţională (TVR 1) – ţăranii să-şi vândă pământul ca să devină rentieri.

Aşadar, intenţia acestor guvernanţi iresponsabili de a lăsa ţăranii fără pământ, de a-i proletariza, este mai mult decât evidentă. Iar când aceşti ţărani/ proletari sărăciţi şi înfometaţi nu vor mai putea răbda şi se vor răscula, onorabilii, democraţii politicieni îi vor împuşca, oare, ca în 1907?

Theodor Cozma

Naţionalismul şi patriotismul compromit democraţia?

Am întrebat şi trebuie să întrebăm dacă naţionalismul şi patriotismul românesc compromit democraţia, aşa cum susţin câţiva indivizi şi unele ziare, care, în afaraă de faptul că sunt scrise în limba română, n-au nimic cu românismul. Apoi, de ce occidentalii consideră că noi, românii, suntem o naţiune recalcitrantă la orice îndatorire urmanitară, care nu numai că nu acordă drepturi minorităţilor etnice, dar le şi persecută, îndeosebi pe unguri şi romi, iar mai nou şi pe evrei? De ce guvernanţii români, deşi ştiu că plângerile privind lipsa de drepturi, depuse de unele minorităţi etnice la înaltele foruri europene sunt mincinoase, se ocupă mai mult de gâlceava politică şi lupta pentru putere decât de adunarea unor probe, prin care să demonstreze netemeinicia şi falsitatea acuzaţiilor?

Pe de altă parte, în evoluţia noastră postdecembristă s-au infiltrat, la diferite nivele de decizie politică, nişte indivizi „manieraţi”, ca să nu zic mancurtizaţi, care, sub pretextul democratizării şi multiculturalizării, au trecut la demolarea şi macularea istoriei şi culturii naţionale, mai teribil decât culturnicii stalinişti pe la mijlocul veacului trecut. Spre pildă, primul unificator de ţară, Mihai Viteazul, a fost făcut condotier, apărătorul Munţilor Apuseni, Avram Iancu, nebun, poetul naţional, Mihai Eminescu, antisemit, deşi avea mulţi prieteni evrei. Şi, culmea neruşinării, Alianţa DA (Departe de Adevăr) l-a implicat în scandalul stenogramelor pesediste, iar zişii elitişti n-au luat nici o atitudine împotriva acestei nemernicii. Apoi, ca să poată justifica, probabil, trimiterea trupelor române în anumite zone de conflict, la 16.10.2005, în emisiunea „Secrete regale”, Vlad Ţepeş a fost făcut terorist, pentru că a tras în ţeapă invadatorii şi hoţii.

Pentru a ne purifica, zice-se, de comunism şi securism, nişte indivizi primitivi au început să ne cioplească şi să ne fasoneze, din nou, cultura şi istoria neamului, după chipul şi asemănarea lor scălâmbă, eliptică de românism. Ignoranţi, indivizii nu ştiu că poporul român, născându-se creştin, cu toate suferinţele îndurate, a refuzat şi refuză să se închine la chipuri cioplite de străini, oricât ar fi de lustruite. Culmea, împotriva celor care refuză să se închine la aceste „măşti râzânde” s-a declanşat o adevărată campanie de denigrări şi calomnii, în scopul descurajării, derutării şi manipulării populaţiei, dar mai ales al compromiterii „recalcitranţilor”, acuzaţi de naţionalism, extremism, şovinism, antisemitism etc. Naţionalismul şi patriotismul, dragostea de neam şi ţară sunt păcate tot atât de mari şi grele ca în vremea stalinismului, cu deosebirea că atunci se folosea numai sintagma „naţionalist-fascist”, iar acum şi cea de „naţionalist-comunist”. Atunci, naţionaliştii se opuneau „făuririi” statului comunist mondial, sub lozinca „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, iar acum se opun creării mondialismului, prin concentrarea banului şi forţei, respectiv a puterii economice şi politice, în mâna unor structuri de tip mafiot, care, sub pretextul formării economiei de piaţă universală, urmăresc desfiinţarea graniţelor şi, mai apoi, a statelor naţionale şi a naţiunilor. Iată una din cauzele, se pare principala, a „insurecţiei” din Franţa şi pentru care francezii şi olandezii n-au votat Constituţia Europeană, iar naţionalismul, singura forţă capabilă să se opună dominaţiei globalismului mafiot, este acuzat de mondialişti şi antinaţionalişti.

În perspectiva globalizării, dar mai ales în scopul anulării, descurajării şi compromiterii conceptului de naţiune şi stat naţional unitar, mondialiştii şi antinaţionaliştii folosesc sintagmele naţionalist-fascist şi naţionalist-comunist numai împotriva naţionaliştilor. Ca urmare, orice doctrină politică ar folosi, de dreapta sau de stânga, naţionaliştii nu pot ieşi de sub bombardamentul perfizilor acuzatori, globalişti, antinaţionalişti. Perfidia lor constă şi în faptul că nu folosesc aceste sintagme împotriva trădătorilor de ţară, care, culmea, sunt elogiaţi, iar naţiunea şi statul naţional trădate, vândute, au fost obligate să-i exonereze de răspundere şi să-i recompenseze cu milioane de dolari. Nici împotriva celor care ne rescriu şi ne falsifică istoria, ne denigrează eroii şi martirii neamului, au devalizat economia naţională şi au adus majoritatea populaţiei în stare de foamete şi mizerie.

Etichetele de naţionalist-fascist şi naţionalist-comunis se folosesc, aşadar, numai împotriva celor care apără valorile naţionale, românismul şi statul naţional unitar, cer măsuri ferme pentru eradicarea corupţiei, abuzurilor şi ilegalităţilor. Adepţii Noii Ordini Mondiale, mondialiştii şi antinaţionaliştii vor să descurajeze şi să anihileze orice încercare de apărare a drepturilor şi demnităţii românilor, de ieşire din acest haos generalizat, menţinut spre folosul grupurilor mafiote care conduc ţara.

Naţionalismul nostru românesc, întemeiat pe filozofia iluministă, în baza căreia s-a elaborat triada „Liberté, egalité, fraternité” n-a fost şi nici nu poate fi nici fascist, nici comunist, deşi, recunoaştem, ideile generoase ale naţionalismului şi chiar biserica au fost folosite şi sunt folosite de dictatori pentru înşelarea maselor, până la acapararea puterii politice.

Fasciştii urmăreau crearea unui imperiu, cel puţin european, în care rasele inferioare (evreii, ţiganii/romii, slavii, românii etc.) să munească o mie de ani pentru rasa superioară, pură, ariană, hărăzită să conducă şi să asuprească alte popoare. Prin împărţirea popoarelor în rase superioare şi inferioare, fasciştii respingeau ab initio libertatea şi egalitatea în drepturi a celorlalte naţiuni, principii sacrosancte pentru naţionalişti. Abolind libertatea, egalitatea în drepturi şi frăţietatea, fascismul nu poate fi naţionalist.

Comuniştii voiau şi ei un imperiu mondial, bazat pe dictatura proletariatului, exercitată împotriva celorlalte clase, zise burgheze şi exploatatoare. Prin abolirea egalităţii în drepturi (între clase), promovarea şi ascuţirea luptei de clasă, nici comuniştii nu respectă principiile naţionalismului. De fapt, nici nu le puteau respecta, din moment ce, pe măsura înaintării spre comunism, lupta de clasă se ascuţea şi, ca urmare, măsurile de reprimare, inclusiv împotriva clasei muncitoare, deveneau tot mai aspre/ dure, iar drepturile şi libertăţile cetăţeneşti tot mai restrânse, mai puţine.

Aşadar, fascismul şi comunismul n-au nimic în comun cu naţionalismul. Aceste concepte zburdă numai în capetele înfierbântate ale mondialiştilor mafioţi, fascişti sau comunişti, care, într-o anumită conjunctură neafvorabilă, generată de înrăutăţirea nivelului de trai, pot folosi sentimentele naţionaliste ale unei populaţii sărăcite şi înfometate ca să ajungă la putere. Însă prevenirea accederii lor la putere nu se poate face prin acuzarea şi compromiterea naţionalismului, ci prin respectarea legilor şi luarea unor măsuri ferme împotriva jefuitorilor avuţiei naţionale, dezvoltarea economică a ţării şi, pe această bază, asigurarea unui trai decent întregii populaţii.

Folosirea acestor acuzaţii şi sintagme numai împotriva Uniunii Vatra Românească, PRM, PUNR şi a personalităţilor care apără românismul ne învederează că acuzatorii confundă naţionalismul şi patriotismul cu şovinismul şi extremismul. În sancta ignorantia lor, nu pricep că dragostea de neam şi ţară, deci naţionalismul şi patriotismul, nu compromit democraţia, dimpotrivă, o dezvoltă şi consolidează ca, spre pildă, în Anglia, Franţa, Germania, SUA etc. Au uitat, probabil nici n-au învăţat, că istoricii, juriştii şi sociologii au definit naţiunea ca pe o colectivitate socio-umană, caracterizată printr-un puternic sentiment al identităţii comune, cu o istorie, o limbă, o origine etnică sau rasială comună, o viaţă economică comună, desfăşurată după aceleaşi legi, în aceeaşi arie geografică şi având aceeaşi bază politică. Consolidarea acestor elemente/ valori face naţiunea indestructibilă şi fortifică statul naţional, stat care, asigurând libertatea tuturor cetăţenilor, indiferent de etnie, şi dezvoltarea proprietăţii private şi, pe această bază, creşterea nivelului de trai al întregii populaţii, dă conţinut şi consolidează democraţia.

Aşadar, naţionalismul, respectiv românismul, patriotismul şi statul naţional nu compromit democraţia şi nici nu sunt noţiuni perimate şi antieuropene, cum titrează mondialiştii şi antinaţionaliştii, amatori de regionalizări şi autonomizări pe criterii etnice a localităţilor unde cel puţin 20% din locuitori sunt de altă naţionalitate decât cea majoritară. În acelaşi timp, presupune contribuţia noastră, evident naţională şi, dacă vreţi, românească, la valorile europene. Deci, prin acuzarea şi denigrarea naţionalismului/ românismului, a continuităţii noastre pe aceste meleaguri, antinaţionaliştii neagă, de fapt, valorile noastre perene, care ne individualizează şi, în acelaşi timp, ne apropie de celelalte naţiuni, făcând, totodată, posibilă integrarea României într-o Europă unită a marilor valori spirituale, a umanismului şi a toleranţei.

Ca adepţii Noii Ordini Mondiale şi antinaţionaliştii acuzatori să înţeleagă că naţionaliştii nu s-au opus integrării României în râvnitele structuri europene, dar mai ales cum se pune problema naţionalismului şi patriotismului în alte ţări, le reamintesc că, într-un discurs recent, în care primul ministru francez, Dominique de Villepin, a prezentat măsurile iniţiate pentru protejarea întreprinderilor industriale şi intereselor Franţei, a folosit sintagma „patriotism economic”. Şi, culmea, nimeni nu l-a acuzat de naţionalism, şovinism, extremism, antisemitism etc., cum ar fi făcut şi fac lumpendemocraţii români. Mai mult, în timp ce aristocratul Dominique de Villepin, de orientare liberală, nu s-a sfiit să stabilească măsuri pentru protejarea economiei franceze şi instituirea unui control, mult mai sever, asupra investiţiilor străine în domeniul securităţii şi apărării naţionale, guvernanţii români, obedienţi structurilor mafiote internaţionale, şi-au făcut un titlu de glorie din elaborarea şi votarea unor legi care înlătură orice protecţie a întreprinzătorilor români şi din vânzarea înteprinderilor româneşti la preţuri derizorii aşa-zişilor investitori strategici. În realitate, prin aceste vânzări, mafioţii români contribuie, contra-cost, la spălarea banilor murdari de către mafia internaţională.

Ioan Damian,

vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

filiala judeţului Timiş

Unirea principatelor române – Moldova şi Muntenia – la 24 ianuarie 1859, acum 148 de ani, nu ne-a fost făcută cadou de marile puteri în timpul Congresului de pace de la Paris, cum au susţinut şi susţin nişte ignoranţi cu ifose de istorici. Unirea a fost opera întregului popor român, începută odată cu aducerea celor trei ţări româneşti sub scptrul lui Mihai Vodă Viteazul, care, deşi a durat numai o clipă, a fost străfulgerarea care a luminat calea generaţiilor următoare spre deşteptarea conştiinţei naţionale şi unitate statală. Unireaa fost şi rezultatul dezvoltării socio-umane, care a transformat veacul al XVIII-lea în veacul raţiunii, al luminilor şi despoţilor luminaţi şi, în acelaşi timp, în veacul deşteptării conştiinţei naţionale, al unor mari frământări sociale, careau cuprins „bătrâna” Europă, de la Atlantic la Urali.

Secolul luminilor, trezind popoarele la viaţă naţională şi socială, a dat foc relaţiilor feudale, care au ars, uneori mocnit, alteori în vâlvătăi, aşacum au ars în timpul revoltei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, iar peste cinci ani, în revoluţia franceză, care a produs mutaţii semnificative, chiar răsturnări profunde în structurile şi rapoturile sociale. Acest secol a fost, în egală măsură, şi secolul revoltelor şi răscoalelor iobagilor şi ţăranilor români din Ardeal şi Banat, prevestind astfel revoluţia de la 1848, care a cuprins cele trei ţări româneşti.

Deşi revoluţia românilor din 1848 a fost înfrântă, prin intervenţia armată a imperiilor vecine, drumul poporului român spre libertate, independenţă şi unitate n-a putut fi oprit. Paşoptiştii, cu experienţa lor politică, au văzut în rivalităţile dintre marile puteri posibilitatea realizării, pe cale diplomatică, cel puţin parţial, a obiectivelor recoluţiei de la 1848. De aceea, au cerut numai unirea Ţării Româneşti cu Moldova, susţinută, din motive diferite, atât de Franţa, cât şi de Rusia. În perspectiva unirii, fruntaşii politici români au desfăşurat o amplă acţiune de informare a guvernelor şi opiniei publice europene despre istoria, statalitatea şi vechimea românilor pe aceste meleaguri. Erau convinşi că războiul Crimeei, declanşat de Rusia în 1853, prin ocuparea, fără declaraţie de război, a Principatelor Române şi terminat cu înfrângerea agresorului, va oferi ocazia rezolvării problemei românilor.

Analiza consecinţelor a dovedit că războiul Crimeei a înrâurit considerabil politica continentului într-o perioadă în care burghezia desăvârşea luarea puterii, iar constituirea statelor naţionale se apropia de punctul său culminant. Războiul şi Pacea de la Paris pecetluind decesul „Sfintei Alianţe”, a impus prepoderenţa anglo-franceză în sud-estul Europei, au făcut din Napoleon al III-lea arbitrul continentului în următorul deceniu. Acest lucru s-a hotărât între 28 februarie şi 30 martie 1856, de puterile învingătoare, la care s-au alăturat Austria şi Prusia. Măsurile stabilite au redus influenţa Rusiei în sud-estul Europei, unde, de mai mult timp, ţarul se erijase în protectorul popoarelor creştin-ortodoxe din zonă. După hotărârea măsurilor, la 30 martie 1856, ora 13, pe fundalul sonor al salvelor trase de tunurilor amplasate pe esplanada Domului Invalizilor, plenipotenţiarii Franţei, Angliei, Turciei, Sardiniei, Rusiei, Austriei şi Prusiei, au semnat, cu o pană smulsă din aripa unui vultur din Jardin des Plantes, Tratatul de pace care punea capăt războiului Crimeei.

Înscrierea şi dezbaterea problemei Principatelor Române la Congresul de pace de la Paris

Încă din secolul al XVIII-lea, marile puteri erau preocupate de „chestiunea orientală”, care nu putea fi rezolvată fără să reglementeze, iniţial, statutul politico-juridic al principatelor, dispunerea şi raportul de forţe din zonă şi nu numai. În această perspectivă, din cele patru (devenite ulterior cinci) condiţii de bază pentru încheierea păcii, acceptate de beligeranţi, inclusiv de Austria şi Prusia, două se refereau la destinele principatelor – modificarea statutului lor şi instituirea unui regim internaţional al Dunării. Însă, marile puteri abordau problema principatelor prin prisma intereselor proprii şi nu în perspectiva rezolvării intereselor româneşti. Ca urmare, în formularea condiţiilor de pace, nu se făcea nici măcar o aluzie la Unirea Principatelor, dimpotrivă. În aceste condiţii, este marele şi nepieritorul merit al oamenilor politici români, care au înţeles, afirmat şi promovat cauza naţională în Congres. Paşoptiştii, încă în exil, şi unioniştii au pus în joc, fără preget, idei, argumente, abilitate politică, talent diplomatic şi o extraordinară perseverenţă pentru avansarea şi dezbaterea în Congres, prin intermediul Franţei, a „ideii mântuitoare”, unirea ţărilor surori. În virtutea drepturilor imprescriptibile, ci o motivaţie imbatabilă ca logică şi realitate istorică, românii revendicau o soluţie naţională a punctului referitor la organizarea Principatelor.

Această soluţie se mula aproape perfect pe concepţia lui Napoleon al III-lea, care, în dorinţa de a desăvârşi ruinarea „Sfintei Alianţe”, de a invoca şi promova principiul naţionalităţilor, la 20.02.1856, a avut o întâlnire cu ministrul de externe austriac, Buol, căruia i-a sugerat ca, pe lângă problemele poloneză şi italiană, să fie luată în discuţie şi problema unirii Principatelor române. Peste două zile, Buol a aflat că şi Rusia, deşi din alte motive decât cele franceze, împărtăşeşte opiniile Parisului privitor la viitorul Principatelor.

Cu toate împotrivirile, în memorabila zi de 8 martie 1856, contele Walewski, ministrul francez de externe, a ridicat în mod oficial în Congres „alternativa preferată a unirii Principatelor”, ca soluţie rezonabilă, conformă cu cursul istoric, ca o necesitate – spunea Walewski – ce trebuie admisă şi proclamată de areopagul european. O s-au alăturat reprezentanţii Angliei, Clarendon, şi al Rusiei, Orlov, s-au opus cel al Turciei, Ali Paşa, şi al Austriei, Buol. În replică, contele Walewski a menţionat că unirea românilor se întemeiază pe faptul neîndoielnic al comunităţii de origine, de religie şi cultură. În această dispută, intervenţia lui Buol s-a dovedit nu numai fatală pentru adversarii unirii, dar a demonstrat necunoaşterea şi desconsiderarea sentimentelor românilor. Iar când a afirmat: „N-au fost consultate populaţiile celor două principate”, reprezentantul Angliei, Clarendon, a replicat: „Să le consultăm, atunci”, ceea ce s-a şi întâmplat prin Divanurile ad-hoc.

În timpul controverselor, plenipotenţiarii şi-au consumat toate rezervele de energie şi „onorabilitate”, ameninţări şi violenţe de limbaj inadmisibile. Iar când s-a făcut aluzie la un prinţ străin pe tronul Principatelor Unite, reprezentantul Austriei, Buol, a afirmat: „Îl vom arunca cu propriile noastre mâini în mare” (Marea Neagră – n.n.). Însă, nefiind sigur că va putea împiedica unirea Principatelor, a propus împăratului Franz Iosif să acorde o cât mai mare independenţă ţărilor române faţă de Poartă, dar cu un arhiduce, respectiv un Habsburg pe tron, ca o soluţie in extremis şi total nedorită, explica diplomatul austriac.

În timpul dezbaterii, reprezentantul Turciei, Ali Paşa, menţionând că nu are instrucţiuni care să-i îngăduie discutarea unirii Principatelor, s-a convenit să aştepte sosirea instrucţiunilor de la Poartă. În acest fel, manevrele de culise s-au mutat pe malul Bosforului, unde, chiar a doua zi (9.03.1856) după şedinţa în care contele Walewski a propus dsicutarea unirii, internunţiul austriac la Poartă, Prokesch-Osten, a primit ordin telegrafic să acţioneze în aşa fel încâ Ali Paşa să se opună unirii Principatelor. La 11 martie, fiind primit de marele vizir şi de Faud Paşa, ministrul de externe, Prokesch-Osten a susţinut că unirea Principatelor înseamnă ruinarea Impreiului Otoman, iar extinderea teritorială a ţărilor române se va face în dauna Imperiului Habsburgic – se referea la Ardeal, Bucovina şi Banat – şi, în acelaşi timp, ar transforma teritoriul românesc într-un focar revoluţionar etc. Astfel a obţinut repudierea unirii de către Ali Paşa.

Concomitent, ambasadorul Franţei la Poartă, Thouvenel, a primit instrucţiuni să intervină, printr-un memoriu către ministrul de externe otoman, dar în favoarea unirii Principatelor. Ca urmare, la 11.03.1856, când Thouvenel intra la Faud Paşa cu memoriul, ieşea de la el Prokesch-Osten, cu promisiunea că Poarta va repudia unirea Principatelor.

Menţionă rolul negativ jucat de ambasadorul Angliei, Stratford Redcliffe, care, graţie influenţei de la Poartă, era supranumit „al doilea sultan” şi care a susţinut că unirea înseamnă cel mai mare rău pentru Impreiul Otoman, iar un prinţ străin şi ereditar şi independenţa, urmată imediat de cea a Serbiei, duce, inevitabil, la disoluţia Impreiului Otoman.

Prevederile Tratatului de Pace de la Paris privind Principatele Române

Cu toată opoziţia celor două imperii şi oricât de ample, îndârjite, pasionante au fost disputele şi manevrele de culise, plenipotenţiarii n-au putut ignora şi, cu atât mai puţin, răsturna o situaţie politică bine conturată şi solid aşezată în coordonatele sale principale. Prin efortul stăruitor de aproape un deceniu al paşoptiştilor şi unioniştilor, unirea Principatelor a intrat în conştiinţa popoarelor şi guvernelor europene, ca problemă fundamentală, care trebuia rezolvată. Toate speranţele se îndreptau spre puterile prounioniste – Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia – care îşi justificau poziţia cu argumentele românilor.

Deşi unirea n-a fost adoptată de Congres, înfăptuirea şi iminenţa rezultă din articolele 22-27 ale Tratatului de Pace, care, printre altele, stipulau: menţinerea suzeranităţii otomane; garanţia marilor puteri; excluderea oricărei protecţii exclusive (a celei ţariste), a oricărui drept particular de ingerinţă în treburile interne; administraţie independentă şi naţională; armată naţională; libertatea cultelor, a legislaţiei, a comerţului şi a navigaţiei; revizuirea regulamentelor organice de o Comisie, cu un comisar otoman, care urma să se întâlnească la Bucureşti, să se „informeze asupra stării actuale a Principatelor şi să propună bazele viitoarei lor organizări”. Articolul 24 prevedea convocarea unor adunări reprezentative (divanurile ad-hoc) în Muntenia şi Moldova, în care să se exprime „dorinţele referitoare la organizarea definitivă a principatelor”. Această comisie urma să prezinte un raport în Conferinţa marilor puteri de la Paris, care trebuia să ia o hotărâre finală, comunicată Principatelor printr-un hatişerif al sultanului. Comisia, înfiinţată la începutul lunii septembrie, formată din baronul Koler, înlocuit cu cavalerul Liehman de Palmrode (Austria), baronul Talleyrand Perigord (Franţa), sir Henry Bulwer (Anglia), baronul Richthuffen (Prusia), C. Basily (Rusia), cavalerul de Benzi (Sardinia) şi Mehmed Esaad Saviet Effendi (Turcia), a stat la Constantinopol până la îndeplinirea celor două condiţii stipulate în Tratatul de Pace – emiterea de către sultan a firmanului pentru convocarea Divanurilor ad-hoc şi evacuarea trupelor străine din Principate, care s-a terminat în luna martie 1857.

După cum scria Ubicini, la sosirea în Principate, Comisia a găsit „o luptă angajată între partidul naţional, care se declarase unanim pentru unire, şi administraţie, care, urmând cu mai mult sau mai puţin zel vederile opuse ale Porţii, lupta pentru menţinerea vechiului sistem”. De aici, dezbaterile furtunoase în Divanurile ad-hoc, cu vestitul Moş Ion Roată, imortalizat de nu mai puţin celebrul Ion Creangă în scrierile sale.

Raportul Comisiei, elaborat după terminarea adunărilor ad-hoc, deşi n-a întrunit acordul tuturor membrilor, a prezentat Conferinţei celor şapte puteri dorinţa românilor de a se uni întrun singur stat. Ca urmare, deşi unirea nu era stipulată, iar marile puteri „ţineau încă strâns legate Principatele de Poartă” printr-o terminologie feudală (suzeran-vasal), Tratatul de Pace de la Paris înfăţişa într-o lumină promiţătoare idealurile româneşti, graţie avântului şi deciziei în lupta de emancipare a românilor. În acest sens, J.B. Duroselle nota că România, un stat european, „practic independent (…) lua naştere din Congresul de la Paris”. Adevărul istoric, însă, impune concluzia după care Tratatul de la Paris n-a dat românilor un stat naţional şi, cu atât mai puţin, independent. Deci, făurirea statului naţional român modern nu s-a hotărât la Paris, ci în Principate, în urma luptei pline de sacrificii, dusă de români cu fermitate şi multă măiestrie politico-diplomatică. Marea însemnătate a Congresului de pace de la Paris rezidă în recunoaşterea europeană, oficială, a legitimităţii aspiraţiilor naţionale româneşti şi în crearea cadrului politico-diplomatic, favorabil îndeplinirii lor de însuşi poporul român.

Deşi, potrivit Tratatului, Principatele Române erau sub dublă tutelă – suzeranitatea otomană şi garanţia marilor puteri (Franţa, Rusia, Austria, Anglia, Turcia, Sardinia şi Prusia) – evacuarea trupelor străine a creat condiţii pentru aplicarea clauzei referitoare la adunările ad-hoc. Iar apelul la dreptul de autodeterminare al unui popor era o inovaţie în raporturile politice internaţionale. Însă, dorinţele românilor, exprimate prin vot, urmând să fie hotărâte printr-o nouă conferinţă internaţională, recunoaşterea acestui drept era interpretată restrictiv. Deşi Tratatul de Pace de la Paris promulga, pentru prima dată, principiul naţionalităţilor, românii i-au găsit, peste numai trei ani, o interpretare şi aplicare originale, prin alegerea aceleiaşi persoane domn în cele două principate – Moldova şi Ţara Românească.

Ioan Damian

Regia Aquatim, un model european de dezvoltare

Timişoara are o veche istorie în domeniul alimentării cu apă, care începe în 1552, odată cu ridicarea primului turn de apă care alimenta Castelul Huniade, nucleul viitoarei cetăţi, iar interesul creşte în perioada colonizării austro-ungare, între 1728 – 1732, când autorităţile au regularizat cursul râului Bega şi au realizat prima instalaţie mecanică cu roţi hidraulice, care putea ridica apa din râul Bega spre şase cişmele din cetate, prin canale subterane din lemn. Părintele sistemului modern de canalizare şi alimentare cu apă al Timişoarei a fost Stan Vidrighin, care l-a proiectat şi s-a implicat direct în realizarea lui, finalizată în anul 1912.

Nici urmaşii de astăzi ai marelui inginer nu se lasă mai prejos, Regia “Aquatim” fiind un model de adaptare la normele europene şi la avantajele oferite de programele comunitare de pre-aderare. Prima etapă de modernizare a sistemului timişorean de alimentare cu apă şi canalizare a fost lansată în 1995, iar cea de-a doua în 2002, odată cu primirea unui grant ISPA. Acest proiect se referă la “Reabilitarea tehnologiei de epurare a apei reziduale şi îmbunătăţirea canalizării pentru populaţia oraşului Timişoara” (Măsura ISPA nr. 2000/RO/16/P/PE/004). Măsura în cauză cuprinde trei componente majore, şi anume: 1.Reabilitarea şi extinderea reţelei de canalizare în Timişoara; 2.Reabilitarea tehnologiei de tratare la staţia de epurare a municipiului Timişoara;

3.Asistenţa tehnică pentru management şi supervizare lucrări. Bugetul iniţial alocat pentru acest proiect a fost de 48, 08 milioane de euro, din care Comunitatea Europeană, prin ISPA, a contribuit cu 71%, adică 34,136 milioane de euro, în timp ce restul fondurilor s-au asigurat printr-un împrumut BERD şi din sursele proprii ale R.A. Apă şi Canal Aquatim. O parte a împrumutului a fost sindicalizată către Bank Austria Creditanstalt, ceea ce înseamnă că respectiva bancă comercială va participa la finanţarea împrumutului. De altfel, Aquatim este prima companie publică din România care beneficiază de o finanţare pe termen lung la care participă şi o bancă comercială, ceea ce reprezintă o dovadă a încrederii crescânde în capacitatea regiei de a presta servicii de calitate în condiţii de eficienţă economică. La sfârşitul anului trecut, directorul Aquatim, ing. Ilie Vlaicu, a făcut public faptul că, datorită economiilor realizate prin ofertare, bugetul proiectului s-a diminuat de la 48,08 milioane de euro, prevăzuţi iniţial, la 45,63 milioane de euro.

Se estimează că proiectul va fi finalizat în anul 2008, iar atunci 80% din străzile timişorene vor fi conectate la reţeaua de canalizare. De asemenea, tehnologia superioară ce se va implementa la staţia de epurare va permite epurarea apelor uzate şi tratarea nămolurilor rezultate în conformitate cu normele europene de mediu. Componenta de reabilitare a staţiei de epurare, cu un buget de 30,2 milioane de euro, include şi construirea unei noi incinte pentru laboratorul de analize de calitate a apei al Aquatim de la Uzina de apă nr. 3, prin toate acestea urmărindu-se îmbunătăţirea serviciilor oferite timişorenilor, cu o cât mai mică afectare a preţurilor.

Sentimentele doamnei ministru Monica Macovei…

După ce-a citit actul cu propunerea de eliberare condiţionată a celui mai „teribil infractor”, alias Miron Cosma, doamna ministru al Justiţiei a declarat: „Am avut un sentiment de jenă”. Asta aşa, „ca dovada de ce suflet stă în piepţii unei rochii”, când este pus în libertate un om mai mult sau mai puţin vinovat.

Spre deosebire de cazul Miron Cosma, doamna ministru Macovei n-a manifestat nici un sentiment, deşi la creşterea criminalităţii post-decembriste a concurat şi concurează faptul că reformatorii s-au preocupat mult mai mult de justificarea (legalizarea) actelor de corupţie, a abuzurilor şi ilegalităţilor decât de crearea cadrului juridic necesar pentru prevenirea faptelor antisociale şi aplicarea fermă a legilor, indiferent de persoana făptuitorului. Culmea, n-a scos nici un oftat atunci când, în urma contestaţiilor şi plângerilor depuse, instanţele europene au anulat şi îndreptat mai multe hotărâri judecătoreşti, evident netemeinice şi nelegale, date în favoarea noilor nomenclaturişti, atestând faptul că justiţia românească este în mare şi grea suferinţă. N-a vărsat nici o lacrimă, deşi hotărârile CEDO pun sub semnul întrebării onestitatea şi chiar profesionalismul celo care împart dreptatea.

Aşadar, nu doamna ministru, ci justiţia românească suferă din cauza prea deselor ingerinţe, care au dus la ticluirea unor dosare penale şi reţinerea unor oameni nevinovaţi, adică fără probe concludente şi pertinente şi, ca urmare, au fost puşi în libertate (nota bene) din lipsă de probe. Nu suferă nici de mascarada de la TVR cu defilarea arestaţilor încătuşaţi de „nobilii” mascaţi, prin sălile tribunalelor, pentru impresie artistică, ca să vadă electoratul cine-s hoţii şi cum luptă dânsa pentru eradicarea criminalităţii. Este mai mult decât ridicolă prezentarea la TVR a filmelor cu Omar Hayssam încătuşat, deşi a fugit din ţară cu sprijinul ocultei internaţionale (sic!). Doamna ministru n-are nici un sentiment faţă de copiii lui Hayssam, cărora, interzicându-li-se părăsirea ţării, li se încalcă grosolan drepturile fundamentale ale omului. Dacă adăugăm şi răfuiala cu adversarii politici, constatăm că, sub pretextul reformării, justiţia românească a fost transformată într-o altă poliţie politică, tot atât de diabolică, dar mult mai perfidă, mai arivistă şi mai dornică de înavuţire decât cea totalitaristă. Acest arivism rezultă şi din articolul „Puşculiţa magistraţilor” din JN nr. 4181/2006.

Sentimentele victimelor justiţiei, manifestate în timpul şedinţei la care a participat şi preşedintele Băsescu, fac dovada că doamna ministru Macovei, ministrul Justiţiei, n-a reuşit să oprească rostogolirea justiţiei pe toboganul dezastrului, aşa cum a promis în timpul campaniei electorale. Dimpotrivă, reformele introduse ne învederează că, din multiple cauze, rostogolirea continuă cu viteză uniform accelerată. Cea mai importantă cauză îşi are obârşia în lipsa unei concepţii şi strategii clare, dacă vreţi, un plan pe termen lung, care să stabilească ce, când şi cum se reformează, indiferent de partidul (partidele) aflat la guvernare. Eşecul reformei rezidă şi din oamenii aleşi sau numiţi în funcţii cu atribuţii în domeniul reformei.

Toate guvernările au scăpat din vedere faptul că succesul reformei depinde, în cel mai înalt grad, de onestitatea, pregătirea culturală şi profesională, de capacitatea mangerială şi, nu în ultimul rând, de autoritatea morală a celor chemaţi să înfăptuiască reforma, începând cu şeful statului. Din păcate, nici unul din preşedinţii României n-a avut această autoritate şi n-a întrunit aceste condiţii/ calităţi, am putea spune sacrosancte. În ce-l priveşte pe ultimul/ actualul preşedinte, dl. Traian Băsescu, dosarul „Flota”, casa din strada Mihăileanu, îndeosebi, prin încălcarea Constituţiei şi legilor ţării, şi-a subminat singur credibilitatea şi autoritatea morală.

Cea mai mare reformatoare din toate timpurile a justiţiei româneşti a sughiţat, probabil, când un ziarist obraznic şi nedemocratizat a scis cu răutate că, fiind pe litoral, în timpul cinei, doamna Macovei a aruncat cam des paharele în mijlocul centrului (sic) reformei justiţiei. Nu se ştie dacă a sughiţat şi când un complet de judecată, fără nici o intervenţie, a dat prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie imobilul familiei Patrichi în proprietatea părinţilor doamnei ministru Macovei, deşi notificarea a fost făcută conform legii. Momentul de euforie s-a mai estompat, probabil, dar nu s-a transformat într-un sentiment de jenă, ca în cazul lui Miron Cosma, când a aflat din cotidianul JN nr. 4118/2006 că, în urma plângerilor, inclusiv a familiei Patrichi, CEDO a obligat statul român fie să restituie imobilul, fie să plătească reclamanţilor 900.000 de euro, plus cheltuielile de judecată.

Nu ştiu ce fior a trecut prin „piepţii” doamnei Macovei când l-a numit în fruntea DNA pe procurorul Daniel Morar, care, fără probe, doar în baza unei convorbiri telefonice cu Csillag Stefan, la 14.09.1999, a dispus arestarea directorului Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Cluj, Liviu Ciupe, şi a altora. După patru luni, fiind pus în libertate din lipsă de probe, Liviu Ciupe a depus plângere la CEDO, care a obligat satul român să-i plătească un milion de euro daune morale. Din cauza acelui sentiment de jenă, în loc să-l acţioneze în justiţie pentru recuperarea pagubelor, d-na Macovei l-a promovat în fruntea DNA, al cărei rol în combaterea criminalităţii nu poate fi contestat, cu condiţia ca procurorii să aibă autoritate morală.

Tot în urma unei convorbiri telefonice a fost arestat şi omul de afaceri Ovidiu Tender. Dar nu între el şi vreun bănuit, vinovat sau inculpat, ci între avocatul său şi un terţ (care puteau vorbi orice), din care şeful DNA a tras concluzia, sugerată probabil, că Ovidiu Tender vrea să mituiască expertul. Întrucât la terminarea expertizei trebuia să primească un miliard de lei vechi, întrebăm câţi bani trebuia să-i dea Tender ca să se lase mituit? De aceea nu discutăm veridicitatea probelor (telefonul), ci moralitatea expertului şi a celor care l-ai numit. Iar faptul că nu s-a realizat reţinerea în flagrant, cum se procedează de obicei, pune sub semul întrebării onestitatea probei, profesionalismul procurorului de caz, aruncă justiţia în nisipurile mişcătoare ale politicii, subliniind astfel tranformarea DNA în poliţie politică. Cazul Tender are şi alte malformaţii juridice cu puroi portocaliu şi iz de trandafir, pentru că la 5.07.2006, deşi Tribunalul Bucureşti a revocat reţinerea preventivă, şeful stabilimentului a primit ordin, probabil tot prin telefon, să nu-l pună în libertate. Cine a dat acest telefon şi ce sentiment are ministrul justiţiei, Monica Macovei, despre această ingerinţă şi încălcare a legilor şi a drepturilor omului? Această anulare a hotărârii judecătoreşti, ingerinţa, dacă vreţi, obligă sentimentalii să des dreptate „gurilor rele”, adică presei, care a informat opinia publică despre faptul că omului de afaceri Ovidiu Tender i s-au cerut 260.000 de euro ca să fie pus în libertate. Deşi nu credem, cazul judecătoarei de la Târgu Mureş, care a declarat că împricinatul, al cărui dosar îl avea spre rezolvare, nu i-a dat mita de un sfert de miliard de lei vechi ca să eludeze legea, ci i-a făcut cadou pentru că s-a prăvălit cu el, obligă organele abilitate să manifeste mai multă fermitate faţă de actele de indisciplină, care duc la scăderea prestigiului şi încrederii populaţiei în actul de justiţie.

Doamna ministru Monica Macovei n-a manifestat nici un sentiment, deşi ingerinţa politicului în justiţie a depăşit, în unele cazuri, cotele atinse în timpul regimului totalitar. Am în vedere biletele şi telefoanele, îndeosebi întâlnirea de taină din biroul premierului cu vulnerabilul (nu venerabilul) Dinu Patriciu, pentru găsirea unor posibilităţi şi modalităţi de escamotare a justiţiei peste afacerile, mai mult sau mai puţin legale, de la Rompetrol.

Sentimentali cum suntem, nu putem trece cu vederea peste faptul că faimoasele pachete de legi elaborate de Ministerul Justiţiei, cu care Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului, au încălcat art.113 alin.1 din Constituţie, care stipulează: „Guvernul îşi poate angaja răspunderea (…) asupra unui program, declaraţie de politică generală sau o lege”. Aşadar, nu se vorbeşte la plural – porgrame, declaraţii, legi – ci la singular – un program, o declaraţie, o lege. Această încurcătură duce la concluzia că făcătorii de legi au lipsit de la şcoală când s-au predat singularul şi pluralul şi, ca urmare, au făcut legi la en-gros, transportate cu carul, maşina, avionul sau vaporul şi ce-o mai fi rămas din flota românească. Şi, foarte interesant, după votarea legilor la grămadă, au început să suduie corupţia, abuzurile şi ilegalităţile, care nu erau destul de bine admonestate. Din acest motiv, la mai puţin de şase luni au fost obligaţi să le facă, unii spun 160, alţii 190 de modificări şi adaptări, nu întotdeauna în raport cu cerinţele UE şi nevoile dezvoltării societăţii româneşti, subliniind astfel infantilismul, neprofesionalismul şi iresponsabilitatea reformatorilor justiţiei.

Sentimentali sau nu, trebuie înţeles că justiţia, având un rol deosebir de important în întărirea autorităţii statului de drept, combaterea şi eradicarea criminalităţii trebuie reformate, aliniate la standardele europene şi adaptate la nevoile şi specificul societăţii româneşti. Nevoia îmbunătăţirii actului de justiţie şi integrarea europeană cer ca rămânerea în urmă să fie grabnic lichidată, dar nu prin legi la pachet, ci prin aducerea în fruntea justiţiei a unor oameni competenţi, capabili să facă reforma în interesul ţării, şi nu al unor lideri politici.

Ioan Damian

Le president et le premier s’amusent

Preşedintele României – jucător, marcator, arbitru?

Imediat după ce s-a urcat pe „tronul” prezidenţial, dl. Traian Băsescu a declara că va fi un preşedinte jucător. Adică, eu arbitrez, eu centrez, eu şutez şi tot eu marchez. Dacă îndrăzniţi să vă apropiaţi de minge, devin din nou arbitru, ca să vă pot fluiera şi sancţiona. Ceea ce şi face. Cu alte cuvinte, ne-a avertizat că va juca şi joacă. Mai bine-zis, se joacă de-a preşedinţia, sărind peste Constituţie ca să n-o încalce. Iar în celebra de-acum emisiune de la TVR1 din 22.01.2007, fiind autoinvitatul doamnei Culcer, ne-a demonstrat că se joacă nu doar cu premierul Tăriceanu, dar mai ales cu noi, alegătorii, cu Ţara, cu prestigiul şi demnitatea poporului român, ale României. Preşedintele s-a jucat şi când a înfruntat pe scenă, în văzul ţării, primejdioasa furtună de şampanie, apoi a aruncat sticla „sărutată” mulţimii extaziate de bravura marinarului preşedinte. Năzdrăvăniile şi joaca preşedintelui marinar au continuat şi la începutul anului 2007, tot pe scenă, în faţa unui public mult mai select, format din membri ai conducerii UE (nu Udrea Elena), dar la Sibiu, unde, din păcate lipsindu-i sticla (subtilizată de securişti şi depusă la CNSAS pentru studiu), şi-a dezbrăcat paltonul şi l-a aruncat, ca să vadă mulţimea că trăieşte bine (El şi Ei, nu Noi şi Voi), aşa cum a promis în campania electorală.

Din show-ul televizat a rezultat că, deşi s-a aliniat la tribord (dreapta) şi a aruncat cu tot felul de bolovani în babord (stânga), lucrurile n-au evoluat spre promisiunile electorale. Dimpotrivă. Situaţia înrăutăţindu-se, bolovanii au avut efect de bumerang şi, căzând în forţă la tribord, nava Johnnie Walker s-a înclinat şi a îneput să ia apă. Văzând că nava s-a înclinat periculos, corăbierul-şef a lansat la TVR1 un SOS, învederând lumii că portocaliii sunt în mare primejdie, din cauza opoziţiei, care vrea să organizeze o lovitură de stat. De atunci, nu stă locului, se plimbă bezmetic, în zig-zag, ca să nu-l găsească pălitura. Dar cel mai adesea dansează cu aliatul la guvernare, încât îţi vine să le cânţi: „Aşa dragoste fierbinte/ N-am văzut în viaţa mea”.

În mod ciudat, nimeni nu ştie cine vrea să pălească preţedinţia, opoziţia sau puterea, ori ambele împreună, pentru că dl. Traoan Băsescu dansează cu toată lumea. Cu opoziţia, pentru că-i opoziţie şi cât a fost la putere s-a înfruptat de n-a mai lăsat aproape nimic spre îndestularea noilor veniţi. Cu premierul, pentru că face, zice dânsul, ce făcea opoziţia când era la putere. Adică, înfulecă aproape tot şi nu urcă mai nimic spre înaltele sfere celeste.

Mult mai grav e faptul că, sub privirile unei populaţii îngrozite de spectrul sărăciei, foametei şi mizeriei şi ale Europei, care se uită stupefiată cum dansează preşedintele Băsescu dansul săbiilor cu premierul Tăriceanu, în timp ce haosul şi anarhia, patronate de această guvernare iresponsabilă, se amplifică şi proliferează la toate nivelurile politico-administrative ale statului. Încleştarea este atât de dură, încât la 15.01.2007, când parlamentarii români au fost primiţi oficial ca membri în PE la Strasbourg, n-au reuşit să se înţeleagă asupra celui care urma să răspundă urărilor de bun-venit. Acest circ grotesc ridică fireasca întrebare: cum vor fi respectaţi aceşti indivizi de parlamentarii celorlalte ţări membre? Cum vor reprezenta şi apăra ei drepturile şi interesele României în PE?

În timpul show-ului a mai rezultat că, vai, alţi indivizi încalcă Constituţia şi legile ţării, domnul preşedinte fiind curat ca lacrima şi cucuzel, fără să spună la ce cântă, unde şi la cine ne cântă. În mod sigur s-a cântat prohodul flotei româneşti (a cincea din lume), când a fost mutată în paradisurile fiscale, unde au făcut societăţi de unică navă, apoi, vânzând nava cu un dolar, flota, în loc să fie navlosită şi să aducă venituri la buget, a dispărut în buzunarele celor din dosarul „Flota” ca-n triunghiul Bermudelor. Unde şi cum a dispărut, numai cei doi procurori care au instrumentat acest dosar şi doamna ministru al Justiţiei, Monica Macovei, îşi pot aminti.

Dl. Băsescu trebuie să ştie că, deşi oamenii tac, n-au uitat cine şi cum au drenat banii alocaţi pentru repararea străzilor capitalei, când era primar general; cum a intrat ilegal în proprietatea unui apartament şi ce ridicol era când fugea cu bocceluţa în mână ca să nu-l filmeze sau fotografieze ziariştii; cum a facilitat nişte licitaţii, după cum spunea premierul Tăriceanu într-un moment de sinceritate; influenţarea alegerii şi schimbării unor înalţi demnitari de stat etc.

Aşadar, preşedintele este „curat-murdar”, cum spunea Conu’ Iancu, dar încălcarea Constituţiei şi a legilor ţării, îndeosebi a jurământului depus la învestirea în funcţie, pun sub semnul întrebării moralitatea d-lui Traian Băsescu, care poate fi acuzat şi de sperjur. Pentru că preşedintele vorbeşte numai de drepturile conferite de Constituţie, sărind peste obligaţii, îi reamintim jurământul (art.81) depus la învestirea în funcţie: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea sprituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Reamintind dosarul „Flota”, facilitarea unor licitaţii, influenţarea alegerii unor demnitari de stat, îndeosebi schimbarea unora, cum a fost demisia lui Silvian Ionescu din funcţia de prefect, pentru că era prea aproape de locul unde a drenat banii pentru repararea străzilor capitalei, şi nu pentru că a fost ofiţer de informaţii, lăsăm cititorilor dreptul de a analiza modul cum înalţii demnitari români respectă Constituţia, legile şi jurământul depus la învestirea în funcţii. Dacă acem în vedere „beletul”, telefonul la procurorul general şi provegherea întâlnirii dintre Dinu Patriciu şi ministrul Justiţiei, Monica Macovei, ca să „repereze onoarea” Petrom; înfiinţarea Fundaţiei Româno-Ungare „Emanoil Gojdu”; jefuirea avuţiei naţionale de către miniştri care nu „fac muncă voluntară”, deşi sunt obligaţi şi plătiţi să conducă şi să vegheze la respectarea legilor în procesul de privatizare a activelor pendinte etc., înţelegem că şi premierul şi-a încălcat jurământul depus la învestirea în funcţie. La activităţile menţionate, mai mult sau mai puţin legale, se adaugă şi alte fapte mult mai grave, care pun în pericol integritatea teritorială şi siguranţa statului naţional român.

De pildă, cei doi înalţi demnitari n-au luat nici o atitudine şi nici o măsură legală împotriva autorilor referendumului organizat în HARCOV pentru a justifica autonomizarea aşa-zisului Ţinut Secuiesc, deşi s-a încălcat grav Constituţia ţării. În loc să se ocupe de rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă ţara, de pregătirea României pentru integrarea în UE, cei doi înalţi demnitari se ceartă ca la uşa cortului. Certurile, reproşurile şi acuzaţiile reciproce, care durează de peste doi ani, au adus românilor şi României mari daune morale şi maetriale. Imaginea României în lume este mai deteriorată ca în timpul regimului comunist „proclamat” de V. Tismăneanu, prin gura preşedintelui Băsescu, „criminal şi ilegal”. Această imagine are consecinţe deosebit de grave asupra relaţiilor României cu organismele internaţionale şi cu alte state, îndeosebi cu cele din Uniunea Europeană.

Cearta dintre cei doi înalţi demnitari, instabilitatea legislativă, corupţia, abuzurile şi ilegalităţile proliferate, îndeosebi la cele mai înalte niveluri politico-administrative ale statului, au îndepărtat investitorii străini de România, iar băncile ne acordă împrumuturi cu dobânzi exorbitante, între 17 şi 30%. Ca urmare, economia naţională s-a prăbuşit, România trăind din împrumuturi externe; din vinderea la preţuri derizorii a energiei de toate felurile, a întreprinderiror construite în timul regimului comunist; din euro trimişi în ţară de căpşunari şi alţi muncitori sezonieri prin ţările occidentale etc. Numărul mare de şomeri şi exodul mare (peste două milioane de oameni) spre occident, în căutarea unui loc de mună şi dobânda de peste 3,5 miliarde de euro la datoria externă subliniază starea gravă din economia românească. Totuşi, ce s-a construit sau în ce scop s-au făcut aceste împrumuturi enorme? Aşteptăm răspunsul politicienilor, al patrihoţilor care conduc această ţară bogată.

Deşi se ştia încă de la câştigarea (sic!) alegerilor că la 1.01.2007 România va fi primită oficial în structurile europene, preşedintele şi premierul s-au certat şi se ceartă mereu, în loc să se ocupe de integrarea ţării în sistemul legislativ şi instituţional european. N-au fost adoptate şi nu sunt cunoscute reglementările cu privire la dezvoltarea industriei şi agriculturii. Până la data integrării (1.01.2007), toţi producătorii agricoli şi industriali trebuiau să cunoască metodologia întocmirii programelor pentru accesarea fondurilor UE destinate României. În acest scop, Guvernul trebuia să organizeze cursuri de specializare gratuite, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, încă din 2005. Acţiunea trebuia coordonată în aşa fel încât la data primirii oficiale programele pentru accesarea fondurilor să fie gata şi prezentate forurilor competente spre avizare şi aprobare. Prin urmare, accesarea fondurilor trebuia să înceapă, cel mai târziu în luna martie 2007 şi nu în toamna acestui an, cum titrează aceşti guvernanţi iresponsabili.

Numai încălcarea jurământului de credinţă (sperjur), certurile permanente dintre preşedinte şi premier şi, ca urnare, subminarea credibilităţii României în lume, nepregătirea, cu rea credinţă, a integrării şi accesării fondurilor europene constituie suficiente temeiuri pentru suspendarea preşdintelui Traian Băsescu şi demiterea premierului Călin Popescu Tăriceanu. În această perspectivă, retragerea sprijinului politic acordat ar mai lumina puţin imaginea PD şi PNL, destul de şifonată din cauza celor doi certăreţi. În caz contrar, PD şi PNL îşi subminează singure credibilitatea şi, ca urmare, la alegerile viitoare ar putea avea mari surprize. Am în vedere şi faptul că dosarele penale, actele de corupţie şi abuzurile în care sunt implicaţi cei doi protagonişti, volens-nolens, urmează a fi cercetate şi rezolvate.

Ioan Damian

Ministrul Nicolăescu dăunează grav sănătăţii

Deşi sistemul sanitar românesc era compatibil cu cel din Canada şi alte ţări occidentale, reformele din ultimii 17 ani l-ai dezarticulat şi dezorganizat aproape total, aducându-l în pragul colapsului, situaţie atestată de refuzul celor doi opozanţi, preşedintele Băsescu de a-şi face o simplă operaţie de hernie de disc şi premierul Tăriceanu de a-şi înnoda ligamentele în spitalele româneşti. Dacă adăugăm şi scandalul cu diplomele universitare de la Iaşi, eliberate unor indivizi care nu numai că n-au urmat cursurile, dar nu ştiu nici unde este SRL-ul care i-a făcut doctori, avem o imagine clară asupra suferinţelor din sistemul sanitar, îndeosebi din învăţământul medical românesc.

Accentuăm asupra învăţământului pentru că, într-un trecut nu prea îndepărtat, absolvenţii învăţământului medical românesc erau respectaţi şi foarte bine apreciaţi, atât în ţară, cât şi în srăinătate. Această apreciere şi prestigiu s-au format şi câştigat de-a lungul unui secol şi ceva de muncă şi învăţătură, care s-au păstrat şi perfecţionat, chiar dacă unii nu recunosc, şi în timpul dictaturii de dezvoltare, până la aşa-zisa revoluţie din decembrie, când a început degringolada sistemului sanitar, bine conceput şi articulat de Carol Davila şi alţi corifei ai medicinei româneşti. În fapt, sistemul sanitar românesc a fost demolat, ca şi alte sectoare economico-sociale, sub pretextul luptei împotriva comunismului şi securismului, deşi tabula rasa din capul luptătorilor avea culoare roşie, ce-i drept, amestecată cu roz-bonbon şi portocaliu, care emana un puternic damf de demagogie şi minciună, prezentate ca democraţie.

Din păcate, nici actuala guvernare n-a reuşit să rezolve problemele grave din sistemul sanitar. Dimpotrivă, odată cu schimbarea ministrului sănătăţii, distins profesor universitar şi spcialist, cu un contabil vizitator la DNA pentru fraudele de la FNI, degringolda sistemului s-a accentuat. Căci, în loc să înceapă reforma cu organizarea, dotarea şi eficientizarea, a început, ca toţi miniştrii actualei guvernări, cu politizarea sistemului. E greu de crezut că, spre pildă, toţi cei 490 de directori de spitale erau necorespunzători ori au comis diverse fraude, aşa cum s-a insinuat. Însă, prin instaurarea acestui interimat, care se menţine şi astăzi în unele spitale, s-a urmărit aducerea în conducerea acestora a unor personaje obediente politic, deci politizarea prin recompensarea politrucilor din ADA.

Aşadar, tam-tam-ul cu fraudele şi managementul defectuos a avut mai mult menirea să justifice politizarea decât înlăturarea neajunsurilor din sistem. De altfel, ca să-şi justifice impotenţa managerială, noii veniţi, mai bine zis neaveniţi, au dat vina pe guvernările anterioare. În plus, ministrul Nicolăescu, acuzând şi lipsa banilor, a început reforma cu sporirea contribuţiei salariaţilor şi pensionarilor la fondul de sănătate, reducând, în acelaşi timp, medicamentele gratuite şi compensate, paturile din spitale, chiar închizând unele, considerate nerentabile, fără să precizeze ce se înţelege prin eficienţă/ rentabilitate. Or, în sănătate, învăţământ şi chiar în justiţie, rentabilitatea are alte conotaţii decât la un fost CAP, spre pildă.

Politizarea a dus implicit şi la birocratizarea excesivă a sistemului. Ca să nu poată înşela fiscul, contabilul Nicolăescu a conceput şi aplicat 17 feluri de evidenţe, datorită cărora medicii de familie se preocupă mai mult de completarea registrelor decât de tratarea bolnavilor. Această birocratizare, spune dl. Mircea Cinteză, s-a extins şi asupra contractului-cadru, care nu prevede majorarea veniturilor medicilor de familie şi, care urmare, rămân aşa cum au fost, adică la nivelul anului 2004. Preocupat de birocraţie, angajat în dispute politice şi replici dure, domnul ministru a amânat licitaţia pentru medicamentele necesare celor infestaţi cu HIV/SIDA, urmând a fi acţionat în justiţie, probabil, pentru genocid (vezi „Gândul” nr. 503/2006).

Restituirile către foştii proprietari a unor imobile folosite ca spitale, dispensare, cabinete medicale etc. vor agrava şi mai mult situaţia din sistemul sanitar, vor avea consecinţe deosebit de negative asupra sănătăţii poporului român. Lipsa spitalelor şi costurile fantastice pentru tratament nu înseamnă liberalism sau democraţie, ci genocid, îndeosebi pentru bolnavii fără posibilităţi materiale. Căci România nu mai are şi, în consecinţă, nu poate pune la dispoziţia fiecărui bolnav câte o flotă maritimă sau fluvială, motociclete sau întreprinderi spre părăduire, ca să se poată trata la Viena, Paris, Moscova ori în alte spitale cu reputaţie din Germania, Italia etc.

Întrucât toate guvernările post-decembriste au acuzat lipsa banilor de la buget, iar la 16 mai 2006 fostul ministru al sănătăţii şi directorul CNAS au precizat la TVR1 că, pentru fiecare cetăţean sunt asiguraţi, de la buget, numai o mie de lei vechi pe lună pentru sănătate, întrebăm unde sunt banii? Lipsa fondurilor este cu atât mai nefirească cu cât la răsturnarea dictaturii (1989) România nu avea datorii externe, ci lichidităţi de 6 miliarde de dolari – 3 în cont liber şi 3 în creanţe – un excedent comercial de 3,9 miliarde de dolari etc. Totuşi, nu tânjim după cai verzi, cum titrează guriştii, ci după cele 2,7 miliarde de dolari datorate României de Irak, la care a renunţat (cu ce drept?) guvernul Tăriceanu, deşi avem mari datorii externe.

Prin urmare, deşi în momentul răsturnării dictaturii aveam toate condiţiile, aşa cum spunea regretatul om politic Ion Raţiu în timpul campaniei electorale din 1990 la Timişoara, spre evoluţie pozitivă, situaţia s-a degradat constant, cu toate că nu aveam datorii externe, ci lichidităţi financiare, o industrie şi o agricultură dotate cu utilaje moderne, o mână de lucru bine calificată. Unde sunt aceste lichidităţi? Unde sunt şi ce s-a construit cu cele peste 30 de miliarde de euro împrumutate din exterior?

Nu avem bani şi avem mari datorii externe pentru că de 17 ani România produce numai pensionari şi şomeri, iar agricultura şi industria au fost lichidate sau vândute străinilor la preţuri derizorii. Ca urmare, în anul 2005, România a plătit 3,5 miliarde de euro numai dobânda la datoria externă. Tot în anul 2005 s-au scos din ţară 500 de milioane de euro profit pentru firmele străine, numai de la Electrica; pe primul trimestru al anului 2006 au plecat din ţară 2,5 milioane de euro profit pentru firmele străine, numai de la Rompetrol; pentru cele 9,89 procente de capital social, Fondul „Proprietatea” a primit numai de la Rompetrol 18,5 milioane de euro, deşi s-a înfiinţat la 29.12.2005 şi avea dreptul numai pentru trei zile, nu pentru tot anul. Numai din aceste exemple rezultă unde se scurge avuţia naţională şi de ce nu sunt bani pentru sănătate, învăţământ şi alte nevoi sociale.

Pentru că nu ştim câţi bani sunt în România am împărţit suma rezultată la toată populaţia ţării, de 23 de milioane de locuitori, şi rezultă 525.000 de lei vechi pe lună pentru fiecare cetăţean, nu o mie cum au apreciat fostul ministru şi directorul CNAS. Dacă admitem că numai 1/3 sunt bolnavi, deci vreo 8 milioane, suma ce revine unui bolnav depăşeşte 1,5 milioane de lei vechi pe lună. Dacă la profitul scos din ţară adăugăm şi miliardele folosite de politicieni din bugetul statului, pentru învrăjbirea populaţiei, satisfacerea propriilor orgolii, nu vorbesc de sustrageri, n-ar trebui să avem nici un fel de probleme privind sănătatea publică.

Ioan Damian

Răspundem cititorilor…

Mai mulţi cititori, membri şi simpatizanţi ai Uniunii Vatra Românească, şi-au exprimat, pe bună dreptate, indignarea pentru că, în după-masa zilei de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, TVR1 a prezentat pe post gunoaiele aruncate de bucureşteni, iar primăria n-a luat nici o măsură pentru ecologizarea şi asanarea acestui focar de infecţie. Întrucât, nici până atunci şi nici de atunci, TVR1 n-a mai prezentat asemenea mizerii, nici faptul că locul a fost curăţat, au întrebat: În ce scop au fost prezentate pe post gunoaiele chiar de Ziua Naţională a României? Cine conduce televiziunea de stat? Poate fi schimbată sau nu această conducere antinaţională? Ce părere are Comisia pentru audiovizual din Parlament? Dacă TVR1 a vrut să prezinte realizările gospodarilor bucureşteni, de ce n-a pus în mijlocul lor tablourile în mărime naturală sau busturile din marmură ale primarilor de sector şi ale ultimilor doi primari generali? În ce condiţii se poate refuza legal taxa TVR încasată odată cu curentul electric?

Prin prezentarea pe post a acestor mizerii, chiar de Ziua Naţională a României, scopul denigrator, ofensator şi umilitor este mai mult decât evident. De altfel, nu constituie nici un secret faptul că, în ultimul timp, neointernaţionaliştii de toate soiurile şi-au intensificat acţiunile antinaţionale şi antistatale, de calomniere şi denigrare a naţionaliştilor, a eroilor şi martirilor neamului românesc, a momentelor-simbol din istoria noastră naţională, aşa cum este, spre pildă, Unirea cea Mare, înfăptuită cu mari jertfe de poporul român la 1 decembrie 1918. Din păcate, la aceste acţiuni denigratoare, în ultimul timp, participă şi TVR, finanţată de la bugetul statului român, adică din bani publici. Prezentarea gunoaielor la TVR1 face dovada că forţele care s-au opus unirii tuturor românilor într-un singur stat nu şi-au încetat activitatea. Dimpotrivă, şi-au intensificat acţiunile, ajungând până în conducerea televiziunii naţionale, de unde încearcă să murdărească jertfa celor 1/8 din români căzuţi în luptele pentru înfăptuirea acestui măreţ act: UNIREA.

După câte ştim, conducerea televiziunii este asigurată de un consiliu al cărui membri sunt aleşi/ numiţi pe bază algoritmică, multiculturală şi multilingvă. Deşi foarte greu, membrii acestui consiliu pot fi schimbaţi, dar numai algoritmic, atâta timp cât Comisia audiovizualului din Parlament să, dar nu cugetă, iar cel mai adesea doarme, din cauza oboselii acumulate în truda depusă pentru binele ţării.

În ce priveşte punerea tablourilor şi busturilor cioplite în marmură pe grămada „realizărilor”, Uniunea Vatra Românească fiind o organizaţie socio-culturală şi de atitudine civică, neguvernamentală şi apolitică, nu se pronunţă, cel puţin deocamdată… În schimb, consideră utilă ridicarea tablourilor chiar în vârful grămezii de „realizări”, ca să-i vadă electoratul şi să-i voteze.

Cu regret, n-am găsit încă vreo lege care să vă exonereze de răspundere pentru neplata taxei TVR, deşi, după ce-am văzut programul de revelion, instituţia aruncă banii, cum aruncau romanii mărgăritarele înaintea porcilor. Credem, totuşi, că întrebarea va fi receptată şi bine înţeleasă de conducerea televiziunii şi Comisia audiovizualului din Parlament, care, sperăm, vor lua măsuri pentru îmbunătăţirea programelor şi eliminarea elementelor certate cu bunul simţ, care denigrează momentele şi personalităţile noastre-simbol şi încearcă să ne falsifice istoria naţională.

Redacţia

…Răspundem şi provocatorilor

Manifestul alăturat a fost răspândit de Mişcarea „Underground” Timişoara prin tot oraşul, în noaptea de 30.11/1.12.2006, de Ziua Naţională a României, ca să provoace reacţii atipice din partea naţionaliştilor. Evident, naţionaliştii nu s-au lăsat provocaţi, deşi autorii au confundat cu bună şiinţă şi rea credinţă, naţionalismul cu fascismul şi rasismul, ca să-i poată acuza şi denigra, discredita şi anihila, dar mai ales să poată justifica dispariţia graniţelor, a naţiunilor şi statelor naţionale, să acrediteze ideea unui stat mondial, în care minorităţile etnice să aibă rolul conducător. Dacă lumea va fi formată, aşa cum susţin autorii, dintr-o „multitudine de culori şi tradiţii”, care vor fi culorile, tradiţiile, cultura şi limba folosite? Ne întoarcem sau nu la naţională în formă şi sovietică în conţinut, ca pe vremea lui Stalin?

În mod mai mult decâ ciudat, underground-iştii nu consideră fascism şi rasism asuprirea, umilirea şi exploatarea populaţiilor majoritare de către o minoritate etnică, majorizată, foarte gălăgioasă, chiar agresivă, care acuză fără temei, mincinos, lipsa de drepturi şi cere înaltelor foruri internaţionale protecţie şi discriminare pozitivă, adică supra-drepturi. Dacă analizăm şi preocuparea underground-iştilor „Pentru protecţia minorităţilor naţionale şi culturale împotriva discriminărilor şi atitudinilor fasciste”, vom constata, fără surprindere, că în spatele acestei mişcări satu nişte forţe internaţionaliste.

Ca să înţelegem mai bine acţiunile antinaţionale ale acestor forţe, menţionăm că, la începutul secolului trecut, mafia economică internaţională a creat două concepte/ curente politice – Kominternul, axat pe dictatura proletariatului, respeciv comunismul, şi Deminternul, bazat pe internaţionalismul democratic, adică consumism – prin care viza dominaţia mondială, deşi aparent erau opuse unul altuia. Or, având aceeaşi sorginte şi fiind patronate de aceiaşi 6, 6, 6 – cele mai mari 6 bănci din lume. cele mai mari 6 concerne energetice şi cele mai mari 6 trusturi agro-alimentare din lume – contradicţiile dintre ele aveau menirea să înşele şi să manipuleze populaţia, îndeosebi să mascheze tendinţa de dominaţie şi dictat.

Potrivit ziaristului canadian Serge Monaste (mort în condiţii suspecte, neelucidate), la sfârşitul lunii iunie 1967, Înaltele Instanţe ale celor 6, 6, 6 s-au întâlnit la Toronto, Canada, unde au stabilit, în mare taină, „Planul căderii naţiunilor”. În acest document, denumit şi „Planul Roşu”, responsabilii finanţelor mondiale au stabilit o strategie comună, care să le asigure supremaţia absolută asupra comerţului mondial, a armei energetice şi economiei agro-alimentare, care cuprindea şi consorţiile farmaceutice, inclusiv piaţa vitaminelor şi vaccinurilor. Pentru anii 1970-1980, planul viza trei obiective – economia, politica şi socialul, adică populaţia – a căror realizare trebuia să le asigure concentrarea banului şi forţei (economia şi politica) într-un singur centru, numit „Noua Ordine Mondială”, proclamată cu mult tam-tam de preşedintele SUA, George Bush, la începutul anului 1990. Amintind acţiunile în forţă ale SUA pentru acapararea surselor energetice din lume şi faptul că masoneria rusească a fost primită în clubul celor 6, 6, 6, ne exprimăm nedumerirea faţă de lipsa de informare a preşedintelui Băsescu, a cărui diplomaţie şi politică externă, din neştiinţă, nu răspunde întotdeauna intereselor româneşti.

Destrămarea imperiului sovietic, axat pe ideologia internaţionalismului proletar, comunist, este opera naţionaliştilor, care au luptat pentru libertate şi independenţă naţional-statală, nu a internaţionalismului democratic, consumist, cum titrează apologeţii şi oficinele de propagandă ale acestuia. În acest sens pledează şi panica ce-a cuprins internaşionalismul democratic, când Gorbaciov a acceptat retragerea trupelor din R.D. Germană. Iar faptul că internaţionaliştilor consumişti şi democraţi le este tot atât de frică de naţionalişti ca şi internaţionaliştilor comunişti determină şi explică insolenţa cu care underground-iştii au atacat naţionalismul. Internaţionaliştii, fie comunişti, fie consumişti, după implozia imperiului sovietic, au înţeles că naţionalismul este singura forţă capabilă să se opună cu succes globalizării, politicii de dominaţie şi dictat, de concentrare a banului şi forţei într-un singur centru mondial. De aceea, internaţionaliştii democraţi, consumiştii, vor lua măsuri mult mai dure decât cei proletari, comunişti, măsuri care au început deja să-şi arate faţa hidoasă şi în România.

De altfel, nu-i nici un secret faptul că ultimul imperiu, mult mai puternic, mai diabolic şi mai perfid decât cel sovietic, comunist, sprijină de mai mult timp regizarea anihilării naţionalismului, care, ca doctrină fundamentală tinde să devină ştiinţă, aşa cum popoarele au devenit naţiuni.

Aşadar, destrămarea imperiului comunist de către naţionalişti şi apariţia statelor naţionale în spaţiul ex-sovietic, dar mai ales lupta naţionaliştilor împotriva neocolonialismului, pentru libertate şi independenţă naţional-statală deranjează vădit internaţionalismul democratic, care îşi vede periclitate interesele globaliste. De aceea, naţionalismul este acuzat şi atacat de internaţionalismul democratic, mult mai dur şi mai perfid decât cel comunist. Căci, folosind masca democraţiei şi liberalismului, Mişcarea „Underground” duce în eroare, înşeală şi manipulează mult mai uşor populaţia, spre realizarea scopurilor şi politicii de dominare şi dictat a internaţionalismului democratic, consumist.

Redacţia

Rădăcina naţiunii

Întunericul scufundă cetatea celor şapte coline într-o linişte apăsătoare. Căldura nopţii rarefia aerul facându-l de nesuportat. Ici-colo, doar câte-o santinelă se mai mişca în bezna nopţii în licărul plăpând al făcliei.

…Împăratul privi cerul:

-Oare stelele ce soartă îmi vor pregăti?

Fără să vrea gândul îi zbură la Domiţian şi la războiul lui cu Dacii. Şo el a câştigat războiul cu aceştia şi totuşi nu I-a învins. Ruşinea lui Domiţian îl paşte şi pe el?… Ce să facă?… Ş-apoi graniţa asta de nord-est?… Cum o poate păzi?… Cum poate Roma să stea liniştită?… Şi popoarele ale migratoare?… I-ar trebui acolo o Spată a grecilor. Oare cum să facă?… Căldura începu să-l sufoce. Din înalt, o stea brăzdă cerul. O clipă I se păru că aduse o adiere… Da! Ştia. Trebuie să construiască o „ţară” vasală Romei şi-n acelaşi timp cu o democraţie militară. Trebuie oamenii cei mai buni din imperiu să-I mute Acolo, să-I facă să trăiască Acolo! Trebuie deci să-I facă să iubească ţara aceea! Să fie mai bine ca la Roma! Ei să apere imperiul! Le va da drepturi şi libertate. Valorile să îşi găsească locul printr-o ascensiune rapidă şi o circulaţie a acestor valori şi pe orizontală. Să fie o ţară a dreptăţii! Îi va spune DACIA FELIX! La Roma va fi PACE!

Şi a fost 800 de ani, aşa s-a născut poporul Român!

Apoi a apărut setea de putere. Roma era departe, nu mai conta. Câţiva şi-au întemeiat cnezate şi voievodate, să le stăpânească mai uşor. De ce s-ar uni acestea? Doar barbari nu mai vin. Ş-apoi fiecare se gândea că unindu-se s-ar putea ca el să nu mai fie şeful. Democraţia nu mai trebuie… Spiritul DACIEI FELIX trebuie să devină o legendă!… Acum ciocoii conduc!

Şi legenda a apărut… A purtat-o din gură în gură poporul: Legenda DACIEI FELIX, acea ţară mare, unică, liberă şi dreaptă. Şi-a devenit VISUL unei naţiuni!

Şi pe la 1600 a fost un viteaz, Mihai Vodă, care au unit voievodatele, dar care nu făcut-au dreptate ca pe vremea lui bădiţa Traian, cu dădu dreptate ciocoilor. Şi visul se născu din nou.

Şi au mai trecut pân’la 1859, când Moş Ioan Roată I-a cerut lui Vodă Cuza „că dacă-I unire să fie şi dreptate”. Da’ vodă şezu puţân pă jilţul domnesc, că ciocoimea aduse rege străin de neam şi ţară. Şi visul se născu din nou.

Ţara se-mplini într-un Decembre 1, când visul urcă până la cer, ca să vestească eroilor nemuritori că Dacia există. Şi-atunci a înţeles poporul că tot ciocoii vor conduce. Iar ca să poată lupta pentru ţară, legenda DACIEI FELIX a furat-o partidul naţiunii. Mai târziu regele cu primul ministru au acceptat ca Dacia cea mare să fie sfârtecată şi au trimis arhiereii neamului în temniţi. Apoi bolşevicii ne-ai sfârtecat Moldova şi nordul Bucovinei, şi-au vrut să ne ucidă visele. Ne-au fluturat prin faţă poveşti cu Glasnosti, dar în ştiinţa lor ei n-au văzut că-n vene ne curge sânge de dac şi de roman.

Azi? Comunitatea Europeană şi guvernele ne vând vise şi iluzii.

Dar, nu uitaţi, Românul are un vis, un gând şi-o Ţară doar!

Petru Cimpoieşu

ARDEALUL

Râvnit ca o mireasă de toţi câţi au trecut

În pace sau în goana tăioaselor copite,

Ardealul, prispa sfântă în care ne-am născut,

Pohtit de crai, de săbii, de furci şi de cuţite.

Cerut fără ruşine ori smuls printr-un Diktat

Cum inima ai smulge cu ură şi ocară

Ardealul de atâta durere sfârtecat

Acas’ a fost şi-atuncea când l-am crezut afară.

Ardeal i-au zis părinţii de multe mii de ani,

Ardealul este piscul de unde vine ţara.

Ardealul este coasa ce seceră duşmani.

Ardealu-i primăvara, e toamna, iarna, vara.

Acolo, în tărie, stă-ntâiul nostru zeu

Zamolxe învăţatul, cel bun, nemuritorul

Acolo prin parînguri mai trece Prometeu

Încins cu foc din care se naşte se naşte Tricolorul.

De-acolo curgem şiruri spre şesuri euxine,

Prin large văi, pe dealuri, pe râuri, peste punţi.

Acolo plânge Sfinxul cu lacrimi carpatine

Şi Dochia , mireasă, în rotitoare nunţi.

Se-arată alb. înaltă, în visul unui mire,

Adună crai la poartă, la pragul ei bogat.

Acolo Mioriţa se scaldă în potire

Şi codrii îl refuză pe cel care-a trădat.

La Sarmisegetuza grâul n-a vrut să ardă,

Stă în hambar de piatră ca aurul curat.

În brazdă de l-aş pune frumos ca o petardă

Ar răsări din pieptul celui ce l-a arat.

În munţii Orăştiei se mai aud ciocane

Cum cad pe guri de sica întoarse ca un arc.

Firul de iarbă strigă: Gelu, Bănuţ, Bogdane!

Şi ei răspund: vin, Doamne, doar flinta să o-ncarc!

Acolo răsărit-a întâi Limba Română

În Codicele sacru păstrat viu la Ieud

Acolo, în Scrisoarea lui Neacşu încă sună:

Ipac îţi dau de ştire. M-auzi? Eu te aud!

Te-aud Ipac şi astăzi ţii ochii pe hotare

Vrei pace naltă-n ţară, frăţie între fraţi.

Pe stânci de cremeni sure, în dacice altare

S-aprind bătrâne candeli, Carpaţii-s luminaţi!

Se luminează-n palii o vrere tutelară,

Un unic crez: Unire! Din adâncimi de ani

Curg râurile toate spre Dunăre şi ară

Acelaşi plig moşia de daci şi de romani.

Veniţi, copii, în cete să-ntinerim Ardealul,

Cununa, stema sfântă pe frunte s-o purtaţi!

Din când în când, pe cremeni, încă nechează calul

Lui Decebal şi plouă cu şoimi decapitaţi.

De ce tot vor călării aceste vechi morminte,

Înalte cât Ceahlăul, cât marea de adânci!

Carpaţii nu-s din piatră, ei sunt din oseminte,

Câţi au venit să-i calce stau toţi în ei pe brânci.

Ardealul ne e piscul de unde vine ţara,

Le-o fi ori nu (totuna) vreunora pe plac

Ardealu-i primăvara, e iarna, toamna, vara

Ardealul e altarul, e sceptrul nostru dac.

Nicolae Grigore Mărăşanu

Scrisoarea III (fragment)

Mihai Eminescu

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,

Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,

Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Mihai Eminescu – jurnalist

Vă prezentăm în cele ce urmează unul din cele şase articole apărute în ciclu sub titlul “Icoane vechi şi icoane nouă” publicate de Mihai Eminescu în ziarul “Timpul”, în anul 1877, şi anume ultimul. Vom cunoaşte, poate, un altfel de Eminescu, mult mai serios, prins de problemele vieţii publice şi, nu în ultimul rând, un talentat jurnalist. Şi, mai ales, vom vedea că problemele României par, peste un veac şi ceva, cam aceleaşi.

VI. Frază şi adevăr

Nimic n-ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile aşa cum sunt şi să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor. Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.

Înainte de-a da exemple din ţară, dăm unul din străinătate. Socialistul Bebel, în foaia sa “Volksstaat”, anul 1873, spune următorul lucru: “Sau există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau nu există, ş-atunci putem face ce-om pofti”. Fraza întoarsă nu va fi nici mai clară şi mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem : “Sau nu există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau există ş-atunci putem face ce-om pofti”. Tot astfel sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu sadaogă, pentru că nu-l au; ba adesea contrariul lor coprinde mai mult adevăr decât ele înşile. “Luminează- te şi vei fi”. Poate contrariul e adevărat. “Fii şi te vei lumina !”. Căci o existenţă lungă şi sigură va avea drept fruct al ei cunoştinţa, adică lumina. Tot aşa- i şi cu “Voieşte şi vei putea !”. “Să poţi, şi-atunci vei şi voi”, căci omul vrea ceea ce poate, iar când vrea ceea ce nu poate nu-i în toate minţile. Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-l încălzeşti pe nimenea şi vorbe rămân toate abstracţiunile şi, cu cât mai abstracte sunt, cu atât sunt curată vorbă de clacă. Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n-au învăţat mai nimic de la străini decât să vorbească subţire, să se îmbrace subţire şi să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăţa bine din gazetele străine.

Oamenii scot acolo gazete în toate zilele şi neavând ce spune, abstracţiunile le vin foarte bine la-ndemână, căci prin mijlocul lor poţi scrie coale întregi fără să spui nimic. Să nu ne înşelăm. Beţia de cuvinte din gazetele româneşti e numai întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine. Mai puţin culţi, deci având mai puţine de împărtăşit decât străinii, gazetarii noştri au şi mai multă nevoie de gură decât de cap, dar şi în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca crierii să ştie mult despre aceasta. Ci în străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în serios întrucât s-atinge de partea lor intenţională. Se ştie că sunt făcute pentru a trezi patimele societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborârea altora; în sfârşit presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze cu care făţărnicie omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.

Căci ce este statul şi ce scop are el? Nu din carte, aievea. Iasă cineva pe uliţă sau la câmp şi va vedea îndată ce e. Colo unul vinde, altul cumpără, unul croieşte, altul coase, un al treilea bate fier[ul] până-i cald, la câmp se ară, se samănă, se seceră, colo meliţă cânipa, ţes, tund oi şi numai în zi de sărbătoare stau mânile şi lucrează crierul. Atunci se foloseşte omul de prisosul liber al unei vieţi de muncă, merge la biserică, după aceea la horă, în sfârşit săptămâna toată e a stomahului, sărbătoarea e a creierului şi a inimei. Materia vieţii de stat e munca, scopul munci bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia. Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat.

Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are. Că este aşa ne e dovadă suma de cuvinte cari însemnează relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei şi boalei. Mişel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calităţi morale. Tot astfel, “misérable” francez şi ,,elend” german. Odată voievozii româneşti dăruiau prin hrisoave pe “mişei” în înţelesul lor, astăzi mişeii în înţelesul nostru stăpânesc toată ţara de la un capăt la altul.

Calităţile morale ale unui popor atârnă abstrăgând de climă şi de rasă de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia. Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică.

Dar aşa au făcut liberalii noştri. În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate. În veacul nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia îmulţită producţia şi braţele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială. Va să zică, înmulţindu-se trebuinţele, trebuiau înmulţite izvoarele producţiunii şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articolele. În această manipulare naţia agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privirea valorii şi, dacă constituiesc o trebuinţă generală, nu e mai puţin adevărat că sunt cel mai general articol de producţiune, adică acela care se face pretutindenea. Pe când naţia agricolă plăteşte atât transportul cât şi vama şi câştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeaşi vreme vamă, transport şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care naţia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi e cumplit de mare diferenţa între valori. Încărcând 500 de vagoane cu grâu capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvânt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare.

Dovada cea mai buna pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlâcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătăţii. Oameni bătrâni n-ar avea decât să asemăneze fizionomia de azi a Bucureştilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau aşa de străluciţi Bucureştii pe atuncea, dar erau româneşti; azi …? Ce să mai zicem de Iaşi şi, în genere, de oraşele Moldovei? Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin şcoli profesionale. Căci profesiile lipsesc, pentru că lipsesc condiţiile lor de existenţă. Dar aceste împrejurări nu se schimbă nici prin legi civile, cari regulează modul în care are a se face tranzacţiunea X între indivizii A şi B; nu se schimbă prin axiomul că toţi oamenii sunt liberi prin drept înnăscut şi imprescriptibil, nici prin regula căci toţi sunt născuţi egali, nici prin participarea tuturor la afacerile guvernării. Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut până mai ieri- alaltăieri, şi mulţi bătrâni vor fi ţinând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă; nu mai pomenim apoi că instituţia au fost atât de puternică încât împărăţia, totdauna foarte diplomată, a Austriei şi-au introdus consulatele în ţară sub numele şi forma de “stărostii de breaslă”.

Deci salus re[i]publicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovadă că pe valea liberalismului mergem tocmai demprotivă. Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn.

Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă, şi începuturile unei clase de mijloc. Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţii cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii, vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri, ne înnegrim, zic, unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi blestemul urmaşilor să cază asupra celor ce- au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanţă, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societăţii, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia ştiu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca să domnească. Răul esenţial au fost că se-nmulţeau trebuinţele fără a se înmulţi producţia sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor şi nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul ţării erau rele cu totul neesenţiale.

Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdauna sclav şi totdauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 n-a fost rezultatul unei conjuncturi internaţionale, cum titrează revizioniştii, ci al luptei necurmate duse de poporul român împotriva reprimării, exploatării şi deznaţionalizării forţate, pentru unitare naţional-statală. A răspuns legilor obiective şi realităţilor fundamentale ale timpului, intereselor şi aspiraţiilor de veacuri ale tuturor românilor. Unirea celor trei provincii româneşti de către Mihai Vodă Viteazul a fost străfulgerarea care a luminat generaţiile următoare, în lupta pentru libertate şi unitate naţională, înscrisă şi pe stindardul revoluţiei de la 1848, în toate principatele române. Iar Unirea Moldovei cu Ţara Românească din 24.01.1859 a constituit un moment hotărâtor pe drumul făuririi statului naţional unitar, a pus bazele statului român modern, România, care şi-a cucerit independenţa prin lupte şi mari jertfe de sânge în războiul din 1877.

După cucerirea independenţei de stat, mişcarea de eliberare şi unitate naţională s-a conştientizat şi amplificat, intelectualii, acea elită formidabilă, care şi-a jertfit nu numai averea, dar şi viaţa pentru ţară, a cultivat ideea potivit căreia soarele răsărea de la Bucureşti pentru toţi românii. Iată de ce, la deschiderea lucrărilor Parlamentului, după izbucnirea războiului, când regele Carol I şi-a început Mesajul Tronului cu formula „Domnilor senatori, domnilor deputaţi”, sala a izbucnit într-un strigăt puternic „Vrem Ardealul!”

. Exprimând această dorinţă, deşi Ion Brătianu a semnat cu Bismark (1883), la Gastein, tratatul de adeziune la Tripla Alianţă, Consiliul de Coroană din 3.08.1914 a hotărât rămânerea României într-o „neutralitate perfectă”. Apoi, guvernul a început tratative secrete cu Antanta pentru recunoaşterea şi garantarea drepturilor noastre asupra teritoriilor cotropite de Austro-Ungaria. Un prim pas s-a făcut la 1.10.1914, prin semnarea Convenţiei ruso-române de „neutralitate binevoitoare” şi propunerea ministrului rus de externe Sazonov, ca trupele române să ocupe sudul Bucovinei. Deşi convenţia le-a fost adusă la cunoştinţă încă din primăvara anului 1915, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia au recunoscut şi garantat drepturile României abia la 4.08.1916, când tunurile Dicke Bertha îşi aruncau ghiulelele în suburbiile Parisului.

La zece zile după semnarea convenţiei, România a declarat război Puterilor Centrale, iar în noaptea de 14/15.08.1916 armata română a trecut Carpaţii pentru eliberarea Ardealului. În primele zile de război, cu toate riscurile, peste 30.000 de ardeleni au dezertat din armata austro-ungară şi s-au înrolat ca voluntari în armata română, iar regimentele din Corpurile VII Timişoara şi XII Sibiu au trecut în subordinea comandamentului român. Aceşti voluntari au participat la nemuritoarea epopee de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, spulberând mitul de spărgător de fronturi al mareşalului Mackensenn.

Cu toate succesele iniţiale, pentru că Aliaţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate, armata română a fost nevoită să se retragă şi, apărând palmă cu palmă pământul Patriei, a oprit înaintarea inamicului abia pe Siret. Nici în aceste momente, deosebit de grele, lupta ardelenilor pentru libertate şi unitate naţional-statală n-a încetat, dimpotrivă. La 17.01.1917, s-a înfiinţat la Iaşi Comitetul Naţional al Românilor Emigranţi din Austro-Ungaria, care a desfăşurat o intensă activitate pentru organizarea unităţilor de voluntari. Ca urmare, la 22.02.1917, românii din armata austro-ungară au semnat la Darniţa un angajament: „Jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în Armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre de sub dominaţiunea austro-ungară”, iar prin apelul de la Darniţa din 13.04.1917, voluntarii îşi „exprimau voinţa nestrămutată” de a lupta ca Ardealul să fie unit cu „România pentru a forma un singur stat naţional”. O activitate deosebită s-a desfăşurat pentru informarea opiniei publice internaţionale şi recunoaşterea drepturilor noastre inalienabile de către guvernele statelor Aliate. În acest scop, o delegaţie formată din V. Lucaciu şi V. Stoica s-a întâlnit cu secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, căruia i-au propus şi înfiinţarea unei Legiuni româneşti care să lupte alături de armatele Aliate. După întâlnirea lui V. Stoica cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt, acesta a declarat: „SUA susţin dezrobirea naţionallităţilor şi sprijină regatul român şi justele lui revendicări”. În urma întâlnirilor publice, presa din SUA (Washington Post, Tribune, New York Times etc.) a publicat articole elogioase despre eroismul Armatei române şi a susţonit cauza românilor din teritoriile cotropite.

Sub preşedinţia lui Traian Vuia s-a înfiinţat la Paris Comitetul Naţional al Românilor din Teritoriile Subjugate de Austro-Ungaria, care a jucat un rol important în activarea şi coordonarea luptei românilor din afara graniţelor, pentru unire cu patria-mamă, România. După mai multe consfătuiri, comitetul se transformă în Comitetul Naţional al Unităţii Române (CNUR), condus de Take Ionescu, V. Lucaciu, O. Goga, dr. C. Angelescu, Traian Vuia, N. Titulescu etc. În urma informării opiniei publice despre situaţia şi drepturile românilor din Austro-Ungaria, la 29.09.1918, Guvernul francez recunoaşte CNUR şi declară: „Ieşit din aspiraţiile seculare de libertate şi unire a tuturor Ţărilor Române, el (CNUR – n.n.) va fi interpretul autorizat (…)”. Asemenea activităţi, conjugate cu ale celorlalte naţionalităţi din Austro-Ungaria, au avut loc la Londra, Roma etc. şi, ca urmare, „Imperiul habsburgic, încropit din furtişaguri teritoriale, agresiv şi opresiv, adevărată închisoare a popoarelor, scârţâia din toate mădularele”.

Revoluţia bolşevică, retragerea trupelor ţariste de pe front şi ajungerea armatelor germane la Kiev au obligat România să înceapă tratative de pace cu Puterile Centrale. Însă, nici în aceste condiţii vitrege, lupta pentru libertate naţională şi unitate nu a încetat. Românii fugiţi din Austro-Ungaria, întruniţi la Odesa, au declarat: „Ne-am întrunit şi am discutat necesitatea instituirii unui Comitet Naţional al Românilor subjugaţi din Austro-Ungaria (…) menit a se face ecoul autorizat al intereselor lor naţionale”. Haosul creat de revoluţia bolşevică a amplificat şi accelerat, în acelaşi timp, unirea Basarabiei cu Ţara. După întâlnirea celor 10.000 de basarabeni la Odesa, Congresul preoţilor şi învăţătorilor de la Chişinău a cerut mitropolit român, autonomie şi un „Înalt Sfat” cu atribuţii legislative. Înfiinţarea Partidului Naţional Moldovenesc, condus de V. Stroescu, Pan Halipa, Paul Gore, Herta Vladimir şi ardeleanul Onisifor Ghibu, a dat o nouă orientare şi a accelerat lupta pentru unitate naţional-statală, iar după respingerea pretenţiilor ucrainene asupra Basarabiei, Marele Sfat Ostăşesc din 2-9.11.1917 a hotărât convocarea Sfatului Ţării.

În ziua de 21.11.1917, după Te Deum, Sfatul Ţării îşi începe lucrările cu imnul „Deşteaptă-te, române” şi alegerea ca preşedinte a lui Ion Inculeţ, iar câteva zile mai târziu proclama oficial Republica Moldova. După lichidarea bandelor bolşevice conduse de Kotovski, Levinson şi Pespa, o delegaţie a Sfatului Ţării, condusă de Ion Inculeţ, Pan Halipa şi Daniel Giucureanu, s-a deplasat la Iaşi, unde a cerut unirea Basarabiei cu România în următoarele condiţii: „Să fie informaţi reprezentanţii Antantei; actul Unirii să fie semnat de un guvern conservator”. În urma recomandării ministrului Franţei în România, Saint-Auliere, „Faceţi unirea cât mai repede (…)”, la 27.03.1918, Sfatul Ţării a votat istorica declaraţie de unire: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), între hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile hotare cu Austria, ruptă de Rusia din trupul vechii Moldove acum o sută şi ceva de ani, în puterea dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna UNITĂ cu România”. Încurajaţi de acest act istoric şi de mişcarea pentru unire din Ardeal, bucovinenii şi-au ales Congresul General, care, la 1.11.1918, a hotărât unirea cu România.

Deşi măsurile imperialilor au fost de-a dreptul draconice, la 29.09.1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, a adoptat o declaraţie citită de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta: „Pe temeiul dreptului firesc ca fiecare naţiune să poată dispune, hotărî singură şi liberă de soarta ei (…). Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania nu recunoaşte îndreptăţirea acestui Parlament şi Guvern (ungar) să se considere reprezentante ale naţiunii române”.

Crearea Consiliului Naţional Român Central (CNRC), care şi-a început activitatea în 20.10.1918 la Arad şi a hotărât înfiinţarea Gărzilor Naţionale, a constituit un moment deosebit de important pentru desăvârşirea unităţii naţional-statale. La puţin timp, Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români din Austro-Ungaria concentrează la Viena peste 50.000 de ostaşi şi-i trimite în Ardeal la dispoziţia CNRC, iar regimentele 2 Braşov şi 1 Cluj se constituie în Legiunea Română din Praga şi se îndreaptă spre ţară. Ca să evite dezagregarea imperiului, prin manifestul „Către popoarele mele credincioase”, Carol de Habsburg promite drepturi egale tuturor supuşilor, în cadrul unei federaţii, în care Ardealul era încorporat Ungariei. Răspunzând acestui manifest, corpul voluntarilor români proclama despărţirea teritoriilor româneşti de Austro-Ungaria şi unirea cu România. Încercările de federalizare au fost reluate de guvernul ungar Karoly Mihaly, prin Joaszi Oszkar, la Arad, însă tratativele au fost întrerupte din cauza atrocităţilor comise de bandele ungureşti în localitatea Călăţele din judeţul Cluj.

În condiţiile unor atrocităţi fără seamăn, comise de bandele hortisto-comuniste, CNRC informează opinia publică internaţională despre dorinţa românilor de unire cu ţara, iar la 7.11.1918, Marele Sfat Naţional convoacă la Alba Iulia Marea Adunare Naţională, pentru data de 18.11/1.12.1918. Cu toată opoziţia şi crimele comise de unguri, încă din ajunul zilei de 1 Decembrie soseau în oraşul Unirii trenuri speciale arhipline cu preoţi, învăţători, intelectuali şi ţărani, îmbrăcaţi sărbătoreşte, fluturând steaguri tricolore şi cântând cântece patriotice, defilau pe sub poarta pe care a intrat Mihai Viteazul şi se îndreptau spre câmpul sfinţit cu sângele lui Horea şi Cloşca. După serviciul divin, Marea Adunare Naţională şi-a început lucrările în Casina Militară, iar după verificarea împuternicirilor celor 1.228 de delegaţi, aleşi democratic de toţi românii din Ardeal, s-a definitivat rezoluţia ce urma să fie supusă aprobării celor peste 100.000 de români ardeleni, sosiţi anume la Alba Iulia. La deschiderea lucrărilor, venerabilul memorandist, Gheorghe Pop de Băseşti, ales preşedinte al Marii Adunări Naţionale, a spus: „Salutându-vă cu toată căldura inimii mele, declar Marea Adunare Naţională a tuturor românilor din Ungaria şi Transilvania deschisă şi constituantă”. Apoi, Vasile Goldiş, după un scurt istoric al luptei românilor de veacuri pentru libertate şi independenţă, în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române, roagă Mărita Adunare Naţională să primească şi să binevoiască a se pronunţa asupra hotărârii: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndeptăţiţi, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. După citirea acestui punct, toţi delegaţii se ridică şi aplaudă cu lacrimi în ochi de bucurie, iar pe Câmpul lui Horea uralele şi aplauzele nu mai contenesc.

Am prezentat succint câteva momente din lupta poporului român pentru libertate şi unitate naţional-statală, ca revizioniştii, ignoranţii şi troglodiţii să înţeleagă odată pentru totdeauna că făirirea României Mari este opera întregului popor român şi nu a Conferinţei de la Paris, care a consemnat într-un act politico-juridic şi diplomatic, tratat, voinţa liber exprimată de români şi minorităţile naţionale de unire într-un stat naţional şi unitar, independent şi suveran. Deşi unirea era înfăptuită prin voinţa tuturor românilor, în timpul conferinţei de pace, delegaţia ungurească a folosit toate tertipurile pentru obţinerea unor condiţii de pace cât mai clemente şi, îndeosebi, rămânerea Transilvaniei în graniţele Ungariei.

Ioan Damian

25 OCTOMBRIE – ZIUA ARMATEI ROMÂNE

Când vorbim de 25 octombrie, Ziua Armatei Române, ziua în care a fost eliberat complet şi pentru totdeauna întreg teritoriul naţional de sub ocupaţia hortisto-fascistă, trebuie să menţionăm şi actul de la 23 august 1944, care, chiar dacă place sau nu unora sau altora, nu poate fi scos din istoria României. Căci, în urma acelui act, deşi autorii loviturii de stat, în frunte cu fostul rege Mihai, au predat sovieticilor, ca prizonieri, peste 180.000 de militari români, dispozitivul hitlerist de apărare din sud-estul Europei s-a prăbuşit şi, o dată cu el, orice tentativă a Wehrmachtului de a organiza vreo rzistenţă pe puternica barieră a Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Armatelor sovietice li s-a deschis calea, fără să lupte, prin Câmpia română, pe cele două direcţii strategice – peste Munţii Balcani şi, în lungul Văii Dunării, spre Viena. Întoarcerea armelor a făcut posibilă exploatarea în scopuri operativ-strategice, ceea ce un specialist miliatr britanic a denumit „cel mai larg flanc descoperit/deschgis vreodată în războiul modern”. Totodată, hitleriştii au pierdut principala sursă de petrol, lipsă grav şi puternic resimţită de maşina de război germană.

Mai subliniem faptul că la 23 august 1944, ca şi în decembrie 1989, Armata Română, în totalitate, a întors armele şi s-a subordonat noii conduceri politice. Ca urmare, într-un timp record, fără egal în timpul celei de a doua conflagraţii, între 23 şi 31 august 1944, Armata Română a curăţit întreg teritoriul ţării de trupele germane şi a dejucat toate manevrele ocupanţilor hortişti de a ajunge la Carpaţii Meridionali. În mai puţin de 48 de ore a ocupat dispozitivul de acoperire a frontierelor, pe linia de demarcaţie româno-ungară, stabilită prin odiosul Diktat de la Viena. A ridicat astfel un gard viu, de care s-au sfărâmat toate încercările hortisto-fasciste de a ajunge dinspre vest pe crestele Carpaţilor. În acelaşi timp, a păstrat la nord şi la vest un spaţiu destul de vast, în care s-au concentrat Marile Unităţi române şi sovietice, angajate ulterior pe direcţia operativ-strategică Oradea – Budapesta – Viena. După oprirea ofensivei hortiste, declanşată la 5.09.1944, în a doua jumătate a lunii septembrie şi începutul lunii octombrie, angajând peste 250.000 de militari, Armata Română a desfăşurat una din cele mai mari operaţii ofensive din războiul antihitlerist, cunoscută sub denumirea de Operaţia Cluj. În aceste lupte, oştirea română, acoperindu-se de glorie, a spulberat rezistenţele inamicului şi a eliberat numeroase localităţi, printre care şi oraşele Cluj, Oradea, Salonta, Satu Mare etc. Luptând greu, cu un inamic tenace, care se crampona de orice formă de teren, cu mari jertfe de sânge, Armata Română a străbătutmasivele muntoase Mezeş şi Făget şi, la 20 octombrie, a ieşit în câmpia din vestul Munţilor Apuseni. În noaptea de 24/25 octombrie 1944, înfrângând şi alungând ultimele rezistenţe inamice de pe Pământul Sfânt al Transilvaniei, Armata Română a înălţat Tricolorul românesc pe clădirea primăriei din Carei.

După eliberarea deplină a teritoriului naţional, Armata Română a continuat luptele, alături de Aliaţi, pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unei părţi din Austria. Armatele I şi a IV-a, cu un efectiv de peste 500.000 de militari, cu mult peste prevederile armistiţiului semnat la Moscova cu aliaţii, la 12.09.1944, au participat la şapte mari bătălii, au parcurs 1.700 km şi, prin lupte grele, cu mari jertfe de sânge, au eliberat 8.717 localităţi, din care 138 de oraşe. Pierderile provocate inamicului echivalează cu 14 divizii, iar cele româneşti se ridică la 170.000 de militari. Numai în luptele pentru eliberarea Budapestei şi a oraşului Banska Bistrica au căzut pe câmpul de onoare 22.000 de militari români. Câte 11.000 în fiecare bătălie.

Aşadar, 22.000 de mame, probabil tot atâtea soţii şi, în mod sigur, mult mai mulţi copii şi-au aşteptat feciorii, soţii şi taţii să se întoarcă din război şi nu s-au mai întors. 11.000 au fost îngropaţi pe înălţimea Rakosliget din Budapesta, iar alţi 11.000, în cimitirul militar din oraşul Zvolen, în Cehoslovacia. Copiii lor mă obligă să mă gândesc la „Scrisoarea unui orfan de război”, scrisă de Şt. O. Iosif după prima conflagraţie, din care îmi reamintesc versurile: „Tăticule dragă, dus aşa departe, îţi trimit acuma mititica carte/ Să te întreb pe tine, tăticule dragă, de ce plânge mama ziulica-ntreagă/…”.

Războiul s-a terminat, anii au trecut şi, din prea multă „dragoste frăţească”, autorităţile ungureşti au desfiinţat cimitirul ostaşilor români de la Rakosliget. Participând, însă, la activităţi comune cu armatele „frăţeşti”, la intrarea în Ungaria, în punctul de la Kiss Csanad, am fost întâmpinaţi de şeful secţiei politice a Corpului de Armată din Mako, col. Jambor, care, în timpul discuţiilor, fiind întrebat şi despre cimitirele militarilor români căzuţi în timpul luptelor din Ungaria, a confirmat că au fost desfiinţate şi s-a făcut unul singur, foarte frumos (gyonyoru), la Hajdubusormeny, unde au căzut 288 de militari. În acest context, a fost întrebat şi de ce M. St. M. Ungar a dislocat numai patru divizii la vest de Dunăre, iar la est, spre România, două corpuri de armată (Mako şi Debrecen), respectiv şase divizii, când, potrivit concepţiei timpului, agresiunea venea din partea NATO, care era, totuşi, în vest. Deşi răspunsul se acomoda Tratatului de la Varşovia, ne dezvăluia că regimul comunist din Ungaria nu renunţase la concepţia revizionistă a lui Bela Kun, susţinută apoi de amiralul Horty Miklos.

Despre Cehoslovacia menţionăm doar faptul că cimitirul de la Zvolen era bine întreţinut, iar muzeul din Banska Bistrica avea documente şi hărţi cu toate cimitirele, inclusiv cu locurile în care soldaţii căzuţi în luptă au fost înmormântaţi izolat.

După revoluţie, sau ce-o fi fost în decembrie 1989, prin grija generalului Srănculescu, cimitirul militarilor români de pe Rakosliget a fost reamenajat. În anul 1993, Fundaţia „Gheorghe Pomuţ”, înfiinţată din iniţiativa părintelui Stelian Borza, de la Catedrala Ortodoxă din Mehala, Timişoara, pentru identificarea şi întreţinerea mormintelor osraşilor români căzuţi pe câmpul de onoare, a amplasat o Troiţă în cimitirul Rakosliget, sfinţită în acelaşi an la 25 octombrie, de Ziua Armatei. În anul următor, când am mers din nou să depunem coroane de flori, de Ziua Armatei, pe toate pietrele funerare se vedeau urme de zvastici, şterse de militarii unguri, la cererea ataşatului militar român de la Budapesta, ca să nu se creeze animozităţi politico-diplomatice între cele două ţări. Ca să protestăm, am mers la ambasadorul român la Budapesta, Ioan Donca, unde, spre surprinderea noastră, am aflat că diplomaţii români erau trataţi nepoliticos şi supuşi unor rele tratamente de către diferiţi cetăţeni unguri – manifestări zgomotoase în faţa ambasadei, cu lozinci antiromâneşti sau jignitoare la adresa românilor şi României; când oprea maşina ambasadei la semafoare, unii indivizi se apropiau şi scuipau drapelul românesc etc. – fără ca autorităţile budapestane să ia măsuri ferme pentru curmarea acestor acţiuni antiromâneşti. De altfel, nici ministrul de Externe de atunci, Teodor Meleşcanu, nu a protestat şi nu a cerut guvernului ungar încetarea acestor acţiuni inamicale, inadmisibile, la adresa României şi a reprezentanţilor săi.

În anul 1998, am aflat că cimitirul Rakosliget a fost din nou desfiinţat, iar troiţa şi pietrele funerare au fost mutate la Hajdubusormeny. Pentru că guvernanţii români n-au spus nimic, cu un tupeu specific rasei, ungurii au cerut, iar guvernanţii noştri au acceptat reamplasarea statuii „Ungariei Mari” în oraşul Arad, deşi mai există un monument pe locul unde au fost executaţi cei 13 generali unguri, vinovaţi de uciderea a 40.000 de români şi distrugerea a 300 de sate româneşti în timpul revoluţiei de la 1848.

Aceste concesii şi altele fac dovada crizei morale deosebit de profunde, în care se bălăceşte „viteaza” noastră clasă politică, împreună cu o societate civilă elitistă şi portocalie, vidată de valorile noastre perene şi lipsită de respect faţă de simbolurile naţionale, patrie şi patriotism, onoare şi demnitate, Drapel şi Imn naţional etc., pe care se reazămă edificiul statului naţional şi unitar, existenţa şi dăinuirea Neamului Românesc. Lipsindu-le aceste valori, dragostea de neam şi ţară, naţionalismul şi patriotismul, guvernul şi ONG-urile portocalii, având încă puternice mentalităţi internaţionaliste, socializante, n-au luat nici o atitudine faţă de cei care încearcă să dea o altă semnificaţie Zilei Armatei Române. Se fac că nu ştiu că, în istoriile pe care le scriu, deşi acceptă că 25 octombrie este ziua în care a fost eliberată Transilvania de nord-vest desub ocupaţia hortistă, susţin că în această zi s-ar fi făcut a doua nedreptate Ungariei, după Trianon. Nu comentăm şi cu cine să comentăm aceste aberaţii? Interesant este faptul că, deşi insinuarea, tendenţiozitatea sunt mai mult decât evidente, guvernanţii ignoră încercările de mistificare a adevărului, ca să se menţină la putere, sfidând drepturile, interesele şi demnitatea poporului român.

Deşi deranjăm coaliţiile antiromâneşti şi ONG-urile sponsorizate de Fundaţia deschisă de Soros pentru trădarea României şi, chiar dacă vom mai fi acuzaţi şi turnaţi la înaltele foruri europene că suntem naţionalişti, intoleranţi (nu tolerăm trădarea), antidemocraţi şi că persecutăm o anumitp minoritate, subliniem încă o dată că 25 octombrie este Ziua Armatei Române, ea încununează jertfele şi tributul de sânge date de ostaşii români în luptele pentru eliberarea Transilvaniei de nord-vest de sub ocupaţia hortisto-fascistă şi reîntregirea patriei. De aceea, respingem cu toată fermitatea mistificările istoriei, iar ignoranţii trebuie să ştie, să ia act că istoria, chiar dacă „nu ţine de foame”, cum titra un neica nimeni azvârlit de nişte elitişti portocalii în cea mai înaltă demnitate, nu poate fi deformată, mistificată şi, cu atât mai puţin, terfelită. Generaţiile viitoare trebuie să ştie adevărul despre Mărăşeşti, Oarba de Mureş, Carei etc., că în pământurile noastre stau oasele înaintaşilor şi că ele sunt udate din belşug cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri căzuţi în luptele de la Rovine, Vaslui, Podul Înalt, Călugăreni şi altele, ca să apere şi să ne lase moştenire această ţară.

Col.(r) Ioan Damian

PACEPA – DIZIDENT SAU TRĂDĂTOR?

Stimată redacţie,

Dacă sunteţi cu adevărat ceea ce pretindeţi, adică dacă gândiţi şi simţiţi româneşte, ne adresăm dumneavoastră cu rugămintea de a publica materialul alăturat, care poate face puţină lumină într-un caz care românilor le-a fost prezentat cu totul altfel.

Un grup de foşti ofiţeri DIE şi DIA

N.R. Fără a ne însuşi neapărat cele prezentate mai sus, aşteptăm ca persoanele implicate, într-un fel sau altul, în acest caz controversat sau în altele asemenea, să ne scrie, iar noi le vom publica opiniile, pentru a încerca să stabilim adevărul.

Unele ziare şi ziarişti, îndeosebi „Ziua” şi „Jurnalul Naţional”, fac eforturi disperate pentru transformarea Dezertorului şi Trădătorului Ion Mihai Pacepa în erou naţional. Nimeni nu ştie (sic!) dacă au ori ba vreo obligaţie şi de ce natură, sau, pur şi simplu, din pupincurism, îi publică articole şi interviuri, chiar luări de poziţie faţă de ţara noastră, în mass media americană, din care se degajă antiromânismul, nu anticomunismul lui Pacepa. De fapt, singur mărturiseşte că n-a fos şi nici nu putea fi luptător anticomunist, ci numai trădător, zicem noi. Căci, după încadrarea (1951) ca lucrător în Direcţia de contrasabotaj, a urcat foarte repede spre vârfurile ierarhiei securiste. Or, în acele vremi, avansarea şi promovarea în grad şi funcţie se făcea numai în baza unor rezultate deosebite, obţinute în lupta cu „duşmanul de clasă”. Oare câţi „duşmani de clasă” şi „SABOTORI” a arestat, torturat şi lichidat „marele democrat” Pacepa până a ajuns general de securitate, adjunct la DIE şi consilier al lui Ceauşescu? Am întrebat pentru că cei care-l cunosc spuneau, încă înainte de dezertare, că, deşi inteligenţa nu-l scotea din casă, era orgolios, vanitos, perfid, carierist şi, ca să fie promovat în grad şi funcţie, a manifestat o brutalitate deosebită, bestială, faţă de „duşmanii poporului”. Acest comportament nejustificat de dur u-a fost indicat, probabil, de şefii săi de la CIA, ca să fie promovat în funcţii cât mai mari, ca să le poată da informaţii de la „vârf”.

În mod mai mult decât ciudat, deşi Pacepa este Dezertor şi Trădător, un criminal ordinar, câţiva mercenari, poate trădători, au avut neruşinarea să-l pună alături de Take Ionescu, Vasile Stoica, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Ion Moţa, Traian Vuia, Nicolae Titulescu, Sever Bocu şi mulţi alţii, care, spre sfârşitul primei conflagraţii, au „dezertat” din Austro-Ungaria la Paris şi alte capitale occidentale, unde au susţinut cu argumente istorice şi demografice perenitatea noastră pe aceste meleaguri şi, totodată, necesitatea unirii tuturor românilor într-un singur stat naţional. Ei au luptat pentru făurirea Marii Uniri, n-au trădat ţara şi neamul ca Pacepa.

Văzând că nu-l pot aşeza pe piedestalul celor care au făcut Marea Unire, mercenarii fac eforturi, probabil contra cost, să-l înghesuie printre dizidenţi şi opozanţii regimului comunist. Adică, pe lângă acele persoane care, opunându-se dictaturii comuniste, au fost arestate, judecate şi condamnate la ani grei de temniţă. Sincer să fiu, nu văd cum ar putea sta acest Trădător lângă ţărănistul Corneliu Coposu, liberalul Radu Câmpeanu, scriitorul Paul Goma şi mulţi, mulţi alţii. Nu poate sta nici lângă opozanţii care, reuşind să fugă/plece din ţară, au continuat demascarea regimului comunist la diferite posturi de radio străine, chiar dacă erau finanţate de unele servicii secrete, pentru simplul motiv că n-au făcut parte din organele de represiune ca Pacepa. Dimpotrivă, au suportat represiunea organizată de Pacepa şi alţi pacepişti. Mai mult, cine poate garanta că Pacepa n-a organizat şi condus lichidarea opozanţilor după ajungerea lor în străinătate, iar acum dă vina pe alţii?

Pacepa nu poate fi comparat nici cu col. Ryszard Kuklinski, pentru că acesta n-a dat informaţii despre ţara sa, Polonia, ci despre planurile Tratatului de la Varşovia de a ataca NATO, jucând astfel un rol deosebit de important în prevenirea unui război nuclear. Spre deosebire de el, Pacepa a dat informaţii despre ţara sa, iar prin stimularea gândirii chimice a „savantei” şi Trădare, a produs mai multe pagube economiei naţionale decât cutremurul şi inundaţiile la un loc. Iar după unele date incomplete, publicate parţial în „Ziua” şi „Jurnalul naţional”, în baza informaţiilor date de Pacepa, în perioada 1978-1989 au fost prinşi 21 de ofiţeri de informaţii şi puşi în situaţia să-şi trădeze ţara. Dacă-i adăugăm şi pe cei lichidaţi pentru că n-au vrut să trădeze, putem spune, fără teama de a greşi, că Pacepa este un criminal. În nici o ţară din lume criminalii nu sunt exoneraţi de răspundere.

De pildă, în Ungaria, când nişte ultra-democraţi şi presa mercenară au făcut presiuni şi au ceriut rejudecarea procesului şi reabilitarea unui trădător, zis defector, secretarul de stat la Ministerul Justiţiei, Csaba Henke, a refuzat, motivând: „Spionajul este o crimă, indiferent de guvernul aflat la conducere”. De ce n-au avut şi magistraţii români o astfel de atitudine? Am în vedere faptul că un complet de judecată (nu dăm nume şi instanţă) a hotărât reabilitarea Trădătorului şi Dezertorului Pacepa, redarea gradului militar de colonel şi, retroactiv, a tuturor drepturilor aferente, inclusiv a „cadourilor”, adică a banilor primiţi de la CIA pentru informaţiile furnizate. Toate despăgubirile s-au ridicat la peste trei milioane de dolari, după unele ziare. Interesant, mai toate ziarele, îndeosebi ziariştii care s-au ocupat de Pacepa, în loc să scrie adevărul, l-au pupat spate dos ceva mai jos, din motive care nu cred că scapă culegătorilor şi analiştilor de informaţii. Or, poporul român având dreptul să cunoască nu numai despre „turnătorii” securităţii ci, în primul rând, despre cei care l-au trădat, dar şi pentru clarificarea unor informaţii credibile privind trădarea şi crimele comise de Pacepa, adresăm celor care elogiază trădarea şi trădătorii câteva întrebări:

1.Dacă prin anii 1956/1957, Pacepa, fiind trimis în misiune în străinătate împreună cu un alt ofiţer (coleg) şi fiind arestaţi în oraşul Munchen (R.F. Germania), cum au reuşit să scape din arestul poliţiei? Cum se explică găsirea la ieşirea din sediul poliţiei a unei motociclete cu plinul făcut şi cheia în contact? De ce n-au fost urmăriţi de poliţie, iar la graniţă, în loc să fie opriţi, li s-a făcut semn să se grăbească? Cine crede că poliţia germană era atât de slabă, încât să le fugă spionii din arest şi să nu-i urmărească? Ce s-a întâmplat cu fostul său coleg? A fost arestat şi, dacă da, pentru ce?

2.Întrucât toate marile firme occidentale au detectivi specializaţi în apărarea secretului, cum a reuşit Pacepa să „fure” polimerii din laboratoarele americane? A racolat vreun angajat, a pătruns el în laborator sau a fos ajutat de ofiţerii CIA cu care se întâlnea? De ce a sustras polimerii numai după ce s-a stabilit că se întâlneşte cu ofiţeri CIA şi nu raportează conform ordinelor? De ce n-a rămas în străinătate când contrafilajul CIA a descoperit filajul DIE? Ce rol au jucat polimerii în exonerarea de răspundere şi propulsarea lui Pacepa în funcţia de consilier al lui Ceauşescu?

3.De ce a fost trecut în rezervă şeful Direcţiei Generale de Contraspionaj? Din cauza incompetenţei sau pentru că l-a urmărit pe Pacepa şi a stabilit că se întâlneşte cu ofiţeri CIA şi nu raportează? Ce rol au jucat polimerii în trecerea în rezervă şi emiterea ordinului nr.000135 „strict secret de importanţă deosebită”, careobliga organele de contraspionaj să predea toată agentura din exterior în legătura ofiţerilor din compartimentul coordonat de Pacepa?

4.Dacă în SUA persoanele oficiale nu pot primi cadouri cu valoare mai mare de 305 dolari, cum se justifică cadourile de peste două milioane de dolari date lui Pacepa şi pentru ce servicii? Dacă le-a raportat şi predat conform Legii nr. 23/1971, de ce le-a mai cerut înapoi?

5.Întrucât înainte de dezertare a coordonat activitatea unei grupe care investiga asasinarea a două femei în Poiana Braşov (o cetăţeană străină şi soţia unui ofiţer DIE), care a fost rezultatul cercetărilor? A găsit autorul/autorii şi care a fost mobilul crimelor? Îi cunoşteau victimele activitatea de trădare şi au fost ucise ca să-şi ascundă crima de înaltă trădare? Dacă ofiţerul DIE subordonat lui Pacepa a fost arestat pentru uciderea soţiei, din ordinul cui a comis acel asasinat odios şi de ce? Ştia sau nu despre acţiunile trădătoare?

6.Cum motivează Pacepa asasinarea celor doi opozanţi ai lui Tito? Câţi bani a primit şi de la cine pentru comiterea acestor crime abominabile?

7.Care sunt cauzele plecării precipitate din ţară? A fost sau nu anunţat şi de cine că urmează să fie arestat pentru trădare şi crimele comise? A fost fuga lui Pacepa determinată de arestarea fostului său subordonat din DIE, pentru că şi-a ucis soţia la Poiana Braşov? Dacă nu i-a fost frică că va fi arestat de ce a plecat direct la aeroport şi nu a trecut pe acasă cum făcea de obicei?

8.De ce a făcut presiuni asupra ofiţerilor de contrainformaţii militare ca să afle date despre ofiţerii din DIA şi agentura acestora, care lucrau afară sub diferite acoperiri?

9.Câţi ofiţeri DIE şi DIA au fost deconspiraţi, arestaţi şi chiar lichidaţi în baza informaţiilor trădătorului Pacepa? Are sau nu Pacepa vreo legătură cu asasinarea, în propriul garaj, a unui ofiţer din serviciul de contrainformaţii al DIE, care se ocupa de investigarea crimelor de la Poiana Braşov?

10.Ce a discutat cu individul care, după ce a fost demascat ca informator al securităţii, a plecat imediat în SUA, unde s-a întâlnit cu Pacepa? Lucra acest individ ca agent dublu, atât pentru securitate, cât şi pentru CIA? Are sau nu Pacepa vreo legătură cu înfiinţarea Serviciului Secret de Informaţii „Patriot”? Ce ştiu organele abilitate despre acest serviciu? În ce scop a fost înfiinţat, cine l-a finanţat, mai funcţionează sau nu? Dacă şi-a încetat activitatea, şi-a predat documentele la arhivă şi dosarele agenţilor la CNSAS? Cine a finanţat presiunea mediatică asupra guvernului şi magistraţilor ca să-l reabiliteze pe Pacepa? A finanţat şi mai finanţează Pacepa mass media, prin cine şi în ce scop? În ce cont i-au fost trimise în SUA cele trei milioane de dolari primite despăgubire de la statul român? Dacă le-a lăsat în România, cine sunt beneficiarii?

Pentru a nu crea animozităţi ori situaţii dificile, am evitat numele unor persoane, deşi sunt cunoscute. Aşteptăm ca persoanele implicate, într-un fel sau altul, care cunosc şi sunt interesate în stabilirea adevărului, să ne scrie şi noi vom publica, iar cititorii vor cunoaşte faţa hidoasă a trădătorului şi pe susţinătorii lui. Ne aşteptăm ca Pacepa, îndeosebi agentura lui din România şi nu numai, să dezlănţuie un val de calomnii şi minciuni asupra periodicului „Vatra românilor” şi Uniunii Vatra Românească Timiş. Nu ne este frică, abia aşteptăm, ca lumea să-i cunoască şi să le taie coarnele.

Col.(r) DGIA

REFORMA ÎNVĂŢĂMÂMTULUI A FOST ARUNCATĂ ÎN HÂRDĂU

A reforma – reformare este verb de conjugarea numai guvernanţii ştiu care, căci atât l-au conjugat, mai bine zis algoritmizat, până n-a mai rămas aproape nimic din avuţia naţională, care a dispărut în nisipurile mişcătoare ale corupţiei, abuzurilor şi fărădelegilor. Ca urmare, pe măsură ce înaintăm prin deşertul reformei, bunul trai, acel „Să trăiţi bine!” din campania electorală, se îndepărtează tot mai mult, ca Fata Morgana în Sahara, iar bietul român, săracul, a mers înapoi ca racul, până a ajuns în secolul al XIX-lea, deşi suntem la începutul celui de-al XXI-lea.

S-a ajuns în această situaţie deoarece liderii partidelor algoritmice, întruchipaţi în „A Da” cât mai puţin şi a lua cât mai mult, au programe de guvernare şi reformă heirupiste, nefundamentate ştiinţific. În loc să studieze şi să analizeze fenomenele politice şi socio-economice interne şi internaţionale şi, pe această bază, să-şi întocmească programele de guvernare şi refomă, s-a preocupat numai de compromiterea adversarilor politici, ca să ajungă la putere, dar nu pentru rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă ţara, ci spre propria lor îndestulare. Prin urmare, promisiunile electorale au fost nişte lozinci menite să mascheze interesele de grup sau personale ale unor lideri politici, îndeosebi jaful din economia naţională.

În lipsa acestor studii şi analize, a unei concepţii şi strategii clare de guvernare, fiecare ministru şi-a încropit propriul program de reformă, fără să ţină seama de situaţia reală şi fără să respecte lozincile-promisiuni din timpul campaniei electorale. Au luat în calcul numai interesele lor şi ale clientelei politice proprii. Ca urmare, aceste programe au fost dezavuate şi aruncate la coş de noul uns pe „tronul” ministerial, care era însoţit de altă gaşcă politică, cu alte idei şi planuri, mai mult sau mai puţin reformiste, deşi făceau parte din acelaşi partid politic. Cel mai elocvent exemplu l-a constituit schimbarea miniştrilor de la educaţie şi sănătate.

În aceste condiţii, reformele fiind veritabile demolări, în loc să constatăm o îmbunătăţire, un progres, consemnăm o înrăutăţire, un regres, mai ales în domeniul învăţământului, cu consecinţe deosebit de grave asupra dezvoltării ţării, pe toate planurile, în viitor. Această situaţie gravă şi consecinţele ei au fost recunoscute de preşedintele Traian Băsescu, când a declarat, la deschiderea acestui an universitar, că învăţământul românesc este mediocru. Această apreciere este cu atât mai dureroasă, cu cât nu constituie vreun secret, nici vreo exagerare faptul că, în urmă cu puţin timp, învăţământul românesc era bine apreciat pe toate continentele. Însă, atât emanaţii din decembrie, cât şi cei din Piaţa Universităţii neînţelegând rolul şi importanţa învăţământului în pregătirea profesională a tinerilor, în loc să-l dezideologizeze, reformeze şi adapteze la noua situaţie, l-au abandonat, pur şi simplu.

Reforma a început cu aşa-zisa aliniere (la ce?) şi dezideologizare, însă, prin scoaterea copiilor la mitinguri a început o altă ideologizare, mai diabolică şi mai aberantă decât precedenta. Şi, ce e mai grav, s-au instaurat indisciplina, haosul şi anarhia în şcoli. Ca urmare, tinerii ies din şcoli cu un bagaj cultural submediocru, fluşturatici, înclinaţi spre distracţii frivole, iar introducerea manualelor alternative, în care istoria este mistificată, martirii şi eroii neamului, personalităţile noastre simbol sunt denigraţi şi alomniaţi, a vidat tineretul de sentimentele sale fundamentale, patriotice şi naţionale. Pe de altă parte, „băile” de vulgaritate administrate de televiziuni şi unele publicaţii l-au înstrăinat de conceptul de onoare şi demnitate, l-au făcut slobod la sex, i-au pocit sentimentul de dragoste şi respect faţă de ceilalţi. Tineretul este lăsat să-şi rezolve problemele prin şpagă (amplificând corupţia) ori să plece şi să se realizeze pe alte meleaguri.

Degradarea învăţământului îşi are obârşia în indisciplina, haosul şi anarhia, chiar corupţia care bântuie prin unele şcoli. Emanaţii din Piaţa Universităţii, ignoranţi, neîndeplinindu-şi promisiunile electorale privind salarizarea, n-au autoritatea morală să îndrume şi să controleze procesul de învăţământ şi, cu atât mai puţin, să pretindă corpului didactic şi elevilor respectarea orarului şi normelor pedagogice. Apoi, sub pretextul că nu sunt bani, au redus numărul de învăţători şi profesori, unii dintre ei, predând mai multe materii, au ajuns „profesori universali”, aducând calitatea învăţământului în gravă suferinţă. O dată cu reducerea posturilor de cadre didactice, au fost închise mai multe şcoli, cu precădere în mediul rural, obligând copiii, indiferent de timp şi anotimp, să străbată pe jos, uneori, peste 10 km până la şcoală. Iar sărăcia majorităţii familiilor, care nu-şi pot trimite copiii la şcoală, a accentuat procesul de reanalfabetizare a populaţiei; după datele statistice, circa 20% din copiii de vârstă şcolară sunt analfabeţi, iar în zonele sărace, cum este Valea Jiului, proporţia copiilor neşcolarizaţi, analfabeţi depăşeşte 30%. Ca să scape de răspundere, să nu poată fi acuzaţi de reanalfabetizarea populaţiei, sub pretextul descentralizării, guvernanţii au subordonat şcolile administraţiei loale, fără să aloce şi fondurile necesare. Ca urmare, dascălii au fost nevoiţi să-şi smulgă salariile cu forcepsul, prin procese interminabile cu organele locale.

Un rol important în demolarea învăţământului îl are atitudinea sfidătoare a guvernanţilor faţă de cadrele didactice. Nu vorbesc de salariile de mizerie, ci de modul cum sunt trataţi, priviţi şi primiţi de nişte emanaţi ajunşi în posturi guvernamentale. Dintre toate umilinţele şi mizeriile făcute, cele mai grave şi insuportabile sunt discreditarea, compromiterea şi subminarea încrederii elevilor în profesori. De pildă, înainte de unele examene naţionale, a ieşit pe „sticlă” un „homo democraticus” din ministeriu, ca să asigure părinţii că subiectele au fost date jandarmilor, ca să le asigure secretul şi că elevii se pot prezenta la examene, corectitudinea fiind asigurată. Pe lângă insulta adusă profesorilor, care – vezi Doamne – n-ar păstra secretul, acţiunea în sine scoate în evidenţă mentalitatea ministeriabililor, mai degrabă practica hoţului, care fură şi fuge strigând „Prindeţi hoţul!”

Dacă examenele pentru titularizare şi ocuparea unor posturi, fie şi de suplinitor, sunt normale, utile şi benefice, punerea rezultatelor la dispoziţia unei prese hulpave, creatoare de senzaţional, dar mai ales a unor ziarişti cu gena demolatoare şi distructivă, este mai mult decât o aberaţie. Am în vedere acei ziarişti care, sub pretextul transparenţei, au publicat procentaje, nume de persoane, alte date şi rezultate, dar nu în scopul informării oneste a opiniei publice, ci pentru a sublinia slaba pregătire (descoperită de ei), pentru a denigra, umili şi, din prostie, pentru a compromite şi submina încrederea elevilor în dascăli. Ce altceva s-a putut urmări de unele ziare prin publicarea şi republicarea rezultatelor necorespunzătoare?

Deşi era necesar, prea puţine mass media au subliniat slaba preocupare a responsabililor din minister pentru pregătirea permanentă a cadrelor didactice, mai ales a celor care predau două-trei materii. Iar introducerea unor întrebări fără nici o legătură cu materia predată de examinat conturează tot mai mult ideea că mai-marii învăţământului au urmărit cu bună ştiinţă şi rea credinţă eliminarea a cât mai multor dascăli din concurs, căci promovarea examenelor obligă MEC să titularizeze şi să încadreze pe post pe toţi dascălii admişi. La această acţiune demolatoare contribuie şi faptul că dl. Mihai Hărdău acuză mereu corpul profesoral de corupţie, mită şi alte fapte nedemne, punând, fără să vrea, sub semnul întrebării propria sa capacitate de a rezolva problemele grave cu care se confruntă învăţământul românesc. Apoi, alocarea fondurilor pentru reparaţii, întreţinerea şcolilor şi căminelor abia la începutul lunii septembrie şi, ca urmare, faptul că, la intrarea elevilor în şcoli şi a studenţilor în cămine, meseriaşii încă mai lucrau ridică fireasca întrebare: ce-au făcut responsabilii din minister din primăvară până-n toamnă? Chiar nu se găsesc oameni serioşi şi capabili să rezolve aceste probleme grave, să-i imprime alt conţinut şi să ridice învăţământul românesc la nivelul cerut de actuala dezvoltare socio-umană?

Lăsarea şcolilor în paragină şi fără căldură scoate în evidenţă un adevăr trist şi dureros: algoritmicii n-au nevoie de oameni învăţaţi, de ştiutori de carte, ci de săraci şi analfabeţi, care, aşa cum titra un nostalgic, să se arunce cu faţa în ţărână când trece boierul călare. Deşi aceste timpuri au trecut, algoritmicii, de orice neam vor fi ei, fac eforturi disperate să reînvie vremurile când îşi trimiteau odraslele la studii în străinătate, pe banii săracilor analfabeţi. De pildă, primarul general al capitalei, dl. Adriean Videanu, s-a preocupat mai mult de adunarea celor 120.000 de euro, ca să plătească şcolarizarea odraslei sale în Eleveţia, decât de fondurile necesare pentru repararea şcolilor în care învaţă copiii bucureştenilor care l-au votat. Oare câţi „homo democraticus” şi-au trimis copiii la studii în străinătate pe banii analfabeţilor săraci?

În mod evident, algoritmicii nu se mai bucură de încrederea şi respectul electoratului român din moment ce domnul ministru Hărdău a participat la deschiderea acestui an şcolar în HarCov, unde prefectul i-a „administrat” un discurs în limba ungurească. Însă, deşi a fost jignit, domnul Sinistru nu a plecat imediat, deoarece una din secretare, cunoscând „întâmplător” honolula, i-a tradus la ureche, ca să nu-l deranjeze pe domnul Marko Bela, care cugeta la autonomia aşa-zisului ţonut secuiesc. De fapt, domnul ministru putea să participe la deschiderea noului an şcolar la Tiraspol sau la Cernăuţi, la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Gyula (Ungaria) sau la liceul românesc din Sofia (Bulgaria), pentru că şi acolo se vorbeşte tot neromâneşte. Nu de alta, dar măcar mergea în străinătate şi lua diurna în euro.

Ioan Damian

TEMEIURILE UNITĂŢII ŞI CONTINUITĂŢII POPORULUI ROMÂN PE ACESTE MELEAGURI

Începând din epoca Renaşterii, cu deosebire din secolele XVII-XVIII, istoriografia, lingvistica şi etnologia, din ţară şi străinătate, s-au preocupat de originea, continuitatea şi unitatea poporului român, elabprând o vastă literatură de specialitate. Deşi, în marea lor majoritate, aceste studii au fundamentat ştiinţific teza justă a originii daco-romane, autohtonia şi unitatea poporului român, născut în ţinuturile vechii Dacii, din pasiuni străine ştiinţei, în unele ţări se observă o recrudescenţă a teoriei roesleriene a vidului şi emigrării românilor din Peninsula Balcanică. Însă argumentele acestor pseudoistorici se bat cap în cap, anulându-se reciproc, pentru că în timp ce unii susţin că noi, românii, am venit în Transilvania din Peninsula Balcanică, alţii susţin contrariul, că românii din Balcani (vlahii) sunt urmaşii celor care au plecat din Transilvania. Evident, şi unii, şi alţii pun ştiinţa istoriei în slujba unor interese politice, folosesc istoria ca argument pentru justificarea unor pretenţii teritoriale, a politicii revizioniste, de dominaţie şi dictat, de reînviere a unui revanşism fascistoid.

Susţinătorii acestei teze ignoră faptul că reprezentanţi iluştri ai istoriografiei româneşti (A.D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, V. Pârvan, Gh. Brătianu etc.) şi străine (R. Bergner, L. Lefer, A. Ubicni, N.S. Derjavin, P. MacKendrick etc.) au spulberat, pur şi simplu, aceste teorii neştiinţifice, antiistorice. Lucrările lor au pus în lumină dezvoltarea social-economică, ponderea demografică, civilizaţia elevată şi întinderea geografică, închegarea puterii statale, forţa militară şi importanţa politică a dacilor în sud-estul Europei, factor de anxietate chiar pentru diplomaţia de la Roma. Au demostrat ştiinţific, documentar, că dacii, un popor mare şi puternic, care a locuit între Dunăre şi Marea Neagră, Carpaţii Nordici, şesul Tisei şi Valea Nistrului, având o civilizaţie înaintată, erau capabili să alcătuiască un stat ca şi cel din vremea lui Burebista şi Decebal. Prin urmare, n-au fost şi nu puteau fi nimiciţi la şi după cucerirea romană, au fost numai învinşi, dezmembraţi, desfiinţaţi ca putere politico-militară şi aduşi sub ascultarea Romei, dar n-au fost distruşi ca popor.

După cucerirea unei părţi din Dacia de către romani, pe baza împletirii celor două civilizaţii, viaţa acestor ţinuturi a cunoscut un nou progres. Iar colonizarea Daciei cu populaţie romanizată, latinofonă şi integrarea în romanitate a băştinaşilor daci, prin însuşirea felului de trai şi a limbii latine, a civilizaţiei şi mentalităţii romane, a dus la formarea unei puternice latinităţi în nordul Dunării. Limba latină, cu marele ei prestigiu, s-a impus ca sigura limbă de circulaţie. În acelaşi timp, limba dacică s-a stins ca flacăra unei lumânări care se topeşte, lăsând, totuşi, un lot lexical transmis până astăzi în limba română. Retragerea armatei şi administraţiei romane (271-275) nu trebuie înţeleasă ca o abandonare totală a Daciei, căci puternice capete de pod au legat în continuare imperiul cu regiunea nord-dunăreană, legături care au consolidat procesul de împletire a celor două civilizaţii şi de romanizare a dacilor. „E drept, însă – scria A.D. Xenopol în „Istoria românilor” – că această viaţă, care tocmai se implanta în Dacia, ajunsese pe povârnişul decăderii: ea nu ar fi putut da odraslă atât de roditoare, dacă nu s-ar fi altoit pe viţa vânjoasă a rasei tracice din poalele Carpaţilor”.

Dintre factorii care au contribuit la menţinerea, desăvârşirea şi extinderea romanităţii carpatice amintim: propagarea creştinismului, permanentele legături economice şi etno-culturale cu romanitatea din sudul Dunării. De altfel, sub Constantin cel Mare şi Iustinian, sudul Banatului, Olteniei şi Munteniei, până la Galaţi, au fost încorporate Imperiului bizantin. Deci, nu este nici exagerare, nici figură de stil când afirmăm că poporul român s-a „născut creştin”, în timp ce popoarele vecine s-au creştinat mult mai târziu. Avem şi aici o prioritate şi, neîndoios, creştinismul a constituit un factor de cultură şi civilizaţie, un suport puternic al continuităţii şi unităţii etnice daco-romane. De altfel, vestigiile culturii materiale şi spirituale, rămase de la daco-romani în evoluţia spre românitate, se găsesc astăzi în tot spaţiul locuit astăzi de români.

Năvălirile barbare, începând din secolul al III-lea, deşi au provocat mari distrugeri şi pustiiri, n-au putut schimba comunitatea de viaţă, limbă şi cultură, nici împiedica dezvoltarea istorică spre forme superioare de organizare politică, social-economică şi statală a Daciei. De fapt, migratorii, indiferent de etnie şi mărime (20.000 – 200.000) n-au format niciodată majoritatea demografică în teritoriile daco-romane. Fiind minoritari, stăpânirea lor a fost numai nominală, realizată prin forţă brutală, cu sabia în mână, folosită pentru strângerea dărilor şi a impozitelor. Ca urmare, stăpânirea lor a fost de scurtă durată, temporară, unii plecând spre alte zări, iar alţii topindu-se definitiv în daco-romanitatea acestor locuri, fără a lăsa vreo urmă de cultură şi civilizaţie. Din cauza năvălirilor barbare, procesul de formare şi dezvoltare a poporului român a cunoscut unele particularităţi faţă de celelalte popoare romanice din Occident, care s-au format în cadrul regatelor barbare. Procesul de formare a poporului român s-a desfăşurat mai mult în mediul rural. Satul fiind izvorul şi forţa rezistenţei şi continuităţii lor, românii au avut şi forme specifice de organizare: obşti săteşti, uniuni de obşti, cnezate, ducate, voievodate, formate în anumite zone geografice şi economice, de regulă pe văile râurilor, în ariile închise de lanţuri muntoase sau dealuri, mai uşor de apărat de năvălitorii barbari. Aceste teritorii au fost denumite ŢĂRI, în accepţiunea de stat, de organizaţie politico-administrativă, conduse de duci sau voievozi.

În aceste ţări s-a păstrat şi dezvoltat civilizaţia romanică, care s-a revărsat treptat şi peste vechile hotare traianice, cuprinzând în procesul unificator şi dacii din ţinuturile limitrofe – Moldova, Bucovina, Maramureşul şi Crişana de astăzi. S-a ajuns, astfel, în câteva secole, la omogenizarea demografică a ţinuturilor vechii Dacii, sub amprenta perenă a romanităţii şi mai apoi a românităţii de început, cristalizată în secolele IX-X, când a apărut şi termenul de vlah. Locuind pe vechiul pământ dacic, dăruit de Dumnezeu cu multe şi râvnite bogăţii, românii au intrat pe scena istoriei ca descendenţi ai două falnice popoare, cu un vechi „certificat de naştere” daco-roman, dăltuit pentru vecie pe Columnă şi confirmat de dezvoltarea istoriei şi a civilizaţiei sud-est europene, unde constituie un factor de continuitate şi echilibru, de muncă şi creaţie culturală. Mai mult, românii au contribuit la sedentarizarea, culturalizarea şi creştinarea năvălitorilor barbari, îndeosebi a ungurilor.

Despre aportul românilor la valorile civilizaţiei umane, istoricul american Paul MacKendrick („Pietrele dacilor vorbesc”, Bucureşti, 1978, pag. 4) scria: „Românii merită din plin atenţia noastră, ca locuitori ai unei insule latine într-o masă a slavilor, ca transmiţători ai culturii greco-romane în evul mediu, ca membri ai unuia dintre cele mai creatoare state aborigene ale antichităţii, ca victime şi beneficiari ai ultimei provincii cucerite şi primei părăsite de Roma – Dacia – şi ca păstrători, după retragerea romană, a unui amestec de cultură autohtonă şi clasică, ceea ce face ca ţara lor să fie astăzi unică (…)”.

Procesul istoric obiectiv de constituire a statului feudal centralizat, ca rezultat al dezvoltării şi unificării voievodatelor pe întreg teritoriul românesc, a fost îngreunat de tendinţele de fărâmiţare, caracteristice întregii Europe, de năvălirile barbare şi de existenţa unui permanent pericol extern. Iar după înfrâgerea ungurilor în drumul lor spre apus, sedentarizarea lor în Panonia, la sfârşitul secolului al X-lea, triburile maghiare au început să se infiltreze în Transilvania. Deşi la începutul secolului al XIV-lea, ungurii au ajuns la Munţii Carpaţi, românii şi-au păstrat vechea organizare voievodală, în ŢĂRI, rezistând şi perpetuând cultura materială şi spirituală moştenită de la strămoşii lor daco-romani. Această organizare administrativă autohtonă, voievodală, deosebită de cea a regatului feudal maghiar, este subliniată chiar de istoricii unguri. De pildă, istoricul ungur Szilagyi Sandor scria: „Transilvania şi Ungaria nu s-au confundat niciodată, ele au format întotdeauna două ţări distincte”. Iar despre cauzele care au împiedicat „sudura” dintre ele, acelaşi istoric subliniază: „Acul busolei transilvănene pare fixat spre Orient, din cauza populaţiei care aparţine în majoritate bisericii orientale, pe când Ungaria era orientată spre Occident, încă din epoca primului rege”. (Sandor Szillagyi, ”Istoria Ardealului”, Pest, pag. 56)

Accentuarea autonomiei voievodatului Transilvaniei şi orientarea lui spre cele două ţări româneşti – Moldova şi Muntenia – se explică prin faptul că toate trei erau locuite de o masă etnică românească, a cărei omogenitate n-a putut fi distrusă nici de cuceriri, nici de colonizările făcute de regii unguri. Iar strânsele legături economice, politice, militare şi culturale dintre cele trei ţări româneşti n-au putut fi întrerupte de-a lungul vremurilor, cu toate eforturile făcute de imperiile vecine, care au încercat şi uneori au reuşit să cotropească ori să transforme teritoriile româneşti în câmp de bătaie sau monedă de schimb între agresori.

Cu toate vitregiile soartei, românii nu şi-au uitat obârşia daco-romană, nici continuitatea pe aceste meleaguri, nici unitatea de neam şi limbă. Această unitate în cuget şi-n simţiri constituie temeiul luptei, al sacrificiilor şi jertfei de sânge, date de-a lungul veacurilor pentru libertate şi unitatea naţional-statală, înfăptuită la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

Ioan Damian,

vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

filiala Timiş

ADEZIUNEA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE LA MAREA UNIRE

Înţelegând ireversibilitatea marilor procese istorice provocate de prima conflagraţie mondială, Unirea Transilvaniei cu România a avut rezonanţe cu profunde semnificaţii în rândul minorităţilor enice din ţara noastră. Încă din octombrie 1918, ziarul „Kronstadt Zeitung” din Sibiu atrăgea atenţia saşilordin Transilvania că vremurile s-au schimbat şi-u îndemna să se integreze în noile realităţi – guvernarea ţării de populaţia băştinaşă, românii, în majoritate absolută. Ca urmare, populaţia germană din Sighişoara, urmată de cea din Sibiu, apoi şi Consiliul Naţional Săsesc cer aplicarea principiului de autodeterminare cu o săptămână înainte de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Tot în acele zile sunt publicate articolele lui H. Fabrius, în care se face o amplă şi caldă pledoarie pentru „Deşteptarea unui popor viguros”. Primii care şi-au manifestat adeziunea faţă de Marea Unire au fost saşii din Bucureşti, întruniţi la 8.12.1918, în sala Transilvania, au salutat cu „mare bucurie şi satisfacţie Unirea Transilvaniei cu România”. Totodată, au recunoscut hotărârea de la Alba Iulia, care asigura condiţii favorabile pentru dezvoltarea culturală şi naţională a tuturor minorităţilor etnice din România. La 1.01.1919, reprezentanţii Consiliului Naţional Săsesc recunosc „noua ordine politică din Transilvania”, opinie împărtăşită şi de Consiliul Central Săsesc. În ziua de 8.01.1919, la Mediaş, Consiliul Naţional Săsesc şi Consiliul Central Săsesc hotărăsc în unanimitate recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România. Printr-un manifest, se aduce la cunoştinţa populaţiei săseşti această hotărâre şi se transmite „poporului român salutul său frăţesc, împreună cu urările cordiale la îndeplinirea idealurilor naţionale”. În baza hotărârii de la Mediaş, la 10.01.1919, o delegaţie a saşilor s-a prezentat la Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care ţinea loc de guvern, cu rugămintea de a transmite forurilor competente de la Bucureşti hotărârea saşilor de adeziune la actul Unirii. Tot saşii au arătat americanului Story Wilson, sosit în Transilvania pentru informare, că „nici o presiune n-a determinat redactarea adeziunii de la Mediaş. Saşii apreciază, deci, unirea tuturor românilor, ca rezultat al unui proces istoric şi legitim”.

După exemplul saşilor, în ianuarie 1919, şvabii din Banat trimit, prin generalul francez Henri Berthelot, Conferinţei de Pace de la Paris, un memoriu prin care cer unirea Banatului cu România, deoarece şvabii vor să facă parte din acelaşi stat cu naţiunea română, „depunându-şi soarta în mâinile ei”. Această tendinţă realistă şi sinceră a caracterizat şi adunarea şvabilor din 10.07.1919. După retragerea trupelor aliate de ocupaţie, la adunarea organizată de Partidul Popular German în 10.08.1919, la Timişoara, reprezentanţii şvabilor din toate oraşele şi satele votează în unanimitate aderarea necondiţionată la hotărârile de la Alba Iulia. Delegaţia aleasă a prezentat Consiliului Dirigent memoriul cu dorinţa şvabilor de unire a Banatului cu România. După trei zile, o delegaţie a prezentat hotărârea la Conferinţa de Pace de la Paris, sub forma unui memoriu, în care se arăta că „întregul popor şvab s-a unit cu poporul român, de civilizaţie superioară, pe care-l iubeşte şi-l respectă”. Pentru recunoaşterea hotărârii de la Alba Iulia, comunitatea evreiască, întrunită la Bucureşti, în 31.03.1919, a adoptat o moţiune în care se declara că, luând cunoştinţă de actul Unirii, „aderă din inimă şi cu multă satisfacţie la programul cuprins în acest Act”.

După adunarea de la Rupea din 16.01.1919, este convocată la 27.04.1919, a doua adunare a romilor din Transilvania, în care hotărăsc să adreseze Consiliului Dirigent un memoriu în care să-şi exprime ataşamentul faţă de conducerea românească. Romii declară solemn că atât ei, cât şi urmaşii lor „sunt cei mai supuşi şi mai credincioşi cetăţeni ai României Mari”.

Începând din vara anului 1919, şi slovacii îşi precizează atitudinea faţă de Marea Unire. Printr-o telegramă semnată de conducătorul lor, Ioan Husan, adresată Consiliului Dirigent, slovacii din Bekes cer unirea cu România. Slovacii din Banat, considerându-se uniţi cu România prin hotărârea de la Alba Iulia, intervin prin ministrul cehoslovac de externe, Eduard Benes, la Conferinţa de Pace de la Paris, ca să recunoască această unire.

Rutenii din Maramureş, prin deputaţii lor în Parlamentul de la Bucureşti, îşi exprimă mulţumirea că pot participa la viaţa politică/publică a ţării şi satisfacţia că pot sprijini hotărârea de la Alba Iulia privind unirea Transilvaniei cu România.

Prin declaraţia făcută în Parlament la 20.02.1920, deputatul secuilor, baronul dr. Janos Fay, asigură statul român de loialitatea acestora, cere Guvernului României să-i ia sub protecţia sa, „pe baza atitudinii de ataşament şi a legăturilor istorice dintre secui şi români”. Răspunzându-i, marele istoric N. Iorga a arătat: „A fost, fireşte, un moment înălţător clipa când deputatul secui a identificat istoriceşte poporul său cu poporul nostru”.

Minoritatea maghiară a întreprins o suită de acţiuni care îndemnau la recunoaşterea unirii şi la buna înţelegere între cele două popoare. La mijlocul lunii martie 1919, Comitetul maghiar din Orăştie îşi exprima adeziunea la unirea Transilvaniei cu România. Ady Endre şi Bela Bartok, arătau într-un manifest că „faţă de naţiunile surori nu au nici o pretenţie, întrucât şi maghiarii se considerau o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată, ca şi acei fraţi care se ridică fericiţi la viaţa proaspătă pe ruinele monarhiei”. Noul guvern maghiar recunoaşte temeinica şi îndreptăţita revendicare a Transilvaniei şi Banatului, de către România, prin telegrama trimisă la 30.04.1919 de Bela Kun, ministrul de externe în guvernul Cerabai, în care se arăta: „…recunoaştem pretenţiile teritoriale-naţionale fără nici o rezervă. Dvs. v-aţi întemeiat aceste revendicări pe opresiunea milenară exercitată de clasele dominante maghiare… întemeiată pe aşa-zisul drept istoric care-şi trage dreptul de opresiune din viitor pe dreptul de opresiune din trecut”. Un grup din conducerea Partidului Naţional Maghiar din România preconiza organizarea unei adunări populare la Târgu Mureş, care, în numele minorităţii maghiare, să-şi proclame adeziunea faţă de unirea Transilvaniei cu România. Această adunare nu s-a mai ţinut, din cauza unui grup şovin, în frunte cu Istvan Apathy, care n-a vrut să-şi îndeplinească o îndatorire de onoare, pe care simţul de justiţie şi dreptate al popoarelor l-a pretins contemporanilor celui mai mare eveniment din Europa: destrămarea celui mai cinic imperiu din istorie.

În loc să înlăture întregul cortegiu de contradicţii, convulsii şi nedreptăţi, acumulate de-a lungul veacurilor, soviniştii unguri le-au menşinut, în speranţa deşartă a refacerii Ungariei Mari în graniţele imperiului Sfântului Ştefan. Atunci, ca şi acum, şovinismul hungarist şi-a refuzat unica şansă de a reface încrederea între ele două popoare, prin restabilirea relaţiilor pe baza unor principii noi, care să asigure convieţuirea paşnică şi mult clamata reconciliere istorică româno-ungară. Dar cum şi cu cine să te reconciliezi, când şovinismul de stat maghiar încurajează manifestările extremist-revanşarde şi acţiunile antiromâneşti?

PUTEREA ELIBERATOARE A BINELUI

Titlul cărţii publicate de Gheorghe Vicol la Muşatinii pare să fie premonitoriu – Coroana de aur – sperăm un sinonim pentru recunoaşterea unei îndelungate activităţi literare consacrate celor mici şi nu numai… Scrierile sale, de o rară dezinvoltură şi naturaleţe, reunesc principii morale, călăuzite de înţelepciunea sfintei credinţe, în armonii cuceritoare de farmec şi sensibilitate, stilizate cu farmec şi gingăşie, potrivit accepţiunii unor critici de o rară severitate – micuţii lui elevi – verificatori autorizaţi, fără entuziasmul cărora nici o creaţie nu ia drumul tiparului, aşa cum chiar autorul ne mărturisea despre Coroana de aur.

Povestea se derulează în catrene cu rimă alternată şi se apropie de sufletul cititorului prin accesibilitate, normă fără de care genul acesta creator s-ar discredita. Atractivitatea născocirii sporeşte prin grafica lui Anghel-Vasile Siminiuc: ilustratele sale decantează semnificaţia imaginarului cu ajutorul nuanţărilor caricaturale, presărate strategic în pagină şi devin o fericită completare a spaţiilor rămase-n coală după înscrierea versurilor, dacă nu se infiltrează printre acestea ori dacă nu se etalează pe o foaie întreagă, pentru a dobândi caracter autonom, de reprezentare mediatică dedicată lecturii infantile.

Binele şi Răul se confruntă după obicei, conjunctura familiară vie îmbogăţindu-se meditativ, ca-ntr-un ecou de lirică aleasă: Şi anii se sfârşeau pe rând,/ Da, într-un fel anume/, Aşa cum printre aştri-un gând,/ Se duce-n altă lume. Conflictul dintre împăratul în vârstă – caracterizat de cusururile senilităţii – şi mulţimea năpăstuiţilor este modulat surprinzător de o nevolnică cerşetoare, în fond o disimulare a frumoasei zâne generoase, după o peroraţie punctată cucernic: Se-aprind feştile în chili,/ Şi boabe de tămâie,/ Şi pentru morţi şi pentru vii/ Miresme-n ceruri suie. Aversiunea împăratului se preface-n uimire dinaintea miracolului transformării şi schimbarea atitudinilor se transfigurează în dramă a căutării, aşteptării şi medierii prin intermediul Necuratului.

După tipicul basmului survin dificultăţile care trebuie înfrânte şi faptele de omenie ale viteazului flăcău, în aceeaşi ramificaţie tripartită, ca şi vrăjmăşiile. Drumul spre înfrângerea dificultăţilor ne reaminteşte idilicul plai românesc şi liniştea-i dăruită de bunăstare: În urmă lasă munţi bătrâni,/ Cu ierburi foşnitoare,/ Păduri, poienile cu stâni/ Şi turme de mioare. Esenţa binelui este contrariată în tărâmul Lumii de Apoi, unde-şi află sălaşul cei trei zmei, de o veşnicie. Povestea reprezintă o continuă ipostaziere a victoriei celui bun şi viteaz, care-i doboară succesiv pe cei potrivnici şi în virtutea mizei morale, pentru a-şi salva existenţele, fiecare-i oferă o răsplată pe măsură.

În accepţiunea contemporaneităţii, naratorul introduce şi un zbor astral, clişeu stilistic ce-i guvernează redobândirea preţiosului simbol al puterii, înstrăinat de strategia zânei. Revenirea acasă presupune o nouă primejdie şi expresia îndemnului de a o evita este regizată potrivit convieţuirii paşnice: Dar e mai bine, dragul meu,/ Să nu trăieşti în ceartă,/ Creştini suntem şi Dumnezeu/ Ne-nvaţă cum se iartă. Antinomiile rezolvate, ficţionalizarea se încunună sub semnul împlinirii existenţiale din punct de vedere civic şi intim, dovedindu-ne că misterul vieţii – transpus imnic – induce victoria binelui, adevărului şi frumosului, marcând astfel demersul pilduitor al poetului, pasionat de ludicul sentenţios şi plin de tandreţe, asemenea vrăjii basmului.

Prof. dr. Cecilia Popescu Latiş

ROMÂNII DIN AFARA GRANIŢELOR DORESC SĂ DEVINĂ MINORITARI UNGURI ÎN ROMÂNIA

Între 7-9.10.2006, Asociaţia „Astra Română” pentru Banat, Porţile de Fier şi românii de pretutindeni, împreună cu Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina” au organizat la Timişoara cea de-a XV-a ediţie a Congresului Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”, eveniment ignorat, cu câteva excepţii, de mass media românească. De aceea, subliniem de la început rolul secretarului general al Astrei, dl. Cristea Sandu-Timoc, îndeosebi al preşedintelui Asociaţiei, dl. dr. ing. Viorel Coifan, în organizarea şi desfăşurarea congresului, la care au participat români din Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Valea Timocului, dar şi din America. Din motive uşor de înţeles, românii din Ungaria n-au putut participa la acest congres.

În prima zi (7 octombrie), lucrările congresului s-au desfăşurat în plen, iar a doua zi, în cele patru secţiuni – Istorie; Politologie, învăţământ, drept, probleme de organizarea culturii românilor de peste hotare; Literatură, lingvistică, folclor şi etnologie; Cultură şi religie. La deschiderea congresului, în prima zi, a participat şi deputatul UDMR Toro Tibor, care, invitat la cuvânt, a vorbit mult, fără să spună nimic, aşa cum se aşteptau participanţii, despre respectarea drepturilor minorităţilor etnice din România, comparativ cu respectarea acestor drepturi în Ungaria şi motivul neparticipării românilor la întâlnirile cu fraţii lor de pretutindeni, organizate la Timişoara sau în alte oraşe.

Pe lângă bucuria revederii, şi de această dată, Congresul a scos în evidenţă greutăţile, nedreptăţile şi umilinţele la care sunt supuşi românii minoritari în unele ţări. Deosebit de dureros este faptul că, de 16 ani, ridică aceleaşi probleme şi, cu toate promisiunile, guvernanţii nu le-au rezolvat, dimpotrivă. Nu vorbesc de burse de studii şi dublă cetăţenie, care se rezolvă destul de greu, dar se rezolvă, ci de brutalitatea cu care le sunt încălcate cele mai elementare drepturi, de faptul că unele guverne duc o deşănţată politică de deznaţionalizare forţată, iar organele noastre de stat – Preşedinţie, Parlament, Guvern – n-au luat nici o atitudine faţă de aceste acţiuni samavolnice, inumane. Ca urmare, în timp de minorităţile etnice din România au asigurate şi garantate toate drepturile stipulate în Constituţie şi tratatele internaţionale la care suntem parte – au reprezentanţi în Parlament şi Guvern, organizaţii politico-culturale, şcoli în limba maternă, de la grădiniţă la facultate, finanţate de stat etc. – românii din unele ţări, îndeosebi din Ucraina, Ungaria şi Bulgaria, n-au astfel de drepturi. Minorităţile din aceste ţări, având numai organizaţii culturale, n-au nici un reprezentant în parlament, oricare ar fi ponderea lor demografică. Fiind excluşi astfel din viaţa politică, respectiv din organele legislative şi executive ale statelor, nu pot, n-au unde şi cum să-şi apere drepturile, interesele şi demnitatea naţională.

În ciuda faptului că Ungaria şi Bulgaria, în ultimul timp, şi Ucraina, se laudă pe toate meridianele cu liberalismul şi democraţia lor, potrivit legislaţiei acestor ţări, minoritarii etnici pot ajunge parlamentari sau în guvern numai dacă se înscriu într-un partid al populaţiei majoritare şi dacă sunt trecuţi pe listele electorale ale acestuia. În acest caz, parlamentarul etnic trebuie nu numai să respecte, dar să şi lupte pentru aplicarea politicii şi programului partidului din care face parte, chiar dacă sunt încălcate drepturile, interesele şi demnitatea naţionalităţii sale şi ale celorlalte minorităţi. Din acest motiv, mulţi români din afara graniţelor ar dori să devină minoritari unguri în România. Căci, fără reprezentanţi în forurile legislative şi celelalte organisme de decizie, deznaţionalizare minorităţilor etnice, îndeosebi a românilor, prin şcoală, biserică, armată etc. a căpătat, în ultimul timp, accente de-a dreptul dramatice.

Sub pretextul că n-au primit bani de la buget, şcolile, secţiile şi clasele în limbile minorităţilor etnice au fost desfiinţate. Ca urmare, elevii au fost lăsaţi să se înscrie în şcolile cu limba de predare ucraineană, ungurească sau bulgărească; învăţătorilor şi profesorilor li s-a recomandat să se recalifice în alte profesiuni. Ca deznaţionalizarea să fie sigură, în şcolile minorităţilor etnice din Ungaria, spre pildă, numai patru materii se predau în limba maternă a acestora. În Liceul „Nicolae Bălcescu” din Ungaria şi cel românesc din Sofia (Bulgaria), toate materiile se predau în limba ungurească, respectiv bulgărească. Mai mult, după terminarea orelor de curs, în Ungaria, elevii sunt ţinuţi într-un fel de internat, unde se vorbeşte numai ungureşte, iar seara, când ajung acasă, părinţii neavând timp să discute cu ei în limba maternă, ascultă radioul şi televizorul, unde se vorbeşte tot neromâneşte.

Tot sub pretextul lipsei de fonduri, alocaţiile bugetare pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale, a tradiţiilor şi obiceiurilor specifice fiecărei minorităţi etnice s-au redus atât de drastic, încât instituţiile culturale ale acestora au fost practic desfiinţate ori sunt pe cale de dispariţie. Ca să mascheze deznaţionalizarea forţată, Ucraina şi Ungaria se laudă în faţa forurilor internaţionale cu aşa-zisele drepturi acordate autoguvernărilor, care n-au nici un reprezentant în parlament şi în sediile cărora se vorbeşte tot timpul neromâneşte. Ca să-şi dovedească liberalismul şi democraţia, şoviniştii unguri au obligat minoritarii, prin ameninţări, să-şi schimbe naţionalitatea la recensământ. Ca urmare, în 51 din cele 326 de localităţi cu populaţie românească din Ungaria s-au declarat, de frică, numai câte unul-doi români, deşi sunt mult mai mulţi. De pildă, în localitatea Pocsaj s-au recenzat numai cinci, deşi în realitate sunt 578, iar în Sarkakeresztes, patru, deşi sunt 391 de români etc.

Dat fiind rolul şi contribuţia Bisericii Ortodoxe la cultivarea şi păstrarea identităţii culturale şi naţionale, a tradiţiilor şi obiceiurilor neamului românesc, deznaţionalizatorii şovini i-au acordat o atenţie aparte. Nu vorbesc de refuzul autorităţilor la construirea de biserici, ci de faptul că, prin măsurile draconice luate, în majoritatea bisericilor româneşti din Ucraina, Ungaria, Valea Timocului şi Bulgaria, Sfânta slujbă se face într-o limbă neromânească. La Festivalul românilor de la Vidin din anul 2003, ţinerea Sfintei slujbe în limba română a fost considerată un succes deosebit de către românii din Bulgaria.

Deşi aceste încălcări ale drepturilor omului sunt arhicunoscute, autorităţile române n-au acţionat pentru rezolvarea lor pe cale amiabilă, cu respectarea principiului reciprocităţii. Chiar şi în prezent, ministrul Culturii şi Cultelor, în loc să sprijine material şi moral construirea de biserici, rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă privind folosirea limbii materne în bisericile româneşti din afara graniţelor, se interesează mult mai mult de „dosarele de cadre” ale feţelor bisericeşti. Dar cu ce drept şi ce competenţe are în materie de „dosariadă”?

Problemele fiind multe şi grave, un colectiv format din participanţii la Congres, coordonat de preşedintele Asociaţiei Astra, dl. dr. ing. Viorel Coifan, le-a sintetizat într-un memoriu/declaraţie, spre a fi trimise la Preşedinţie, Parlament şi Guvern, îndeosebi Ministerului Afacerilor Externe, pentru ştiinţă şi rezolvare. O parte din probleme – burse, dublă cetăţenie, sprijin materiale pentru şcoli, cultură, biserici etc. – pot fi şi trebuie rezolvate de organele statului român. Cele referitoare de lipsirea de drepturi politice, deznaţionalizarea forţată, închiderea şcolilor şi instituţiilor de cultură în limba maternă, îinerea slujbei în limba română etc. trebuie rezolvate prin tratative cu guvernele vizate, mai ales cu ale Ucrainei, Ungariei şi Bulgariei.

În mod mai mult decât ciudat, participanţii români la astfel de tratative, din laşitate, nu zic trădare, în loc să apere drepturile, interesele şi demnitatea românilor de pretutindeni, sub pretextul integrării europene, au făcut concesii inadmisibile, au adoptat o atitudine slugarnică, subalternă, renunţând la principiul egalităţii între parteneri. Mai mult, deşi tratativele semnate au fost păguboase pentru România şi români, ele au fost prezentate de guvernanţi ca nişte realizări formidabile. De pildă, tratativele de bună vecinătate şi cooperare cu Ungaria (Rezoluţia 1201) şi Ucraina, în baza cărora, pe lângă renunţarea la teritorii româneşti, românii au fost lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi, cu toate acestea, semnatarii n-au fost trimişi în justiţie, judecaţi şi condamnaţi. Pe de altă parte, semnarea acestor tratative, cu consecinţe greu previzibile în viitor, fac dovada că diplomaţii şi guvernanţii semnatari n-au avut coloană vertebrală, le-au lipsit dragostea de neam şi ţară, naţionalismul şi patriotismul. Lipsindu-le aceste valori, n-au informat şi nu vor informa înaltele foruri europene despre încălcarea drepturilor omului în ţările menţionate, nici n-au învederat guvernelor acestora că minoritarii lor vor avea aceleaşi drepturi ca şi românii din ţările lor, potrivit principiului reciprocităţii.

Printre altele, în timpul Congresului s-a ridicat şi problema revenirii Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţintului Herţa şi a Insulei Şerpilor la Patria Mamă România. Deşi unii politicieni români au invocat rezervele lui Voronin, reticenţele lui Putin şi opoziţia lui Iuşcenko portocaliul, vor fi create câteva ONG-uri, care, în deplină transparenţă, vor face presiuni asupra guvernelor de la Bucureşti, Chişinău, Kiev şi Moscova, ca să înlăture, definitiv şi irevocabil, ultimele consecinţe ale Pactului Ribbentropp-Molotov. În acelaşi timp, vor analiza, tot în deplină transparenţă, posibilitatea mutării românilor (care vor dori) din stânga Nistrului, în Centrul României. De asemenea, vor iniţia o lege prin care 10-12 procente din Fondul „Proprietatea” să se constituie într-un fond special, pentru sprijinirea celor care se vor muta în România.

Ioan Damian,

Vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

Filiala Timiş

COMUNICAT

Uniunea Vatra Românească, filiala Timiş, constată că, pe măsura apropierii datei de 1.01.2007, când România se va integra cu drepturi depline în structurile europene, extremiştii unguri devin din ce în ce mai iritaţi, iar acţiunile lor antiromâneşti şi revizionist-revanşarde, de esenţă fascisto-bolşevică, tot mai provocatoare şi agresive. Depunerea coroanei cu panglică neagră la monumentul lui Avram Iancu din Cluj-Napoca, de către UDMR, de Ziua Naţională a României, aplicarea inscripţiilor în limba ungară în Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi preconizarea unui referendum, contrar legii, pentru autonomizarea aşa-zisului Ţinut Secuiesc, sunt o insultă gravă adusă memoriei celor ce au luptat şi s-au jertfit pentru unirea tuturor românilor într-un stat naţional, constituind o provocare şi instigare la altercaţii etnice violente, în scopul compromiterii şi zădărnicirii integrării României în numitele structuri.

Pentru prevenirea acestor acţiuni antistatale şi antiromâneşti, UVR Timiş cere destituirea primarului, viceprimarilor şi Consiliului Municipal Cluj-Napoca, a ministrului Internelor şi Administraţiei şi a directorului SRI. Nu mai putem accepta oameni iresponsabili în funcţii publice.

Întrucât circa 80 de profesori de la Universitatea „Babeş-Bolyai” au semnat o declaraţie de protest faţă de decizia Senatului de concediere a lectorilor Hantz Peter şi Kovacs Lehrer, pentru manifestări naţionalist-şovine şi instigare la violenţe etnice, UVR Timiş cere desfacerea contractelor de muncă la toţi semnatarii şi desfiinţarea imediată a liniei cu limba de predare ungară şi introducerea unei limbi moderne de circulaţie internaţională. Nimeni, dar absolut nimeni nu are dreptul să susţină de la buget şcolarizarea unor indivizi care luptă împotriva statului care i-a finanţat.

Întrucât în timpul dezbaterii raportului Moscovich, europarlamentarii FIDESZ au făcut declaraţii ireale, mincinoase, privind lipsa de drepturi a etnicilor unguri din România, UVR Timiş cere Guvernului să invite o comisie a Parlamentului Europei ca să verifice şi să monitorizeze modul cum sunt respectate drepturile minorităţilor în România şi Ungaria. Totodată, să informeze Guvernul ungar şi înaltele foruri europene că, în viitor, România va acorda etnicilor unguri numai acele drepturi care sunt acordate şi minorităţilor din Ungaria.

Haosul şi anarhia, corupţia, abuzurile şi ilegalităţile, trădarea şi spionajul, proliferate la toate nivelurile politico-administrative ale statului obligă Vatra Românească să întrebe Preşedinţia, Parlamentul, îndeosebi Guvernul, dacă mai au autoritatea necesară să instaureze ordinea şi legalitatea în ţară, cu precădere în aşa-zisul Ţinut Secuiesc, unde organele locale se subordonează altor autorităţi statale.

Comitetul director al UVR Timiş

23 august – salvare sau trădare naţională?

Volens-nolens, actul de la 23 august 1944 nu poate fi scos din istoria şi memoria poporului român. Pe de o parte, pentru că, în urma acestui act, armata română a participat şi contribuit efectiv la măreaţa victorie a Aliaţilor asupra Germaniei hitleriste, iar pe de alta, pentru că efectele negative care s-au manifestat ulterior, deosebit de dureros, în societatea românească au fost consecinţa directă a încetării unilaterale a focului, considerată de Aliaţi, de sovietici în special, capitulare fără condiţii.

Prin urmare, când analizăm evenimentele, trebuie să ţinem seama de faptul că, prin aşezarea geografică şi poziţia geostrategică, resursele umane şi materiale, îndeosebi producţia de petrol, cereale şi materii prime, prin reţeaua de comunicaţii, România deţinea o poziţie-cheie în dispozitivul german din sud-estul Europei. Cum în luna august 1944 România avea pe front circa 20 de divizii, iar în interior opt (şapte în refacere) şi 20 de recruţi, în total 40 de divizii cu efective şi dotare normală, putem spune că, prin poziţie şi efort militar, prezenta, în economia războiului, o importanţă deosebită pentru Germania. Deci, numai prin simpla ieşire din dispozitiv, fără alte acţiuni, producea avantaje determinante pentru Aliaţi. Or, actul de la 23 august nu s-a limitat la simpla desprindere de Axă. El a fost urmat imediat, efectiv şi unitar de acţiuni militare împotriva trupelor germane şi ungare.

Aşadar, ieşirea României din Axă a schimbat radical raportul de forţe şi a răsturnat complet situaţia operativ-strategică pe frontul de sud-est în favoarea Aliaţilor. A răspuns cerinţei fundamentale, urmărită de Naţiunile Unite încă de la începutul războiului în est: românii să lupte împotriva germanilor, ca să favorizeze înaintarea sovieticilor.

Consecinţele militaro-strategice ale ieşirii României din Axă

1.Prin păstrarea secretului şi modul de acţiune, ieşirea României din Axă a realizat o surprindere totală, a răpit Wehrmacht-ului posibilitatea organizării unei rezistenţe îndelungate, pe aliniamente succesive favorabile, şi oprirea ofensivei sovietice în faţa puternicei linii fortificate Carpaţii Orientali, Focşani, Galaţi şi chiar pe Carpaţii Meridionali. De fapt, tăria acestui aliniament i-a determinat de soldaţii lui Stalin şi statul său major să accepte condiţiile de armistiţiu propuse de mareşalul Antonescu, însă subtilizarea telegramei venite de la Stockholm, de către camarila regală, opoziţie şi PCR, a pus România în situaţia de a capitula fără condiţii.

2.Surpriza strategică realizată prin ieşirea României din război şi acţiunile energice ale armatei române au provocat mari pierderi trupelor germane. Germania a pierdut aproape jumătate din grupul de Armate Ucraina-Sud, comandat de generalul Friessner.

3.Realizarea surprinderii strategice, prin păstrarea secretului pregătirii şi executării actului de la 23.08.1944, dar mai ales acţiunile viguroase ale armatei române, care au început imediat şi s-au desfăşurat unitar pe întreg teritoriul ţării, au pus trupele germane în imposibilitatea distrugerii căilor de comunicaţie şi a resurselor materiale, acestea servind apoi, în totalitate, Aliaţilor, pentru ducerea războiului în Balcani şi spre centrul Europei.

4.Ieşirea României din război şi întoarcerea armelor au înlesnit, grăbit şi asigurat Armatei Roşii condiţii optime pentru executarea unei manevre strategice de amploare, care a dus la încercuirea trupelor germane din Balcani şi concentrarea trupelor sovietice în Câmpia Tisei, în vederea declanşării ofensivei spre Europa centrală. Armata română nu numai că a cooperat continuu, efectiv şi substanţial cu trupele sovietice, dar a pus la dispoziţia Aliaţilor întreaga documentaţie de care dispunea, informaţii de mare importanţă asupra potenţialului şi modului de acţiune ale Germaniei şi ale sateliţilor acesteia.

Un rol important în asigurarea acestor condiţii l-a avut operaţia de acoperire a frontierelor de Sud şi Nord-Vest, executată de armata română din interior pe un front de 1.400 km, din care 520 de mare luptă, reuşind în acest fel să păstreze aproape intacte căile de comunicaţie, stabilimentele industriale, porturile, aeroporturile, depozitele de toate felurile etc. Practic, trupele sovietice au executat un marş strategic, în deplină siguranţă, fără să întâlnească vreo rezitenţă pe teritoriul României. Aceste avantaje au fost apreiate, nuanţat, de toţi teoreticienii şi analiştii militari. Chiar Hitler a considerat că, după Stalingrad şi debarcarea în Normandia, ieşirea României din război este cea mai mare pierdere pentru Reich.

Consecinţele încetării unilaterale a focului de către Armata română

Lovitura de stat şi încetarea unilaterală a focului, în timp ce trupele sovietice erau în plină ofensivă, au pus armata română într-o situaţie mai mult decât delicată, pentru că sovieticii n-au recunoscut aşa-zisul armistiţiu anunţat de regele Mihai cu acordul liderilor PNL, PNŢ şi PCR. Ca urmare, toţi ofiţerii şi generalii români, reprezentanţii trupelor din contact care au trecut linia frontului să negocieze cu delegaţii sovietici, au fost arestaţi şi făcuţi prizonieri. Marele Stat Major a fost pus în imposibilitatea de a concentra marile unităţi din Moldova, în vederea ducerii unor acţiuni de luptă împotriva trupelor germane şi ungare. Mai mult, trupele sovietice comportându-se ca într-un teritoriu ocupat şi considerând armata română drept inamică, au dezarmat, făcut prizonieri şi deportat în URSS circa 180.000 de militari români, din care s-au întors mai puţin de jumătate. La cererea generalului Gheorghe Mihail de a pune în libertate militarii români reţinuţi în lagărele din Bacău, Roman etc., comandantul Frontului 2 Ucrainean, mareşalul Rodion Malinovski, i-a răspuns că nu ştie nimic despre existenţa acestor prizonieri. Sovieticii, considerând România o ţară ocupată, au numit comandanţi militari în principalele oraşe din Moldova, Muntenia şi Dobrogea. În capitala României, la Bucureşti, a fost numit generalul Burenin. Acest comportament aberant, care a depăşit orice închipuire, a creat o stare de panică şi confuzie generală în rândul administraţiei şi populaţiei din zona frontului, îndemnată să se predea „dacă ţine la viaţă”.

Tergiversarea recunoaşterii de jure, printr-un document politico-diplomatic (armistiţiu), a încetării focului şi a trecerii armatei române alături de trupele Aliaţilor înfăţişa românilor o tristă şi crudă realitate – intenţia Moscovei de a ocupa toată România. Iar semnarea armistiţiului, venită abia la 12.09.1944, s-a făcut în scopul impunerii unor obligaţii financiare deosebit de mari, peste 300 de milioane de dolari. De altfel, până la 30.06.1945, România a achitat în contul reparaţiilor de război, 1,352 miliarde USD.

Aportul României la victoria Aliaţilor, asupra fascismului şi hortismului, se concretizează prin punerea la dispoziţia Naţiunilor Unite a 538.536 de militari, din care 170.000 au fost declaraţi morţi, răniţi sau dispăruţi în luptele pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unei părţi din Austria. La efortul militar se adaugă contribuţia economică, care, în perioada 23.08.1944 – 26.09.1945, când s-au întors în ţară trupele române, se ridică la 770 milioane de dolari, în valuta anului 1938. Dacă luăm în calcul şi valoarea pagubelor şi distrugerilor provocate de armatele germană şi ungară în retragere, de 350 milioane de dolari, aportul economic al României se ridică la 1,120 miliarde de dolari, adică echivalentul a patru bugete pe anul financiar 1937/1938.

Cu tot efortul militar şi economic, în timpul Conferinţei de pace de la Paris, Aliaţii n-au vrut să-i recunoască României statutul de ţară aliată sau măcar de cobeligerantă, deşi prin ieşirea din Axă a scurtat războiul cu mai bine de şase luni. Ca urmare, clauzele economice, politice, teritoriale şi militare impuse, dar mai ales intrarea României în zona de influenţă sovietică şi instaurarea comunismului, cu tot cortegiul de suferinţe, ridică fireasca întrebare: lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost un act de salvare sau de trădare naţională?

Cine va analiza şi aprecia aceste evenimente va trebui să aobă în vedere faptul că, în urma capitulării fără condiţii, sovieticii au luat prizonieri fără luptă peste 180.000 de militari români, au instalat la conducerea ţării agenţii Moscovei, cu ajutorul cărora au distrus instituţiile democratice, majoritatea comandanţilor militari şi zeci de mii de civili (lideri politici, oameni de ştiinţă etc.) au fost trimişi în temniţele comuniste, au dezorganizat şi jefuit economia naţională etc., etc. Daunele materiale, dar mai ales morale, suferite de poporul român în urma capitulării fără condiţii ne obligă să analizăm cu mai multă atenţie afirmaţiile celor care susţin că actul de la 23 august 1944 a scutit România de un război pustiitor.

Col.(r) Ioan Damian

Diktatul de la Viena – un act criminal condamnat de lumea civilizată

Şi la împlinirea celor 66 de ani de la Diktatul de la Viena, aducem un pios omagiu românilor schingiuiţi şi omorâţi în chinuri groaznice, în timpul năvălirii hoardelor hortisto-fasciste în Ardealul de nord. Atrocităţile au fost atât de sălbatice – scoaterea pruncilor cu baioneta din burta mamelor românce, arderea sau îngroparea de vii a românilor şi evreilor torturaţi etc. – încât au depăşit, cu mult, ororile comise de triburile lui Atilla şi Arpad, descrise de episcopul Otto de Freissing. Este notoriu faptul că, în timpul ocupaţiei Ardealului de nord, fasciştii unguri au ucis 919 români nevinovaţi, au bătut şi schingiuit bestial 5.252, au arestat 15.899 români. Au mai comis 124 de profanări, 525 de devastări şi au dărâmat 48 de biserici româneşti.

Vor rămâne şi trebuie să rămână, de-a pururi în istorie, ca urmaşii să ştie, dar mai ales să nu uite niciodată crimele de la Ip şi Trăznea, Camar, Cluj, , Sucutard etc., etc., modul bestial în care au fost ucişi protopopul Aurel Munteanu din Huedin, preotul Andrei Bujor din Mureşenii de Câmpie şi mulţi, mulţi alţi români. Aceste atrocităţi şi crimen-au fost opera unor elemente exaltate şi nici cazuri izolate, cum susţin neofasciştii unguri. Ele, fiind pregătite din timp de autorităţile hortiste, au avut un caracter de masă, răzbunător. Mai mult, s-au comis sub oblăduirea şi cu sprijinul trupelor de ocupaţie, care, potrivit dreptului internaţional şi stipulaţiilor Diktatului de la Viena, aveau obligaţia să apere populaţia românească, nu să participe la uciderea ei.

Evocarea acestor atrocităţi este cu atât mai necesară, cu cât norii negri ai revizionismului şi terorismului hungarist bântuie iar prin capetele înfiebântate ale şovinilor unguri, mai teribil decât stafia lui Marx prin Europa. Şi, dacă avem în vedere meciul de handbal feminin de la Sfântu Gheorghe, dintre echipele Rulmentul Braşov şi Ferencvaros, avem toate temeiurile să afrimăm că fantasma regatului milenar a născut deja alţi Ducso Csaba şi alţi levenţi, care vor încerca, din nou, să sfâşie trupul ţării şi să comită aceleaşi atrocităţi ca predecesorii. Evocarea înseamnă, în acelaşi timp, şi sensibilizarea opiniei publice, aşa cum fac evreii cu Holocaustul, ca asemenea crime să nu se mai comită, iar guvernele să nu mai permită organizarea şi pregătirea în ţările lor a bandelor de asasini, aşa cum au făcut hortiştii.

Evocăm aceste atrocităţi şi pentru că revizionismul hungarist, ignorând învăţămintele istoriei, îndeosebi ale celor două războaie mondiale, nu şi-a încetat activitatea. Dimpotrivă, indiferent de regimul politic care i-a patronat, democrat sau totalitar, fascist sau comunist, de dreapta sau de stânga, şi-a adaptat întotdeauna acţiunile la conjunctura politică internaţională, mai mult sau mai puţin favorabilă revizuirii graniţelor. A desfăşurat şi desfăşoară aceeaşi propagandă revizionist-revanşardă, cu precădere antiromânească, s-a aliniat şi raliat întotdeauna statelor revizionist-agresive, fasciste sau comuniste; a cultivat şi menţinut în conştiinţa ungurilor fantasma regatului milenar şi ideea că la Trianon i s-a făcut Ungariei o mare nedreptate, care trebuie reparată, chiar prin forţă, de generaţia viitoare; a căutat şi găsit pretexte deingerinţă permanentă în treburile interne ale statelor naţionale constituite pe ruinele imperiului austro-ungar multinaţional, destrămat în componentele sale naţionale după prima conflagraţie mondială.

România sub presiunea statelor revizioniste

Cedările teritoriale din vara anului 1940 sunt rezultatul politicii monstruoase de alianţe, de înarmare şi de pregătire a ţării pentru apărare, dusă de clasa politică eşuată în propria ei mocirlă. De altfel, politica de cesiuni teritoriale inaugurată de democraţiile occidentale a dus la acordul de la Munchen şi dezmembrarea Cehoslovaciei. În aceste condiţii, îndeosebi după declanşarea celui de-al doilea război mondial, guvernul ungar a „bombardat” Berlinul şi Roma cu cereri pentru revizuirea graniţelor cu România. Aceste cereri erau încurajate de Hitler, care voia să recompenseze Ungaria pentru sprijinul şi loialitatea arătate faţă de fascism, să sancţioneze România pentru pentru atitudinea potrivnică faţă de Axă. Această intenţie rezultă şi din mesajul lui Carol al II-lea, care, în condiţiile date, încerca o apropiere de Germania nazistă. Însă, intenţia cercurilor conducătoare din România de a reorienta politica politica externă spre puterile Axei a fost condiţionată de rezolvarea revizuirii graniţelor cerută de vecini.

În vara anului 1940, după capitularea Franţei, situaţia României s-a înrăutăţit şi mai mult. URSS şi Ungaria şi-au coordonat eforturile şi acţiunile politico-diplomatice şi militare, pentru a forţa revizuirea graniţelor cu România. În această perspectivă, încă din primăvara anului 1940, contele Istvan Bethlen a fost trimis, în mare taină la Moscova, să-l asigure pe Stalin că, în cazul în care România refuză cererile sovietice, Ungaria o va ataca şi va ocupa Transilvania, cu condiţia ca graniţele dintre cele două ţări să se stabilească pe Carpaţii Orientali. La propunerea lui Molotov, Stalin a fost de acord.

Ulterior, după răşluirea Basarabiei, Ungaria a ameninţat cu începerea ostilităţilor dacă nu primeşte Transilvania. În acest scop, cu acordul OKW-ului, a concentrat la graniţa cu România două armate, cu un efectiv de 200.000 de militari. Totodată, şi-a intensificat activitatea de spionaj şi diversiune, a masat la graniţa cu România grupările organizaţiei paramilitare „Turul” (Uniunea Asociaţiilor Camaradereşti, Garda Zdrenţăroşilor etc.), cu un efectiv de circa 30.0000 de oameni, pregătiţi să execute acte de diversiune şi sabotaj pe teritoriul României. Aceste grupuri, împreună cu cele înfiinţate sau infiltrate deja în România, aveau misiunea să arunce în aer căi ferate, poduri, viaducte, să otrăvească apa, să incendieze păduri şi sate, inclusiv cele locuite de populaţia germană, ca să determine represalii din partea trupelor hitleriste. Aceste activităţi erau conduse din Oradea de Szalkai Laszlo, conspirativ Kuba Agaston, ajutat de 16 membri ai Gărzii Zdrenţăroşilor. Dar, cu toată conspirativitatea, contrainformatorii români au descoperit şi arestat peste 200 de persoane implicate în activităţi de spionaj şi diversiune. În timpul arestărilor şi percheziţiilor au fost descoperite mai multe depozite de armament, muniţie, explozivi, aparate de radio emisie-recepţie, aduse clandestin din Ungaria de către ofiţerii serviciilor secrete care erau şi instructorii nucleelor diversioniste. Prin concentrarea armatei la graniţă şi intensificarea acţiunilor de spionaj şi diversiune se urmărea tensionarea relaţiilor dintre ele două ţări, justificarea intervenţiei trupelor hortiste şi hitleriste în ţara noastră. Pentru detensionarea acestor relaţii, România a propus semnarea unui tratat de neagresiune, însă Ungaria a refuzat, motivând că este inoportun. A propus, în schimb, semnarea unui tratat pentru „apărarea minorităţii maghiare”, care era, de fapt, un amestec grosolan în problemele noastre interne şi, ca urmare, n-a fost acceptat. Asta s-a şi vrut, ca guvernul hortist să-şi poată susţine propaganda revizionistă şi antiromânească, invocând persecuţia etnicilor unguri. În acest timp, provocările şi incidentele la frontieră s-au înmulţit, avioanele hortiste survolau teritoriul României, lansau manifeste revizioniste în limba maghiară, iar pichetele şi patrulele de grăniceri erau atacate cu arme de foc şi grenade.

În această atmosferă tensionată, sub presiunea Germaniei hitleriste şi a Italiei fasciste, au început la Turnu Severin tratativele între delegaţiile României, condusă de Valer Pop, şi a Ungariei, condusă de Andrassy Hory. După formulele de protocol, în ziua de 16.08.1940 au început tratativele între cele două delegaţii. Delegaţia română a propus ca rezolvarea litigiului să se facă pe baza principiului etnic, care ar fi asigurat omogenitatea statelor din punct de vedere naţional, aşa cum dorea Ungaria. În acest caz, frontierele curpinzând un număr cât mai mare de naţionali, România urma să cedeze un teritoriu echivalent cu numărul ungurilor care vroiau să trăiască în Ungaria.

Delegaţia ungară, invocând principiul „status quo ante” şi dreptul milenar asupra Transilvaniei, a considerat că se face o discriminare în prejudiciul Ungariei şi a refuzat. A propus cedarea unui teritoriu de 96.000 de kilometri pătraţi, cu o populaţie de trei milioane de locuitori, din care două milioane erau români şi alte naţionalităţi. Propunerea a fost respinsă, iar tratativele s-au întrerupt la 24.08.1940, fără să se ajungă la vreun compromis, din cauza inflexibilităţii delegaţiei ungare.

În timpul tratativelor de la Turnu Severin, propaganda hortistă a întreţinut o deşănţată campanie revizionist-revanşardă, pentru exaltarea spritului şovin, antiromânesc, la populaţia din Ungaria şi Transilvania, deopotrivă. Ziarul „8 orai ujsag” din 22.08.1940, de pildă, avertiza România că „Dacă nu va înlesni o grabnică încheiere a tratativelor cu Ungaria şi va amâna mereu soluţia aşteptată, atunci Axa va fi nevoită să intervină (…). Cel mai bun sfat ce poate fi dat României este să cedeze de bunăvoie, ca astfel să fie de prisos o intervenţie străină”.

După eşecul tratativelor de la Turnu Severin, Hitler a hotărât să se implice direct în rezolvarea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei faţă de România, printr-o soluţie care să deschidă, fără luptă, drumul trupelor germane spre Budapesta şi Bucureşti şi, totodată, să pună cele două ţări în situaţia de a servi interesele celui de-al treilea Reich. Deşi Hitler preconiza subordonarea României şi Ungariei intereselor germane fără luptă, la începutul lunii iulie a ordonat pregătirea unei „forţe de şoc”, care să acţioneze în estul Europei. Generalul Halder, însărcinat cu această operaţiune, a organizat „un corp de securitate” compus din 24 de divizii (15 de infanterie, şase blindate, trei motorizate), iar după eşuarea tratativelor de la Turnu Severin, la 25 august, a ordonat OKW-ului să deplaseze urgent şi în secret 10 divizii la graniţa de est a Germaniei, iar în sudul Guvernământului General al Poloniei (la graniţa cu România), două divizii de tancuri aşteptau semnalul de înaintare rapidă în ţara noastră. La 28.08.1940, patru divizii blindate şi două motorizate au primit ordin ca la 31.08.1940 să ocupe zonele petroliere din România, iar la 1 septembrie OKW-ul a prevăzut folosirea desantului aerian pentru ocuparea rapidă a celor mai importante puncte strategice din România, în primul rând, zonele petroliere. Deşi a făcut aceste pregătiri în sprijinul Ungariei fasciste, la 28.08.1940, Hitler i-a mărturisit lui Ciano netemeinicia pretenţiilor guvernului hortist, astfel: „Soluţionarea problemei este deosebit de complicată, datorită faptului că unei revendicări teritoriale, care se bucură de extrem de multă popularitate în rândul naţiunii ungare, se opune o revendicare demografică cu siguranţă incontestabilă”. (DGFP, Series D. Vol. X d. 407). Cu toate astea, Hitler era hotărât să rezolve pretenţiile teritoriale ale lui Horty în defavoarea României, noua frontieră ungaro-română, fixată de Hitler la 27.08.1940, s-a făcut ţinând seama de interesele strategice ale Germaniei, care, prin intermediul aliatului său încercat, Horty Miklos, punea stăpânire pe creasta Carpaţilor Orientali. Se înfigea ca un pumnal în inima României, până aproape de Braşov, la câţiva zeci de kilometri de zona petrolieră, distanţă pe care blindatele germane o puteau străbate în câteva ore.

După stabilirea frontierelor, la „invitaţia” lui Hitler, au fost trimişi la Viena, pentru soluţionarea prin arbitraj a pretenţiilor hortiste, ministrul de externe Mihail Manoilescu şi Valer Pop, diplomat cu multă experienţă. Însă la Viena li s-a prezentat harta cu graniţele stabilite de Hitler, iar miniştrii de externe Ribbentropp şi Ciano, ameninţând cu intervenţia militară, i-au obligat să semneze cedarea Ardealului de nord Ungariei hortiste. Deci, la Viena n-a fost un arbitraj, ci un şantaj ordinar, specific statelor revizionist-fasciste. Prin acest dictat, s-au rupt din trupul ţării 45.000 kmp, cu o populaţie de 2,6 milioane de locuitori, din care 1,304 erau români, 968.064 unguri, 148.000 evrei, 72.000 germani, 116.000 alte naţionalităţi.

După cum se observă, mai mult de jumătate fiind români, vestea dictatului a străbătut ca un fior rece inimile românilor, care au participat la ample demonstraţii stradale. Paradoxal, deşi Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, ura românilor nu s-a îndreptat împotriva ungurilor, ci a dictatorilor fascişti Hitler şi Mussolini, iar protestele împotriva lor au fost atât de vehemente, încât, la cererea diplomaţilor germani, guvernul romând a fost obligat să interzică manifestările stradale, casă nu deterioreze şi mai mult relaţiile cu cei doi dictatori.

Ioan Damian,

Vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească filiala judeţului Timiş

Păcatele doamnei deputat Mona Muscă

Cu toată isteria purificatorilor şi excomunicatorilor, doamna deputat Mona Muscă n-a greşit, n-a comis nici un păcat când a semnat şi a decis să colaboreze cu securitatea, adică să furnizeze informaţii despre acte şi fapte care pun în pericol siguranţa statului român. Dei, nu pentru securitate ca instituţie, mai mult sau mai puţin odioasă, ci pentru neam şi ţară s-a sacrificat atunci, iar acum vor să o sacrifice nişte indivizi care n-au nimic cu ţara şi cu neamul românesc. Totuşi, doamna Muscă a păcătuit, a comis chiar un sacrilegiu când a criticat Preşedinţia şi premierul, după care a părăsit fotoliul ministerial, Guvernul, pe uşa din faţă, demnă, nu umilită, cum vor moralizatorii de la CNSAS. Cum nici preşedintele, nici premierul nu suportă critica, dar mai ales de frică să nu-şi piardă fotoliile, fără să renunţe la războiul celor două roze, şi-a întrebat fiecare oglinda fermecată: „Oglindă, oglinjoară, care instituţie e mai ticăloasă din ţară”. Până spre sfârşitul primăverii, oglinzile răspundeau, după preferinţa proprietarului, Preşedinţia sau Guvernul. O dată cu sosirea verii, oglinzile întrebate făceau feţe-feţe şi răspundeau invariabil: „Sunt Preşedinţia şi Guvernul ticăloşite, dar instituţia CNSAS este mult mai ticăloasă!”. Au avut, probabil, în vedere, faptul că, de la acea dată, toţi oamenii politici români au început să facă pelerinaje şi penitenţe în faţa excomunicatorilor de la CNSAS, mai teribil decât în faţa „odioşilor de la odioasa”.

Fără îndoială, d-na Mona Muscă, prin calităţile personale, trăsăturile de caracter şi moralitate, prezintă un pericol real atât pentru preşedintele T. Băsescu, cât şi pentru premierul C.P. Tăriceanu. Cei doi, intuind că, într-un referendum pentru oricare din cele două demnităţi, doamna Muscă i-ar surclasa, pac cu dosarul, ca Dandanache cu scrisoarea becherului.

Pe de altă parte, trebuie apreciate cum se cuvine demnitatea şi curajul doamnei Muscă, care, în ciuda excomunicatorilor şi purificatorilor, a declarat fără echivoc că, într-o situaţie similară, ar semna fără nici o ezitare un astfel de angajament. Noi credem că oricare cetăţean cinstit, cu dragoste de ţară, ar proceda la fel, adică ar semna. Nu trebuie să ne fie teamă că vom fi excomunicaţi ca pe vremea lui Stalin, oricât vor scrâşni din dinţi purificatorii de la CNSAS sau chiar din PNL.

Menţionăm că dosariada, acuzaţiile şi excomunicările sunt patronate de forţe oculte, ostile neamului românesc, care finanţează această propagandă isterică pentru a ne învrăjbi şi a ne putea domina, fără să explice nimeni situaţia operativă din rândul studenţilor străini. Or, din discuţiile purtate cu cei care o cunosc şi analizele făcute, rezultă că în rândul studenţilor străini erau mai mulţi ofiţeri de informaţii şi contrainformaţii, trimişi anume să-şi urmărească conaţionalii, să-i verifice şi să stabilească dacă au fost racolaţi de serviciile secrete româneşti ori ale altor state. O altă categorie, foarte periculoasă, o formau membrii grupărilor teroriste, trimişi la studii în România, urmăriţi şi ei de ofiţeri de informaţii şi contrainformaţii ai grupărilor respective. Aceşti studenţi, pe lângă studiul şi pregătirea profesională, aveau şi sarcina/misiunea de a găsi locuri sau baze, în care să se poată refugia şi sta o perioadă de timp teroriştii care au acţionat în alte ţări. Spre sfârşitul lunii mai 1980, în jurul orei 2, a fost reţinut, de pildă, lângă o unitate militară, un individ cu paşaport finlandez, care vorbea foarte prost limba finlandeză. Militarii s-au înţeles cu el în limbile germană şi italiană. Însă, din analiza deplasărilor de pe paşaport, rezulta că a fost prezent în mai multe ţări, la data producerii unor acte teroriste. Spre pildă, a fost prezent în Italia când s-a produs atacul din gara Milano, în Ţara bască şi Irlanda de Nord când s-au produs acte teroriste, însă nu putea fi reţinut. Exprimându-şi dorinţa de a pleca în Ungaria, unde probabil avea o bază de refugiu şi recuperare, a fost însoţit până la graniţă. În prealabil, a fost informat inspectoratul de securitate, ca prin serviciul antitero, să urmărească reacţia şi comportarea studenţilor străini, în primul rând, a suspecţilor de terorism.

În rândurile studenţilor străini erau şi persoane suspecte de apartenenţă la grupări mafiote, care se ocupau cu trafic de droguri sau de valută, comerţ ilicit cu ţigări, inclusiv cu găsirea unor locuri pentru adăpostirea mafioţilor care comiteau infracţiuni, chiar crime, în alte ţări ale lumii. Nu vorbesc de ofiţerii de informaţii trimişi, sub acoperirea de studenţi, să culeagă date secrete din România.

Prin urmare, dacă doamna Muscă a semnat şi s-a angajat să contribuie la descoperirea şi prevenirea unor astfel de fapte, ce fel de poliţie politică a făcut? Ofiţerii din structurile antiteroriste, informaţii şi contrainformaţii au făcut sau nu poliţie politică? Sau, în favoarea cărui stat au făcut poliţie politică, dacă au făcut? De ce în Ungaria s-a stabilit prin lege că numai Direcţia de cercetări penale a Securităţii a făcut poliţie politică? Deci, nu toată securitatea, aşa cum consideră purificatorii de la CNSAS. De altfel, ofiţerul de informaţii acoperit Peter Medgyessy a ajuns prim ministru, fără ca vreun ungur mai democrat sau măcar adversarul său politic, Viktor Orban, să fi leşinat. Ofiţerul de informaţii Vladimir Putin a fost ales să conducă Rusia şi, culmea, ruşii n-au căzut în freză. Nu s-a întâmplat nimic nici când un fost şef al CIA, Bush senior, a ajuns preşedintele SUA. În schimb, recent, s-au produs un scandal enorm şi demisia unui demnitar pentru că a deconspirat un agent CIA, care lucra sub acoperirea de ziarist.

Aşadar, semnarea angajamentului şi colaborarea cu securitatea pentru rezolvarea problemelor menţionate nu poate constitui temei legal sau moral pentru excluderea doamnei Muscă din viaţa politică/publică, dimpotrivă. Adevăratul păcat constă în susţinerea legii lustraţiei, o lege aberantă, de sorginte fascistă şi comunistă. Fasciştii au folosit numerus clausus ca să condamne şi să lichideze etnii şi rase umane, iar comuniştii dictatura proletariatului ca să lichideze clasele sociale. Totuşi, care este deosebirea dintre listratorii români, fasciştii şi comuniştii internaţionalişti?

Prin urmare, legea lustraţiei trebuie condamnată, nu pusă în dezbaterea Parlamentului spre a fi acceptată, chiar dacă lustratorii nu vor sau nu pot pricepe că răspunderea penală este individuală, nu colectivă. Nu pot fi condamnate grupuri umane, de ordinul sutelor de mii, pentru că au trăit, muncit şi au îndeplinit anumite funcţii într-un regim politic impus, iar unii au comis abuzuri, ilegalităţi şi crime. Fiecare trebuie să răspundă numai pentru faptele lui. De altfel, apare tot mai evident că dosariada şi lustraţia sunt, de fapt, o diversiune, menită să ascundă jaful din economie, sărăcia şi mizeria în care trăiesc milioane de cetăţeni, dar mai ales iresponsabilitatea şi incompetenţa guvernanţilor de a redresa situaţia economico-socială a ţării.

Ioan Damian

Răscoala de la Tatar-Bunar

După eşecul Conferinţei de la Viena (27.03-2.04.1924), în timpul căreia delegatul sovietic a declarat că Moscova nu recunoaşte unirea Basarabiei cu România, guvernul sovietic a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile pentru declanşarea unei acţiuni de amploare care să ofere Armatei Roşii pretext de intervenţie şi anexare a Basarabiei la URSS. În această perspectivă, conform planului întocmit de serviciile secrete, prin hotărâre Biroului Politic al PC(b) al URSS, la 29.05.1924 s-a înfiinţat Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, în cadrul Ucrainei, cu graniţa până la Prut. Apoi s-a trecut la dezinformarea şi intoxicarea proletariatului cu lozinca apărării statului sovietic, iar prin circulara Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, partidele comuniste din Ţările Baltice, Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria au fost informate (dezinformate – n.n.) că „Proletariatul rus este ameninţat cu implicaţiuni de război din partea României”. În vederea acestui conflict au fost stabilite „puncte de refugiu” şi „zone cu detaşamente speciale”. Planul acţiunii şi zonele stabilite au fost prezentate secretarului Federaţiei Comuniste Balcanice, Vasili Kolarov, care l-a aprobat şi şi-a asumat răspunderea executării lui, ca să nu implice oficial URSS în acţiuni antiromâneşti. Planul urma să fie aplicat pe la mijlocul lunii septembrie 1924, iar pentru o mai bună coordonare a acţiunilor România a fost împărţită în cinci zone, astfel: 1.Zona de nord, cu centrul la Comeanca, avea ca obiectiv aruncarea în aer a unor poduri de cale ferată, după care să înainteze spre Iaşi, unde trebuia să se întâlnească cu grupul care venea din Basarabia; 2.Basarabia propriu-zisă, cu misiunea de a înainta spre Galaţi, unde trebuia să se întâlnească cu un detaşament sovietic, care urma să treacă graniţa prin raioanele Olăneşti, Budaki, Tuzla; 3.Zona de sud-est cuprindea Dobrogea, cu centre la Călăraşi, Silistra, Mănăstirea, şi avea misiunea să arunce în aer podul de la Feteşti, izolarea de restul ţării, înaintarea şi ameninţarea Bucureştiului; 4.Zona Banat şi Ungaria de sud-est, cu centre la Lugoj, Caransebeş, Simeria, avea misiunea să instige revizioniştii unguri la acţiuni antiromâneşti şi sabotarea activităţii în nodurile de cale ferată; 5.Zona de nord, care cuprindea Transilvania şi Ungaria de nord-est, cu centre la Oradea, Cluj şi Dej, avea ca misiune paralizarea activităţii nodurilor de cale ferată şi, cu sprijinul iredentiştilor unguri, să uşureze pătrunderea trupelor hortiste în Ardeal.

Conducerea generală a acţiunii a fost încredinţată unei troici, formată din Bădulescu, Goldstein şi Kalifarski, iar coordonarea ei revenea centrului revoluţionar de la Odesa, în frunte cu Andrei Kulşnikov, zis Neni. Comandant militar a fost numit Osip Poliakov, zis Platov. Prin aceste acţiuni de amploare, sovieticii voiau să demonstreze opiniei publice internaţionale că populaţia din Basarabia este nemulţumită de „dominaţia românească” şi cere alipirea la URSS. În acest scop, se preconiza o răscoală de proporţii şi s-a trecut la organizarea introducerii de arme, muniţie şi explozivi În România.

Acţiunea a început în dimineaţa zilei de 11.09.1924, când un grup înarmat a atacat târgul Nicolaevca din judeţul Ismail, a tăiat firele de telefon şi telegraf, a ucis primarul şi doi jandarmi, a incendiat mai multe clădiri publice şi a răspândit manifeste prin care îndemna populaţia la revoltă. Deşi grupul a fost respinsiar acţiunea lichidată, în mare parte, de forţele de ordine, ea a fost reluată cu şi mai multă virulenţă la Tatar-Bunar, unde NKVD-ul a reuşit să racoleze mai multe persoane din rândul alogenilor, în special.

În seara zilei de 15.09.1924, câteva grupuri înarmate au ocupat primăria din Tatar-Bunar şi au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul URSS. Au împuşcat notarul, şeful postului de jandarmi, doi jandarmi şi doi funcţionari din administraţia publică locală. Din ordinul lui Neni (Andrei Kulşnikov, au fost instalate santinele la toate intrările şi ieşirile din comună, iar pe clădirile publice au fost arborate drapele roşii. Populaţia a fost adunată cu forţa la primărie, unde Neni le-a comunicat că Basarabia este republică, iar Armata Roşie a trecut Nistrul, ca să alunge trupele române „de ocupaţie”. Ca afirmaţiile lui Neni să aibă credibilitate, artileria sovietică executa trageri pe malul stâng al Nistrului, la Ovidiopol. Şi de această dată forţele de ordine au restabilit liniştea, arestând 489 de participanţi, din care 89 de persoane au fost condamnate de Tribunalul Corpului III Armată la închisoare pe diferite termene. Menţionăm faptul că printre condamnaţi nu s-a aflat nici un român.

Într-o lucrare apărută la Moscova în anul 1973, acest eveniment a fost menţionat astfel: „Încercările conducătorilor de a ridica la luptă toţi oamenii din Basarabia au eşuat. Răscoala de la Tatar-Bunar a rămas izolată”. Despre această răscoală, Nicolae Iorga a scris: „Dacă anume locuitori, din acele regiuni deasupra Deltei, au crezut că ei, câteva sute de oameni, au dreptul de a opri trei milioane de români de a trăi în libertate naţională, pe pământul moştenirii lor, represiunea n-a făcut decât dreptate”. Iar un ziar bucureştean, de nuanţă socialistă, menţiona: „Guvernul Rusiei sovietice ştia că această #Republică# nu va trăi, că oamenii vor plăti cu viaţa provocarea noului ţarism imperialist. Şi, totuşi, a comis crima”. La rândul său, secretarul general al PCR, Elek Koblos, a consemnat: „Cu Tatar-Bunar nu am obţinut nici o legătură. Pentru noi a fost o surpriză… Ulterior am emis un apel pentru Tatar-Bunar”.

Aşadar, deşi inaderenţa românilor la comunism era cunoscută şi, ca urmare, eşecul era previzibil, sovieticii au acţionat ca să folosească acest eveniment drept pretext pentru mobilizarea partidelor comuniste împotriva României şi chiar a unor personalităţi marcante, printre care Henri Barbusse, Romain Rolland, Luis Aragon şi românul C.G. Costa-Foru, membru marcant al masoneriei europene. Aceste personalităţi, şi nu numai, au luat atitudine împotriva ţării noastre.

După eşecul acestor acţiuni antiromâneşti, la 12.10.1924, Moscova a înfiinţat Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească în stânga Nistrului, cu capitala la Bălţi, mutată în 1930 la Tiraspol, subordonată RSS Ucrainene. Apoi, deşi N. Titulescu şi M. Litvinov au încheiat un gentlemens agreement şi purtau discuţii cu privire la stbilirea de relaţii diplomatice, sovieticii au continuat provocările, instigările, racolările şi infiltrările de agenţi în România. Iar după semnarea Pactului Ribbentropp-Molotov în august 1939, guvernul sovietic a transformat revizionismul în politică de stat, şi-a intensificat provocările şi incidentele de frontieră şi le-a folosit ulterior, ca pretext pentru răşluirea Basarabiei în anul 1940.

Comunismul s’a scoborât din lumea utopiilor în lumea realităţii şi realizărilor cu tot cortegiul său de confuziuni şi dezordini.
Iată faptul cel nou.

Regimul născut din această doctrină nu se poate menţine şi nu se poate mărgini în hotarele înăuntrul cărora s’a născut şi s’a organizat; el trebue să se reverse căci altminteri este ameninţat cu moartea. (…) În faţa acestei ameninţări a stat şi stă Basarabia noastră. Domnilor deputaţi, în faţa acestei ameninţări noi ne-am apărat având în primul rând, drept pavăză, bunul simţ, sănătatea morală şi patriotismul populaţiunii basarabene. Nicăeri nu s’a evidenţiat mai mult acest bun simţ, această sănătate morală şi acest patriotism, de cât cu prilejul atacului colectiv dela Tatar-Bunar.
Acei care au făcut această vastă conspiraţie au nădăjduit şi au crezut că întreaga populaţie din Basarabia se va ralia, din primul ceas, la bandele de terorişti şi că mişcarea se va întinde spre Nord pentru ca să asvârle în flăcări întreaga Basarabie care apoi trebuiau să încingă toată tara românească.
Din depoziţiile care sunt la dosarul acestui proces şi din documentele scrise, rezultă limpede că “centrul” acela misterios de dincolo de Nistru credea că era de ajuns ca o sdreanţă roşie să fluture deasupra unei Primării, pentru ca acesta să fie semnalul revoluţiei în întreaga Basarabie.
Este adevărat că populatia din sudul Basarabiei s’a mişcat, dar nu s’a mişcat pentru a pactiza cu bandele, nu s’a mişcat pentruca să pactizeze cu atacatorii, ci s’a mişcat pentruca să se pună din primul ceas în slujba armatei ţării, împotriva armatei desordinei. Şi aceasta n’au făcut-o numai cum era firesc şi normal Moldovenii, ci au făcut-o şi populaţiunea basarabeană de altă origină, au făcut-o Bulgarii.

(Din discursul lui Gheorghe Tătărescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne în perioada 30 octombrie 1923 – 29 martie 1926, în guvernul Brătianu, ţinut în ziua de 9 decembrie 1925 în fata Parlamentului)

CÂND IMPOSIBILUL ESTE POSIBIL ŞI POSIBILUL IMPOSIBIL?

Bineînţeles că se poate! La noi şi numai la noi toate sunt posibile şi imposibile, în acelaşi timp, din moment ce chiar domnul preşedinte Traian Băsescu a declarat că trăim într-o societate ticăloşită, fără să fie întrebat de cei neticăloşi care societate şi cine sunt ticăloşii. Întrucât societatea românească nu s-a ticăloşit, domnul T.B. trebuie să afle, fie şi pe această cale, că s-au ticăloşit numai jefuitorii, nu şi poporul de rând. Însă neticăloşiţii, acel filon de aur care a apărat şi apără ţara şi neamul, manipulaţi şi derutaţi, asistă hipnotizaţi, parcă, de acei şerpi veninoşi (ticăloşii), la deteriorarea continuă şi galopantă a situaţiei economice şi sociale, la sărăcia, foametea şi mizeria în care trăiesc milioane de cetăţeni români (flămânzi, nu ticăloşi, domnule T.B.), la creşterea alarmantă a nemulţumirilor populaţiei şi la alte imposibilităţi care pot deveni posibile. Această stare de fapt, agravată prin nerespectarea promisiunilor electorale, politica antinaţională şi antistatală promovată de guvernanţi, la comanda unor forţe transnaţionale şi a unor cercuri de interese, interne şi externe, ostile, acuzarea şi atacarea brutală a sentimentului naţional, toate au delegitimat actuala coaliţie guvernamentală. În toată lumea este imposibil, numai la noi este posibil, ca preşedintele şi premierul să devină sperjuri, prin încălcarea jurământului depus la învestirea în funcţii, iar animozităţile dintre ei să-i transforme în bufoni, cu consecinţe dezastruoase pentru imaginea României în lume. Oare partidele care i-au propulsat chiar nu văd consecinţele acestei stări de fapt?

La deteriorarea acestei imagini au contribuit şi contribuie şi câţiva indivizi, care se cred elite, adunaţi în nişte ONG-uri, strâns unite în Coaliţia pentru un Parlament Curat, stipendiate copios din exterior de unele asociaţii şi fundaţii, prin care serviciile de spionaj îşi remunerează agenturile. Aceşti indivizi, ONG-urile şi Coaliţia acuză, contra cost, poporul român de naionalism comunist, propagă şi susţin noul „internaţionalism”, de sorginte mondialistă şi globalistă, un cosmopolitism şi elitism care flagelează istoria, cultura şi civilizaţia neamului românesc, manifestă un dispreţ agresiv şi patologic faţă de calităţile şi virtuţile poporului român.

Deşi e imposibil, la noi totuşi e posibil ca în folosul unor forţe oculte, străine interesului naţional, să fie încălcate sistematic, zi de zi, sub privirile unei populaţii îngrozite de prea multe abuzuri şi ilegaităţi, Constituţia şi legile ţării, toate regulile şi principiile democraţiei, statul de drept devenind astfel o iluzie. Arbitrariul, haosul şi anarhia, corupţia, abuzurile şi ilegalităţile, proliferate în toate sectoarele economico-sociale şi la toate nivelurile politico-administrative, au subminat autoritatea de stat. Nimeni nu mai respectă legile, iar Preşedinţia şi Guvernul, nemaiavând autoritatea morală necesară întronării ordinei şi legalităţii, au trecut la metode nedemocratice, dictatoriale de conducere. Sub pretextul accelerării reformei, folosesc în mod abuziv, nejustificat, ordonanţele de urgenţă şi pachetele de legi, încălcând astfel art.113 alin.1 şi art.114 alin.4 din Constituţie. Iar Curtea Constituţională, în loc să apere constituţionalitatea legilor, le încalcă în mod grosolan prin inacţiune. La încălcarea Constituţiei şi a legilor concură, cu tot zelul, şi Parlamentul, care votează ordonanţe de urgenţă, deşi, potrivit Constituţiei, n-au acest caracter, şi pachete de legi, adică cu toptanul sau la grămadă, încălcând astfel Constituţia. Ca urmare, domnul preşedinte Băsescu şi-a permis să ameninţe că nu va pune şefi la serviciile secrete până Parlamentul nu-i votează pachetul, adică grămada de legi cu privire la siguranţa statului. Asemenea şantaje grosiere şi labilitatea unor parlamentari au transformat forul legislativ într-o tribună de la care aleşii naţiei îşi prezintă interesele de grup sau personale şi meschine ori îşi păcălesc adversarii politici, spre stupefacţia unei populaţii îngrozite de spectrul foamei şi mizeriei.

În aceste condiţii, dacă am spune cuiva din altă ţară că în Parlamentul român intră şi votează oricine, ar râde în hohote şi ar exclama „Imposibil!”. Totuşi, e posibil, din moment ce doamna senator Norica Nicolai a fost substituită de nepoţică, trimisă în Senat să voteze, ca ADA să întrunească cvorumul necesar, fără ca paznicii/veghetorii instituţiei să se sesizeze. S-a sesizat numai mass media, care a stabilit că nepoţica nu-i o fetiţă inocentă: are 26 de ani şi este absolventă a unei facultăţi de drept. Prin urmare ştia sau trebuia să ştie că atribuirea de calităţi oficiale, pe care nu le are, se pedepseşte şi, totuşi, a votat, viciind acel act (nu zic lege), care este lovit de nulitate absolută. Şi, foarte interesant, preşedintele Senatului, dl. N.V., a plâns şi a iertat-o, iar Comisia senatorială, cu toată strădania, n-a găsit nici un articol în lege sau în regulamentul de funcţionare care să incrimineze această faptă reprobabilă. Ca urmare, actul a fost promulgat de preşedinte şi se aplică aşa viciat, dar nulitatea de drept poate poate fi invocată de oricine.

Prin urmare, atât Senatul care a votat, cât şi Preşedinţia care a promulgat această lege nulă de drept au lucrat fără să producă nimic, deşi au fost plătiţi, din cauza doamnei senator Norica Nicolai, care, în mod deliberat, a viciat acel act. Interesant, deşi culpa este evidentă, n-a găsit nici o lege pentru a-i imputa ceva doamnei N.N. şi, eventual, d-lui Theodor Meleşcanu, care a scos nepoţica din sală numai după ce a votat, personalului din cele două instituţii, care costă câteva miliarde de lei pe zi. N-au găsit nici legi pentru sesizarea organelor abilitate să cerceteze astfel de cazuri deosebit de grave, pentru că toate partidele parlamentare au acţionat după proverbul „o mână spală pe alta”, însă în acest caz faţa senatorilor a rămas foarte murdară.

Pe de altă parte, deşi imposibil, la noi a fost posibil faptul că nici o guvernare postdecembristă n-a depus toate diligenţele pentru apărarea drepturilor, intereselor, demnităţii şi chiar mândriei noastre naţionale. Au acceptat cu multă uşurinţă, iresponsabil chiar, fără probe, denigrarea şi calomnierea eroilor Neamului românesc, chiar umilirea poporului român prin imputarea unor crime pe care nu le-a comis. În timp ce ne asumăm trecutul, faptele bune şi rele, respingem cu toată hotărârea acuzaţiile netemeinice, mincinoase sau de-a dreptul ticăloase la adresa înaintaşilor. Nu putem admite nemernicia şi ticăloşia, laşitatea şi trădarea, incriminarea şi insultarea înaintaşilor şi urmaşilor, deopotrivă. Avem în vedere faptul că, deşi există o secţiune de istorie în cadrul Academiei Române şi istorici de mare reputaţie internaţională, a căror autoritate ştiinţifică şi morală este mai presus de orice îndoială, au fost numite două comisii – una de preşedinte şi alta de premier – pentru studierea crimelor comunismului, formate „întâmplător” din urmaşi ai celor care au adus comunismul în România şi au comis acele crime abominabile. Prin excluderea veteranilor de război şi a istoricilor români, s-a urmărit mistificarea adevărului, exonerarea de răspundere a adevăraţilor vinovaţi şi, îndeosebi, culpabilizarea întregului popor român. Pentru prevenirea acestei culpabilizări generale, comisiile numite trebuie desfiinţate imediat, iar indivizii să plece de unde au venit, iar fondurile necheltuite să fie repartizate la învăţământ şi sănătate. Materialul adunat poate fi predat Academiei Române şi studiat de oamenii de ştiinţă şi istoricii români, obligaţi să prezinte concluzii şi lucrări de referinţă, întemeiate pe adevăr, documente şi date certe, pentru informarea obiectivă a opiniei publice din ţară şi din străinătate. Aceste concluzii şi lucrări pot constitui, în acelaşi timp, probe, în baza cărora organele abilitate să poată începe urmărirea penală din oficiu, împotriva celor care au încălcat legea. Întrucât răspunderea penală este individuală, nimeni, dar absolut nimeni nu are dreptul, nici măcar dl. preşedinte Băsescu, să condamne, fie şi printr-o declaraţie publică, întreg poporul român pentru crimele comunismului sau ale holocaustului. Fie şi pentru faptul că românii n-au dorit comunismul, care le-a fost impus, chiar de aşa-zisele mari democraţii, care ne-au predat fără remuşcări, spre îndestulare, unui Stalin aliat. De altfel, marea majoritate a persoanelor vinovate de holocaust au fost deja condamnate şi nu mai pot fi trase la răspundere pentru aceeaşi faptă. E chiar aşa de greu de înţeles principiul autorităţii lucrului judecat? Ce fac puzderia de jurişti, care se învârtesc în jurul preşedintelui şi premierului ori hălăduiesc prin Parlament?

După cum se observă, potrivit normelor şi principiilor dreptului penal, condamnarea celor care au fost judecaţi o dată, chiar printr-o declaraţie publică, este imposibilă, este nulă de drept. Dar, devine posibilă la cererea unor forţe oculte, antiromâneşti şi la bătaia pe crupă a guvernanţilor, pentru a le gâdila în mod plăcut orgoliul din care se revarsă iresponsabilitatea, nemernicia şi tăvălirea în propria lor mocirlă politicianistă.

Ioan Damian

„Vatra” în presa românească

Datorită conţinutului său, cu mai multe semnificaţii, cuvântul vatră l-au purtat şi-l poartă multe publicaţii ivite pe întregul spaţiu românesc. Aşa este „Vatra. Foaie ilustrată pentru familie”, reprezentând o publicaţie culturală şi literară, de orientare tradiţionalistă, în descendenţa „Daciei literare” şi a „Tribunei”. Apare la Bucureşti, bilunar (1894-1896), având ca directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc. Articolul-program, Vorba de acasă, este redactat de I. Slavici. Revista este preocupată pentru publicarea literaturii populare, obiceiuri tradiţionale, dar şi texte alese din literatura universală.

În perimetrul oltenesc (Craiova) apare o altă „Vatră” cu caracter literar-cultural, „tipăritură pentru popor”, în mai multe perioade: 1929-1930; 1937-1940; 1943, 1945, fiind îngrijită de C.S. Făgeţel, I. Dongorozi şi Al. Calotescu-Neicu. A devenit, o dată ci trecerea timpului, o revistă a instituţiilor culturale rurale din Oltenia. Editorialul primului număr, Foi pentru popor, aparţine lui Simion Mehedinţi, scris „cu gândul la interesele poporului”. Între colaborari descoperim pe Aron Cotruş, V. Voiculescu, Gala Galaction, I.C. Vissarion, I. Agârbiceanu ş.a.

Nici Ardealul nu se lasă mai prejos. Astfel, apare, lunar, la Năsăud, o „Vatră” cu caracter învăţătoresc, în răstimpul dintre 1935-1939. Articolul-program afirmă că publicaţia este legată de viaţa neamului nostru, încât nu se pot despărţi una de alta niciodată. Coloanele sale găzduiesc articole, note, recenzii, necrologuri.

Oraşul Târgu Mureş găzduieşte o altă „Vatră”, revistă editată de Uniunea Scriitorilor din România. Aceasta este un social-cultural, cu apariţie lunară (1971-1989). Între anii 1971-1973, apare cu subtitlul „Revistă social-culturală”. Directori-fondatori: I. Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc; redactor şef: Romulus Guga. Publicaţia reflectă viaţa economică, socială, politică şi culturală a judeţului Mureş, dovadă fiind şi titlurile rubricilor, unele având caracter permanent, susţinute de scriitori din toate provinciile. La rubrica Colocviile Vetrei răspund pe tema Romanul actualităţii şi actualitatea romanului mai mulţi scriitori, ca: Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Platon Pardău, Norman Manea, Gh. Schwartz ş.a.

O altă „Vatră românească”, publicaţie lunară a Uniunii Naţionale Vatra Românească apare la Cluj (1990). Aici semnează Elena Neagoe, D. Pop ş.a. Descoperim, de asemenea, şi o „Vatră şcolară”, revistă cu caracter pedagogic, la Sibiu, bilunar (1907-1909, 1914), sub conducerea unui comitet de redacţie, din care face parte, între alţii, şi Ioan Lupaş, iar la colaboratori îl găsim pe folcloristul bănăţean George Cătană.

Având exemplul înaintaşelor sale, nu putem să spunem decât Vivat, Crescat, Floreat „Vatra românilor” timişoreană.

Gheorghe Luchescu

Fidel Castro, o legendă cubaneză

Fidel Castro, pe numele său complet Fidel Alejandro Castro Ruz, născut în 13 august 1926, este un revoluţionar cubanez ce l-a dat jos pe Fulgencio Batista şi care a transformat Cuba în primul stat comunist din emisfera de vest. Şi-a menţinut titlul de premier până în 1976, când a devenit preşedintele Consiliului Statului şi Consiliului Miniştrilor. Fidel Castro Ruz a fost prim-secretar al Partidului Comunist Cubanez (PCC) de la formarea sa în 1965. Fratele său Raul este al doilea oficial din ţară şi succesorul lui Fidel Castro. Castro s-a născut în Birán (lângă Mayarí, azi în provincia Holguín). Fidel şi-a petrecut primii ani cu familia sa bogată de fermieri. Fiul lui Ángel Castro y Argiz şi Lina Ruz González, el a fost educat în şcoli iezuite, inclusiv în Colegio Belén din Havana. Din 1945 a studiat dreptul la Universitatea din Havana, absolvind în 1950. Castro a practicat avocatura într-un parteneriat mic între 1950-1952. El dorea să ajungă în parlament pentru Partidul Ortodox, dar lovitura de stat al lui F. Batista l-a dat jos pe Carlos Prío Socárras, şi alegerile au fost anulate. Castro l-a acuzat pe Batista de violarea Constituţiei în tribunal, dar petiţia a fost ignorată. În răspuns, Castro a atacat Barăcile Moncada pe 26 iulie 1953. Peste 80 din atacatori au fost ucişi, iar Castro a devenit prizonier. A fost acuzat şi condamnat la 15 ani închisoare. Totuşi, a fost eliberat în mai 1955 şi a plecat în exil în Mexic şi SUA, unde a format Mişcarea 26 iulie. Până la urmă, Castro s-a întors în Cuba cu un număr de exilaţi, navigând clandestin din Mexic în Cuba pe iahtul Granma. Prima acţiune a avut loc în provincia Oriente pe 2 decembrie 1956. Doar 16 din cei 81 de atacatori au supravieţuit pentru a se retrage în munţii Sierra Maestra, pentru a duce un război de gherilă împotriva forţelor lui Batista. Printre supravieţuitori erau şi Ernesto Che Guevara, Raul Castro şi Camilo Cienfuegos. Pe 24 mai 1958, Batista a trimis 17 batalioane împotriva lui Castro, care au fost înfrânte din cauza moralului scăzut şi a ratei mare de dezertare. De anul nou 1959, Batista şi C. R. Aguero au fugit din ţară, iar forţele lui Castro au cucerit Havana.

Preşedinţia lui Castro

Castro şi-a consolidat controlul asupra ţării prin naţionalizarea industriei, exproprierea proprietăţii private, colectivizarea agriculturii şi impunerea de politici care el credea că din urma lor populaţia va trage folos. Mulţi cubanezi au fugit din ţară, majoritatea în Miami, Florida. Cuba este a doua cea mai populară destinaţie turistică din Caraibe, după Republica Dominicană, turismul fiind o sursă de valută străină, cealaltă formă fiind banii trimişi de cubanezi locuind în America rudelor lor din Cuba.

Majoritatea energiei vine în petrol din Venezuela, în parte în schimb pentru personal medical cubanez. În ultimii ani Castro a investit în biotehnologie, pentru a susţine economia cubaneză şi pentru a găsi înlocuitori pentru importuri. Educaţia şi îngrijirea medicală au devenit valabile pentru toţi în Cuba. Statisticile UNESCO confirmă că Cuba are cea mai mică rată de analfabetism din America Latină. Rata mortalităţii infantile e cea mai mică din regiune, îngrijirea medicală este de o calitate foarte mare iar toţi cubanezii primesc lapte pe gratis până la vîrsta de şase ani. În afară de divertisment, televiziunea cubaneză transmite şi cursuri la nivel de liceu pentru populaţia adultă. Drept recunoştinţă pentru eforturile sale, Castro a devenit primul şef de stat care a primit medalia Sănătate Pentru Toţi de la OMS pe 12 aprilie 1988. Guvernul american contestă realizările guvernării Castro şi spun că şi înainte de venirea lui la putere erau deja nivele mari de dezvoltare în sănătate şi educaţie. Totuşi, Castro a îmbunătăţit şi starea educaţională a cubanezilor. Campania sa s-a concentrat asupra zonelor rurale, unde analfabetismul era mare. Din 1960, aproape 270.000 de profesori şi studenţi au fost trimişi să-i înveţe pe toţi să scrie şi citească, iar cei care nu reuşeau erau nevoiţi să-i scrie o scrisoare lui Fidel Castro. Campania a reuşit: rata analfabetismului a scăzut de la 20% la 4%.

Conducerea lui Castro în Cuba a rămas în mare parte necontestată, populaţia fiind convinsă că el a îmbunătăţit semnificativ viaţa cubanezilor. După aproape jumătate de secol de conducere a Cubei, Fidel Castro rămâne o mare enigmă şi are cea mai lungă “domnie” din secolele XX şi XXI.

]]> http://ioandamian.wordpress.com/2008/10/26/vatra-romanilor-nr2/feed/ 0 Ioan Damian antonescu1 dictat1 mona tatarascu1 FILES-CUBA-CASTRO http://ioandamian.wordpress.com/2008/10/25/vatra-romanilor-nr-1/ http://ioandamian.wordpress.com/2008/10/25/vatra-romanilor-nr-1/#comments Sat, 25 Oct 2008 21:13:01 +0000 daniela damian http://ioandamian.wordpress.com/?p=13 Continue reading →]]> Cuvântul editorului

În năvala asta de ziare, majoritatea extrateritoriale, ne-am întrebat şi ne întrebăm dacă apariţia unui periodic cu rădăcinile în vatra străbună va rezolva măcar în parte problemele grave cu care se confruntă ţara şi va alina cât de cât suferinţele românilor ajunşi în pragul disperării. La sărăcia şi mizeria, întronate cu bună ştiinţă şi rea credinţă în cei 16 ani de tranziţie, se adaugă laşitatea unor guvernanţi iresponsabili care nu iau nici o atitudine faţă de străinii şi hainii care ne umilesc, ne contestă obârşia şi vatra în care ne-am născut şi format ca popor.

Din aceste considerente am botezat periodicul socio-cultural şi de atitudine civică „Vatra Românilor”, spre a sublinia, deşi nu era necesar, scopul pentru care a fost izvodit – apărarea drepturilor, intereselor şi demnităţii românilor. Deci, vom folosi toate mijloacele legale pentru a demonstra tuturor acuzatorilor că naţionalismul şi patriotismul românesc nu compromit democraţia şi nu se opun integrării României în structurile europene, dimpotrivă. Asta nu înseamnă că nu vom publica şi opinii contrare, studii şi analize, care să probeze şi să argumenteze utilitatea sau inutilitatea integrării. Vrem, însă, o dezbatere sinceră, deschisă, fără idei preconcepute, ca oamenii să înţeleagă avantajele şi dezavantajele integrării, iar tineretul, mai ales tineretul, să-şi poată hotărî viitorul în deplină cunoştinţă de cauză.

Menţionăm că periodicul „Vatra Românilor”, editat de Uniunea Vatra Românească, filiala judeţului Timiş, nu este îndreptat împotriva vreunei minorităţi etnice. Dimpotrivă, va încerca să le cunoască preocupările, frământările şi necazurile (pentru că au destule) şi va lua atitudine împotriva celor care nu le respectă drepturile inalienabile, consfinţite în Constituţie, în tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte. Dacă susţinem şi apărăm egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor României, indiferent de naţionalitate, rasă, sex, grad de cultură, religie etc., ni se pare normal să nu luăm în considerare pretenţiile absurde, să condamnăm tendinţa de majorizare a unor minorităţi şi să cerem respectarea legilor şi loialitate faţă de statul român, tot conform Constituţiei.

Vom încerca să demonstrăm că naţionalismul nu este o noţiune desuetă, generatoare de violenţă, şovinism, antisemitism, intoleranţă etc., cum susţin antinaţionaliştii. Ca urmare, statele naţionale nu vor dispărea din istorie pe măsura înaintării… spre ce? – globalism sau comunism? – cum susţineau arhanghelii socialismului ştiinţific. Naţionalismul şi statele naţionale nu vor dispărea, fie şi pentru faptul că Europa (lumea) s-ar transforma într-un turn Babel, unde toţi vorbesc şi nimeni nu înţelege nimic.

Apariţia acestui periodic este reclamată şi de încălcarea grosolană a drepturilor omului, dezinformarea şi manipularea românilor, îndeosebi din Transilvania, unde câteva legi „scremute” în palatele bucureştene sunt mai odioase şi mai nedrepte decât cele emise de Cancelaria Imperială de la Viena. Şi ce e mai grav, în timp ce guvernanţii se laudă cu progresul, libertatea şi democraţia întronate, în Ţara Lor românii nu au dreptul să vorbească limba Mamei Lor. În judeţele Covasna, Harghita şi parte din Mureş, românii au toată libertatea să opteze, adică să ofteze, democratic, dacă învaţă ungureşte, aşa cum le-a cerut dl. Marko Bela, care este, totuşi, vicepremier în Guvernul României, ori să nu înveţe şi să plece, să-şi părăsească agoniseala de o viaţă, aşa cum au plecat în timpul ocupaţiei hortiste. Este un caz unic în lume când o minoritate naţională a trecut la purificarea etnică a unor zone şi localităţi de populaţia majoritară, cu concursul vinovat al guvernanţilor.

Această purificare etnică şi măsurile discriminatorii şi vexatorii luate împotriva românilor, care nu sunt angajaţi nici ca portari dacă nu vorbesc şi scriu corect ungureşte, reclamă cu necesitate apariţia acestui periodic, care-i va apăra şi le va reda încrederea în forţele proprii. Apariţia este determinată şi de faptul că încercările noastre de a informa opinia publică din ţară şi din străinătate despre această purificare etnică s-au lovit de opacitatea unei anumite părţi a presei, care, în loc să acorde atenţie materialelor şi documentarelor trimise, au refuzat tacit sau explicit, iar câţiva ne-au acuzat tot pe noi de naţionalism, şovinism etc. Au refuzat şi atunci când am luat atitudine împotriva unor indivizi rau intenţionaţi şi adesea rău famaţi, care au pângărit şi terfelit tot ce are poporul român mai sfânt – istoria, cultura, tradiţiile şi obiceiurile, limba maternă, inclusiv religia, adică legea străbună. Dar, cu toate scremetele, acuzaţiile şi greutăţile întâmpinate, „Vatra Românilor” va apăra valorile noastre naţionale, martirii şi eroii neamului, care au luptat şi au salvat românismul de catastrofele istoriei.

SUNTEM INDEPENDENŢI, SUNTEM NAŢIUNE DE SINE STĂTĂTOARE!

Ziua de 9 Mai, cunoscută şi sub denumirea de Ziua Europei, are pentru noi, românii, o dublă semnificaţie. Pe de o parte, este ziua în care, cu 129 de ani în urmă, s-a proclamat independenţa de stat a României, iar pe de alta, este ziua în care, acum 61 de ani, s-a pus capăt celui mai sângeros război din istoria Europei, în timpul căruia şi românii au dat un greu tribut de sânge.

La 9 Mai 1877, deputatul N. Fleva a făcut în forul suprem al ţării, Parlamentul, următoarea interpelare: „1.Dacă guvernul a comunicat oficial tuturor puterilor ruperea legăturilor noastre cu Turcia şi, ca urmare, independenţa absolută a României. 2. Dacă în starea de resbel în care ne găsim, în urma provocaţiunii Turciei, dl. ministru de Esterne a rechemat pe agentul român din Constantinopol şi dacă a comunicat, în mod oficial, puterilor această stare de resbel şi dacă s-au luat toate măsurile necesare”.

După ce deputatul Fleva şi-a dezvoltat patriotica interpelare, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a răspuns: „Domnilor deputaţi, în de-afară de poziţiunea mea de ministru, ca român am aplaudat limbagiul românesc energic al d. onor. Fleva. Aceasta odată zisă, trebuie să mă întreb pe mine, dacă mie, ministrul Treburilor din Afară şi prin a cărui slabă voce România astăzi vorbeşte în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe d-sa şi să consult mai mult inima decât raţiunea rece. Onor d. Fleva a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropia. D-sa, vorbind despre spionii care cutreieră ţărmii noştri dunăreni, faţă în faţă şi chiar în mijlocul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice şi eu la rândul meu: un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoarea de a dirija interesele ţărei faţă cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oştirii României, poate să compromită soarta naţiunei române. Vă voi ruga dară să ţineţi seama de această reservă care sunt dator să o pun sentimentelor mele şi să binevoiţi a nu aştepta de la mine, nu voi zice entuziasm, dară nici chiar căldură şi nici frase altele decât acelea care se reclamă la gingăşia cestiunei. Ceea ce am zis, împrumutând o frasă a unui mare diplomat străin, când a răspuns la interpelarea d-lui Stolojan, aceea zic şi eu astăzi: că la gurile Dunărei nu sunt numai interese locale, sunt interese europene, e centrul de greutate al Europei. Aici e nenorocirea României, dară aici este, sau mai bine zis ar putea să fie şi norocirea României. D-lor, când s-a votat convenţiunea cu Rusia, precum şi cu ocasiunea interpelării d-lui Stolojan, am vorbit nu numai ca ministru, dară poate am vorbit şi ca român. Astăzi sunt dator să vorbesc numai ca ministru, şi negreşit ca ministru al României. D-lor, şi Camera, şi Senatul, la interpelările d-lor Stolojan şi Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de resbel, că suntem deslegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi că aceste legături sunt întrerupte de către Înalta Poartă. Aceste două voturi au întărit situaţiunea şi nu avem nevoie de un comentariu mai mare… În stare de resbel, cu legăturile întrerupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare! Avem domn de sine stătător! Însă, d-lor, aci se opreşte travaliul nostru? Aci se opreşte misiunea noastră? Am adjuns la scopul urmărit de la 1848 încoace? Mai intâi de toate, d-lor, să ne facem întrebarea ce am fost înainte de declararea resbelului? Fost-am noi independenţi de Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am vasali Turciei? Avut-am noi sultanul suzeran? Străinii au zis aceasta, noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva, nişte legături sui-generis, care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi”.

Am citat din stenograma şedinţei Parlamentului României din 9 Mai 1877, în care s-a hotărât cu unanimitate de voturi independenţa absolută a României. Atunci, politicienii români, uniţi în cuget şi-n simţiri, au luptat şi s-au jertfit pentru neatârnare şi unitate naţional-statală, nu pentru rezolvarea unor interese personale şi meschine, cum fac astăzi. Discursurile parlamentarilor de atunci au susîinut cu multă înflăcărare, dragoste de neam şi ţară dreprul românilor la libertate şi independenţă. Au evocat faptul că , de-a lungul istoriei noastre multimilenare, urmaşii dacilor şi romanilor, românii nu şi-au plecat capul sub jugul asupririi străine.

Cu toate vitregiile istoriei, chiar şi cu trădări, de care adesea am avut parte, românii au luptat, au păstrat nestinsă flacăra dragostei de neam şi ţară, a idealului de libertate şi unitate naţională. Stă mărturie rezistenţa dârză, opusă celor trei imperii hrăpăreţe (otoman, ţarist şi habsburgic), sub sceptrul marilor voievozi români – Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul etc. Unicitatea programelor revoluţiei de la 1848, în toate cele trei ţări româneşti, respingerea atacurilor trupelor kossutiste şi apărarea eroică a Munţilor Apuseni de către moţii conduşi de Avram Iancu, unirea Moldovei cu Muntenia în 1859 şi jertfele românilor în războiul pentru cucerirea independenţei de stat din 1877 au creat condiţii, au făcut posibilă Unirea cea Mare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Însă, naţiunile veleitare şi oprimatoare, vinovate de declanşarea războiului, deşi au fost învinse, obşnuite să domine şi să asuprească alte popoare, au folosit toate tertipurile şi pretextele, îndeosebi lipsa de drepturi şi persecuţia minorităţilor etnice din statele naţionale, născute pe ruinele imperiului habsburgic, ca să declanşeze o nouă conflagraţie, în scopul modificării graniţelor stabilite prin tratatele de pace. Acest război pustiitor, în care şi-au pierdut viaţa milioane de oameni, s-a terminat în Europa, la 9 Mai 1945. În această zi, numită şi Ziua Europei, toată Europa, de la Atlantic la Urali, a adus un pios omagiu celor care s-au jertfit, a comemorat şi a cinstit memoria tuturor militarilor, indiferent din ce armată au făcut parte, căzuţi pe câmpul de onoare, dar şi a milioanelor de oameni (civili), schingiuiţi şi omorâţi prin închisori şi lagăre de concentrare.

Ioan Damian

Eminescu istoric – o ipostază mai puţin cunoscută

Lirica poetului naţional Mihai Eminescu a fost influenţată nu numai de contactul cu filozofii antici (Heraclit, Platon, Aristotel etc.) şi cu gânditorii moderni (Spinoza, Descartes, Hegel etc.), ci, aşa cum rezultă din cele 44 de caiete-manuscrise existente în Biblioteca Centrală a Universităţii din Bucureşti, şi de studiul istoriei, în general, şi al istoriei românilor, în special. Din cele circa 10.000 de file de manuscris, în peste 1.300, consacrate ştiinţelor exacte şi umaniste, sunt trecute texte originale, creaţii ale poetului, conspecte, traduceri sau note luate la cursurile universitare urmate la Berlin şi la Viena. „Nu e ramură de ştiinţă”, scrie Ion Slavici în Amintirile sale, „pentru care el nu avea, cum se spune, o particulară slăbiciune şi când se-nfigea o dată în vreo chestiune, cetea un şir întreg de cărţi privitoare la ea”.

Această „particulară slăbiciune”, rezultă din dragostea poetului pentru poporul român, „viteaz în războaie, muncitor şi liniştit în timp de pace, apărător de adevăr (…), drept şi bun la inimă ca un copil, poporul român nu e capabil de trădare, nici de infamie” (Mss. 2257, f.421). Iar la fila 65 din acelaşi maniscris consemnează: „Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc harte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece”. Şi pentru că noi, românii, am fost şi mai suntem încă o naţie care „se zbate pentru viaţă între trei imperii ce-i sunt inamice naturale” (Mss. 2257, f. 186), trebuie să-i dăm dreptate poetului naţional. Mai ales acum, când forţe oculte interne şi externe, interesate, încearcă să refacă imperiul multinaţional austro-ungar, ieşit pe uşa din dos a istoriei.

În manuscrisele menţionate, Eminescu a consemnat cele mai importante momente din istoria românilor şi personalităţile de seamă ale poporului român – Dragoş, Bogdan I, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ioan Huniade, Nicolae Olahus, Matei Basarab, Matei Corvin, Al. I Cuza etc. Reţin atenţia listele cronologice cu domnitorii din Moldova şi Ţara Românească, cu numele dregătorilor lor. De pildă, boierii lui Alexandru cel Bun: Giurgea, staroste de Suceava, Mihai, staroste de Dorohoi, Vlad, staroste de Siret.

În alte manuscrise sunt comentate unele evenimente importante din istoria noastră, chiar înainte de constituirea statelor feudale româneşti, astfel: „Despre caracterul şi viaţa tracilor, martorul cel mai vechi şi mai important e Herodot; poporul tracic este poporul cel mai mare după inzi (…). Şi dacă ar avea un domn şi dacă ar ţinea unul cu altul, ar fi invincibil şi cel mai puternic dintre popoare, după părerea mea” (Mss. 2257, f. 424). Iar unele momente şi personalităţi sunt descrise de Eminescu cu toată forţa verbului său: „Când Mahomed al II-lea, soarele roşu al deşerturilor, răsări deasupra lumii, românii erau în culmea epocii lor eroice. Şi, precum soarele, răsărind în noaptea timpurilor, atinge şi aprinde întâi vârfurile munţilor celor înalţi, astfel Carpaţii născători ai râurilor şi ai poporului nostru se desemnară în toată uriaşa lor mărire în faţa soarelui ce răsărea (Mss. 2267, f. 105). Iar în Mss. 2257, fila 422, consemnează: „Pentru a măsura rezistenţa unui popor în contra unui atac sau a unei cuceriri, trebuie să ştim ce putere reprezenta acel atac sau acea tentativă de cucerire. Ştefan cel Mare s-a luptat în contra turcilor sub Mahomed II (culmea, moment culminant al puterii otomane), în contra ungurilor sub Matei I (culmea), va să zică rezistenţa ce a trebuit s-o opuie acestora este egală dacă nu superioară atacului intervenit. Ştefan Vodă e mare. Tot astfel, Mircea I s-a luptat în contra lui Murad şi în contra lui Baiazid Fulgerul”.

În afara celor menţionate despre Matei Corvin, Mihai Eminescu a consacrat numeroase pagini Transilvaniei, relatării unor evenimente şi descrierii unor regiuni, cum ar fi comitatul Hunedoara, Ţara Zarandului, a Făgăraşului, Maramureşul şi alte locuri cu rezonanţă istorică.

Preocuparea poetului pentru studierea istorie rezultă şi din scrisoarea trimisă la 19.09.1874 lui Ioan Al. Samurcaş, la reprezentanţa diplomatică a României din Berlin, în care îi descrie greutăţile întâmpinate în timpul unei călătorii la Konigsberg şi Lemberg (Lvov), făcută pentru găsirea şi studierea unor documente despre istoria românilor. În această scrisoare, publicată în „Convorbiri literare” din iunie 1919, Eminescu a menţionat că cercetarea cu ochi proprii „a documentelor originale nu este permisă decât cu învoirea scrisă a Guvernelor centrale (din Berlin, respectiv Viena – n.n.)” şi solicită sprijin în acest scop de la agenţia diplomatică sau de la Ministerul de externe. Din scrisoare mai rezultă că, la Lemberg, Eminescu a vrut să realizeze „fotografia bisericii Movileştilor şi a portretelor dinlăuntrul ei – familia lui Ieremia Movilă şi portretul unui armaş din Ţara Românească, care, cu vremea, a ajuns mare cancelariu al Poloniei (…). Biserica în cestiune se numeşte până azi Biserica Românească”. În finalul scrisorii, Eminescu îşi exprimă speranţa că până se va întoarce la studii în Berlin va fi pus în „corespondenţă cu d-ul Hajdău, pentru a afla de la el numele dicţionarelor auxiliare (a limbei latine corupte din acel timp şi a prescurtărilor usitate pe atunci) şi toate preservativele critice, pe care cineva trebuie să le aplice la documente, pentru a afla dacă sunt autentice sau apocrife (…)”. Asemenea documente, adunate cu pasiune, formau conţinutul uneia din cele „trei lăzi”, care l-au însoţit prin diversele locuinţe unde s-a mutat, în Bucureşti şi nu numai. Din studierea acestor documente izvorăsc fiorul patriotic, dragostea de neam şi ţară, cunoscute celor care ascultă lirica eminesciană.

Eminescu, antisemit?

Dup cum se ştie, nişte indivizi, scoşi din rigolele lui Hades după decembrie 1989, îl acuză pe Eminescu de naţionalism şi antisemitism. Însă, aceste „Simţiri reci, harfe zdrobite/ Mici de suflet, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic” confundă naţionalismul cu şovinismul. La ei, „totu-i lustru, fără bază… totu-i calp, totu-i străin”, din moment ce dragostea de neam şi ţară, patriotismul deci, a devenit o noţiune desuetă. Or, tocmai cultivarea şi dezvoltarea acestui sentiment de dragoste faţă de ţară şi poporul în sânul căruia ne-am născut îi face lirica lui Eminescu. De aceea, lirica/poezia lui, dar mai ales el trebuie acuzat şi defăimat, ca tineretul să nu mai aibă încredere în forţa şi tăria neamului românesc.

Din toată opera lui Eminescu nu rezultă şovinism, xenofobie sau antisemitism. Şi nici nu poate rezulta, din moment ce în Bucureşti, de pildă, era în relaţii foarte bune cu lingvistul şi filozoful evreu Moses Gaster, cu care studia şi descifra vechile documente. Despre aceste relaţii, în revista „Extemporal” nr. 1-2/1937, M. Gaster mărturisea: „Am fost multă vreme în legătură prietenească cu Eminescu. Trebuie însă să mă mărginesc numai la o amintire care mi s-a întipărit în minte, şi anume: de câte ori veneam pe la dânsul, citeam cu tot dinadinsul manuscriptele vechi şi letopiseţi ce avea (…). Iar câteodată când dădeam de o frază frumos ticluită, el exclama ¤Ei, Gaster, ce spui? Aşa-i că scrie frumos?¤. Am stat uniţi în dragoste pentru limba veche şi se ferea, cât se poate, să introducă cuvinte noi. Îmi povestea lupta avută cu studenţii latinişti din Cernăuţi”.

Dacă Eminescu era antisemit, aşa cum susţin acuzatorii, e de înţeles că n-ar fi avut o asemenea prietenie de durată cu un evreu. Acuzatorii de profesie nu ştiu că antisemitismul, xenofobia, intoleranţa, şovinismul sunt specifice numai popoarelor veleitare, care se consideră superioare celorlalte naţii şi chiar de origine divină. Deci, au un drept divin de a exploata şi a asupri alte popoare. Or, nici românii, nici Eminescu n-au căzut într-un asemenea păcat. Iar evocarea gloriei străbune, sădirea încrederii în forţa şi trăinicia neamului românesc nu depăşesc limitele bunului simţ în opera lui Eminescu. Iar dacă ţinem seama că şi alţi poeţi şi-au glorificat ţara şi neamul, constatăm, cu multă durere în suflet că acuzatorii sunt nişte bieţi ignoranţi, care vor să se ridice deasupra propriilor lor limite prin terfelirea poetului naţional.

SCRISOARE DESCHISĂ

CĂTRE

SENATUL ROMÂNIEI

DOMNULUI PREŞEDINTE NICOLAE VĂCĂROIU

Organizaţiile neguvernamentale semnatare solicită senatorilor români, indiferent de culoarea lor politică, să nu voteze Ordonanţa de Urgenţă prin care Guvernul încearcă să forţeze ratificarea Acordului semnat de Guvernul ungar pentru înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”, cu sediul în Curţile Gojdu din Budapesta. Solicitarea noastră se întemeiază pe următoarele:

1. Semnatarii Acordului nu au ţinut seama de faptul că, în anul 1869, avocatul Emanoil Gojdu a înfiinţat o fundaţie care-i poartă numele şi căreia i-a lăsat prin testament cea mai mare parte a averii sale, ca, după moartea sa, Mitropolia Ardealului să acorde burse celor mai buni elevi şi studenţi români ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Or, Acordul ce urmează a fi ratificat, stipulând acordarea de burse şi tinerilor unguri, încalcă această dispoziţie testamentară expresă.
2. La moartea testatorului, în anul 1870, Congresul Naţional al Bisericii Ortodoxe a pus Fundaţia „Gojdu” sub patronajul Mitropoliei Ardealului cu sediul în Sibiu, care, până la prima conflagraţie, a acordat peste 5.600 de burse studenţilor români ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. După război, deşi potrivit art. 249 din Tratatul de la Trianon Ungaria era obligată să pună la dispoziţia statului român toate fondurile băneşti şi imobilele din Budapesta, a tergiversat (practic, a refuzat), obligând România s-o acţioneze în instanţă la Tribunalul Internaţional de la Haga, care i-a dat câştig de cauză. Ca urmare, în anul 1937, s-a negociat şi semnat un nou acord, care stabilea modalităţile de predare a patrimoniului către Fundaţia „Gojdu” din Sibiu. Acest acord trebuia menţinut, chiar dacă nu s-a aplicat din cauza izbucnirii celei de-a doua conflagraţii.
3. La sfârşitul celei de-a doua conflagraţii, sub influenţa politicii staliniste, prin acordul bilateral din 1952 părţile au renunţat reciproc la proprietăţile lor de pe teritoriul celeilalte părţi, care, de altfel, au fost naţionalizate. După căderea dictaturilor comuniste, creându-se o nouă situaţie socio-politică şi juridică, părţile au dat altă interpretare Acordului din 1952, în ce priveşte proprietăţile particulare. Ca urmare, în timp ce autorităţile româneşti au trecut la restituirea „In integrum” a proprietăţilor ungare, cele ungureşti, încălcând interpretarea convenită, au trecut abuziv, ilegal, fondurile băneşti (două miliarde USD) în proprietatea statului, iar Curţile Gojdu în proprietatea Primăriei sectorului 7 din Budapesta, care le-a vândut prin licitaţie firmei „Magyar Ingatian”. Aceasta le-a revândut firmei cipriote „Holyood Intreprisse”, cu capital evreiesc, care intenţiona să le renoveze, însă a renunţat din cauza litigiului. Directorul executiv al firmei, Anna Skach, a declarat săptămânalului budapestan „Heti Villagazdasag” din 15.12.1999, că în Curţile Gojdu se vor construi un centru de distracţii, unul de vinificaţie şi o mini-Ungarie în care va fi expusă o hartă tridimensională a Regatului milenar şi machetele unor clădiri, inclusiv din oraşele ardelene şi bănăţene. Cu alte cuvinte, Curţile Gojdu vor fi transformate în tribună de propagandă revizionistă, antiromânească, cu concursul vinovat al guvernanţilor români, iar dacă votaţi ratificarea Acordului, şi al senatorilor.
4. Negocierile privind patrimoniul Fundaţiei „Gojdu” din Sibiu, începute în anul 1997 şi intensificate în anul 1998, au fost viciate de şamtajul Budapestei cu împotrivirea la primirea României în UE şi alte pretenţii aberante, deşi la putere erau tot PD, PNL şi UDMR. La întâlnirea de la Târgu Mureş, fostul premier ungar Viktor Orban i-a cerut omologului său român Radu Vasile, într-un limbaj foarte dur, neuzitat în relaţiile diplomatice, înfiinţarea unei universităţi în limba maghiară şi restituirea aşa-ziselor „bunuri istorice”, administrate cândva de Statusul Romano-Catolic Ardelean. Or, guvernele de la Viena şi Budapesta refuzând constant instituirea dreptului de proprietate asupra acestor „bunuri”, ci numai de folosinţă în favoarea Statusului, prin Tratatul de la Trianon au trecut în proprietatea Statului Român, chiar dacă spre sfârşitul secolului al XIX-lea Statusul s-a înregistrat fraudulos în Cartea Funciară cu unele fonduri. Numai cu mare greutate, Viktor Orban a acceptat înfiinţarea unei comisii care să studieze şi să propună modul de rezolvare a situaţiei patrimoniului „Gojdu”.
5. Semnarea Acordului este un abuz, o ilegalitate, un caz aparte, unic, în care negociatorii, în loc să apere drepturile şi interesele românilor, aşa cum au jurat la învestirea în funcţii, le-au abandonat, ca să nu zicem trădat. De la semnarea Diktatului de la Viena şi a Procesului Verbal prin care Insula Şerpilor a fost predată URSS, guvernanţii şi diplomaţii români nu au mai semnat un act atât de ruşinos ca Acordul pentru înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”. Or, Fundaţia „Gojdu” din Sibiu, având un caracter privat, prin semnarea Acordului, Guvernul i-a naţionalizat (confiscat) patrimoniul, lăsat moştenire prin testament, ca să-l pună la dispoziţia unei terţe puteri. Această cesiune patrimonială frizează ilicitul penal şi umple de ridicol Senatul României dacă va vota ratificarea Acordului, pentru că, aşa cum rezultă din răspunsul MAE din ziarul „Ziua” nr. 3547/2006, în Ungaria „retrocedarea imobilelor naţionalizate poate fi făcută persoanelor fizice şi juridice cărora le-au aparţinut imobilele, în condiţiile prevăzute de legea ungară, care a permis restituirea exclusivă a clădirilor care au îndeplinit funcţia de lăcaş de cult (Legea 32/1991). Prin aplicarea acestei legi, a fost retrocedată Bisericii Ortodoxe Române, Capela Ortodoxă din Curţile Gojdu din Budapesta. Legea ungară nu permite retrocedarea către foştii proprietarii a imobilelor naţionalizate, altele decât lăcaşele de cult”. Din acest citat rezultă, pe de o parte, iresponsabilitatea cu care guvernanţii români au aruncat pachete de legi prin Parlament ca să legalizeze retrocedarea de imobile, zise istorice, care au aparţinut învăţământului şi culturii, deşi erau în proprietatea de drept a Statului Român, iar pe de altă parte, faptul că România a fost pusă într-o stare de inferioritate faţă de celelalte naţiuni şi foste state socialiste. Apoi, dacă Ungariei nu i s-a impus retrocedarea bunurilor confiscate de comunişti, ca să fie primită în UE, cine a impus României o astfel de condiţie?
6. În timpul negocierilor şi semnării Acordului, guvernanţii au ignorat cu bună ştiinţă şi rea credinţă politica şovinismului de stat, de deznaţionalizare forţată a minorităţilor din Ungaria, ai căror copii nu-şi cunosc limba maternă. În şcolile minorităţilor etnice, numai patru materii se predau în limba acestora, iar limba maternă se învaţă ca o limbă străină. Ca urmare, în şcolile româneşti din Gyula, Pocsaj, Elek, Keresapat, Ketegyhaza, elevii români ştiu numai colinde în limba română, graţie preotului misionar Bun din Apateul de Criş. În timpul guvernării Orban, sub pretextul că nu sunt alocaţi bani de la buget, clasele cu aşa-zisa predare în limba română au fost desfiinţate, elevii mutaţi în clasele cu limba de predare maghiară, iar învăţătorii şi profesorii sfătuiţi să se recalifice în alte profesiuni. Mai mult, după terminarea orelor de curs, elevii sunt ţinuţi într-un fel de internat în care se vorbeşte numai ungureşte. Când ajung seara acasa, părinţii n-au timp să discute cu ei în limba română, iar la radio şi televizor se vorbeşte tot neromâneşte. Tot sub pretextul lipsei de fonduri, alocaţiile bugetare pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale, a tradiţiilor şi obiceiurilor specifice fiecărei minorităţi etnice s-au redus atât de drastic, încât instituţiile culturale ale acestora au fost practic desfiinţate ori sunt pe cale de dispariţie. În condiţiile acestei politici aberante, de deznaţionalizare forţată, votul împotriva ratificării Acordului, pentru apărarea şi redobândirea patrimoniului Fundaţiei „Gojdu” din Sibiu, în valoare de două milioane USD, şi folosirea lui pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale a românilor din Ungaria, este mai mult decât necesar. Apare ca un act patriotic, de demnitate naţională, este un test pentru parlamentarii puterii.
7. Ca să mascheze deznaţionalizarea forţată a minorităţilor etnice, să se poată lăuda în faţa forurilor internaţionale cu liberalismul, democraţia şi drepturile acordate autoguvernărilor etnice, care nu au nici un reprezentant în Parlament, şoviniştii unguri au trecut la ameninţarea minoritarilor, obligându-i să-şi schimbe naţionalitatea. Ca urmare, în 51 din cele 326 de localităţi cu populaţie românească din Ungaria, s-au declarat, de frică, numai unul-doi români, deşi sunt mult mai mulţi. Spre exemplificare, prezentăm modul cum a fost falsificat recensământul populaţiei din 1990, în câteva localităţi din Ungaria. Astfel, la Ketegyhaza, la recensământ au rezultat 1.548 de români (în realitate, 2.526), la Letavertes, nici un român (în realitate, 178), la Elek, 516 români (1.615), la Pocsaj, 5 români (578), la Sarkakeresztes, patru români (391), la Bedo, 15 români (419). Menţionând că deznaţionalizarea forţată şi purificarea etnică în judeţele Covasna, Harghita şi parte din Mureş se face după aceleaşi metode, sperăm că Senatul României, înţelegând drama românilor din Ungaria şi cele trei judeţe, va vota împotriva ratificării Acordului semnat de Guvernul român cu cel ungar, la 20.10.2005, şi va adopta măsurile necesare, dar legale, pentru readucerea şi folosirea patrimoniului Fundaţiei „Gojdu” în mâna adevăraţilor proprietari – românii din Transilvania şi Ungaria – aşa cum este stipulat în testament.

Uniunea Vatra Românească Timiş

Preşedinte, ing. Aurel Cociobea

Uniunea Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, Organizaţia Timiş

Preşedinte, Gl.mr. (rez) Florin Mancu

Asociaţia EUROPRO pentru Societatea Civilă, Democraţie şi Drepturile Cetăţeanului

Preşedinte, Petre Irimuş

Serviciul de Asistenţă pentru Drepturile Omului Timişoara

Preşedinte, Ionel Cherciu

Părinţii scrisului au trăit între Carpaţii noştri

O descoperire arheologică inedită făcută pe teritoriul ţării noastre, alături de alte surse reînviate din negura vremurilor, au condus câţiva cercetători la o concluzie uimitoare: geto-dacii foloseau scrisul cu mult înaintea altor popoare. Nimeni nu ştie cu exactitate când şi unde a apărut scrierea pentru întâia dată în istoria omenirii. Începuturile civilizaţiei umane au fost, de-a lungul timpului, învăluite în mister. Cel mai ades, savanţii îşi ascund divergenţele de opinii sau inerenta lipsă de informare în această problemă sub formula mai mult poetică „Originile scrisului se pierd în negura timpurilor”.

Misterul scrisului a fost subiectul unor ambiţioase cercetări, dar şi al unor încrâncenate controverse ştiinţifice. Cu toate acestea, descoperirile senzaţionale nu lipsesc, întregind mozaicul desperecheat al cunoaşterii. Astfel, în 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlasa descoperea trei tăbliţe de lut în micuţa asezare Tărtăria, de pe Mureşul transilvan. Tăbliţele, acoperite cu semne grafice asemănătoare într-un mod uimitor scrierii pictografice sumeriene de la sfârşitul mileniului IV î. Ch., s-au dovedit a fi, în urma cercetărilor, mult mai vechi decât primele mărturii ale scrierii sumeriene! Ele datează, deci, de acum aproape 7000 de ani! Rezultatele cercetărilor mai multor savanţi din diverse ţări au avansat o teorie senzaţională: primul alfabet şi prima scriere aparţin strămoşilor noştri geto-daci. Despre tăbliţele de la Tărtăria s-a afirmat, iniţial, că ar fi fost “importate” din Sumer. Mult timp s-a considerat că istoria omenirii începe la Sumer, dat fiind faptul că primele scrieri cunoscute au fost descoperite acolo. Descoperirea lui Vlasa lansa ipoteza că sumerienii au origine carpatică, ducând cu ei o scriere deja cunoscut. În sprijinul afirmaţiilor sale aduce argumente imbatabile. Primul calendar mesopotamian nu corespunde latitudinii Sumerului, ci zonei Carpaţilor. După ce tabliţele au fost verificate şi datate la Moscova, concluziile au fost senzationale. Tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu cel putin 1.000 de ani decât cele sumeriene. Tăbliţe de acelasi tip au mai fost descoperite ulterior celor de la Tărtăria în zona Porţilor de Fier, la Lepenskii Vir, pe malul drept al Dunării.

Ce spun savanţii?

Istoricul rus N. Jirov declara în revista Znanie Sila (1971) faptul că sumerienii au migrat din zona peninsulei balcanice (Geto-Dacia). Una din variantele care explică această migraţie este potopul, aşa cum este el menţionat chiar în legendele sumeriene, alta, pur şi simplu, înmulţirea populaţiei. Fapt este că sumerienii au migrat cu tot cu calendar, însă acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, fapt pentru care a fost schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de către astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea “Istoria ceasurilor”, pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică. Savantul sovietic mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de ale vecinilor semiti, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană. Datările cu carbon radioactiv realizate de savantul american Marija Gimbutas (C 14) au stabilit că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu un mileniu decât cele din Sumer, iar scrisul de pe tăbliţele de la Tărtăria este mult mai vechi decât cel descoperit pe plăcuţele din Sumer. Acest aspect a fost confirmat în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev. Savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analizează în cartea sa „Despre literele şi limba getilor sau a goţilor”, publicată în 1957 la Lyon, mai multe alfabete zis gotice prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturiseşte că s-a inspirat din lucrarea altui savant şi anume, a arhiepiscopului de Uppsala, Joannes Magniis Gothus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi”, ce a fost publicată la Roma în 1554 şi în care se prezenta pentru prima dată alfabetul getic, în această lucrare se demonstrează că episcopul Wulfila (303-383 d. Ch.) a inventat alfabetul gotic inspirându-se din cel getic, în acest alfabet, considerat a fi cel mai nou din acea vreme, Wulfila a tradus Biblia, cunoscută sub numele de Codex Argenteus. Atât Vulcanius Brugensis, cât şi Joannes Magnus au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare şi de o valoare inestimabilă, care astăzi nu mai sunt disponibile.

Uitate de români, apreciate de străini

În mod surprinzător, cei care au susţinut cel mai mult ideea că Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă primul alfabet nu au fost oamenii de ştiintă români, ci cei străini. La Tărtăria nu s-au mai făcut săpături din anul descoperirii enigmaticelor plăcuţe. Acestea sunt depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Peste semnificaţia lor istorică şi ştiinţifică s-a aşternut în toţi aceşti ani un misterios văl de tăcere. Din fericire, în ultimii ani, câţiva cercetători încearcă din nou să readucă la lumină adevărul despre trecut, repunând în discuţie valoarea inestimabilă a Tăbliţelor de la Tărtăria. Există clar o asemănare între semnele inscripţionate pe tăbliţele de la Tărtăria şi scrierile apărute ulterior în alte părţi ale lumii. Concluzia logică ar fi că toate aceste scrieri primitive au avut ca origine scrierea folosită pe teritoriul ţării noastre cu multă vreme înainte. Cum ar fi arătat omenirea în absenţa scrisului, geniala invenţie care întrece cu mult, prin însemnătate, tot ce a inventat omul de-a lungul întregii lui existenţe? Greu de imaginat. Să reprezinte oare teritoriul Geto-Daciei locul în care a apărut pentru prima oară scrisul, după care el s-a răspândit pe tot globul? Există destule argumente care susţin această ipoteză.

Tăbliţele de la Tărtaria au fost datate cu exactitate!
Conform datării cu C14 efectuate în Italia, vechimea tăbliţelor de la Tărtăria este de 7.300 de ani! Datarea a fost făcută pe oasele de femeie împreună cu care au fost găsite plăcuţele, de către o echipă de cercetători italieni conduşi de Marco Merlini. În cadrul Congresului Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Bucureşti în 2004, Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project din Roma, a făcut dezvăluiri senzaţionale, atât cu privire la datarea Tăbliţelor de la Tărtăria, cât şi cu privire la vârsta, originea şi sexul persoanei ale cărei oase au fost găsite alături de aceste tăbliţe. Împreună cu arheologul român Gheorghe Lazarovici, cercetătorul italian a dus oasele la Universitatea din Roma, unde mai mulţi oameni de ştiinţă au făcut o analiză antropologică. Determinările cu carbon au scos la iveală noi date cu privire la aceste oase. Până atunci se credea că ele aparţin unui Mare Preot, numai că italienii au descoperit că sunt, de fapt, ale unei femei, cu înălţimea de 1,47 m şi vârsta de 50-55 de ani, ceea ce înseamnă că era o femeie bătrână în acele vremuri. “Era o femeie implicată în treburile religioase. Din analiza oaselor a rezultat că avea probleme de sănătate. Se presupune că, atunci când era copil, a suferit de o boală, avea un picior mai scurt decât celălalt. Cele 23 de obiecte religioase care o însoţeau denotă că femeia a fost supusă unui ritual care se făcea numai oamenilor importanţi”, a declarat Marco Merlini. Culoarea neagră a oaselor provine de la solul particular în care au fost îngropate – şi nu pentru că ar fi fost arse. Cercetătorii italieni au stabilit că plăcuţele sunt datate din anul 7.300 înainte de Hristos, ceea ce face ca scrierea de pe teritoriul Daciei să fie cu doua milenii mai veche decât cea sumeriană.

Un context geografic special

Localitatea Tărtăria (comuna Sălişte, judeţul Alba) de la poalele versantului nordic al Munţilor Şureanu, de-a lungul malului stâng din cursul mijlociu al râului Mureş, este situată la 50 km N-E de Peştera Bordu Mare, unde s-au găsit fragmente osteologice ale omului Neanderthalian, la 40 km N-E de Peştera Cioclovina care adăpostea fragmente osteologice ale Omului de Cromagnon, la 60 km N-E de aşezarea Uric de la poalele versantului vestic al Munţilor Şureanu, mai exact în depresiunea râului Strei, care se varsă în Mureş în apropiere de străvechea aşezare Turdaş, situată la 12 km S-V de aşezarea la care ne referim. Aici, la Turdas, săpăturile arheologice din anii 1895 şi 1910 au scos la iveală vatra unei aşezări cu materiale specifice asemănătoare celor de la Tărtăria (în aşezările de la Daia Româna, situată la 12 km N-E de Tărtăria, s-a găsit şi un vas cilindric a cărui vechime este anterioară datării cilindrilor-sigilii din Sumer). Caracteristicile materialelor descoperite în aceste localităţi au determinat specialiştii să-i creeze o identitate proprie sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 î.Ch.), răspândită în ţara noastră (în Banat şi vestul Olteniei), în sudul Serbiei, S-E Ungariei, N-V Bulgariei şi în alte ţări sau continente mai îndepărtate. Continuând cercetarile arheologice la Tărtăria (începute în anul 1942), N.Vlasa avea să descopere (1961) un important complex cu materiale ce atestă o continuitate de locuire, în acest loc, datată între anii 4500-200 î.Ch., în unele cazuri chiar şi până mai târziu. Aici a fost descoperit un mare complex de cult şi un depozit unitar de resturi sfărâmate ale unor schelete omeneşti; într-o groapă cu materiale tip Turdaş au fost găsite 26 de figurine de teracotă, trei figurine de alabastru şi trei plăcuţe de lut ars. Două dintre aceste plăcuţe sunt acoperite cu semne cu caracter pictografic care redau texte vechi, cu peste un mileniu anterior celor similare descoperite la Djemer-Nasr, Kis şi Uruk din Sumer, datate pe la 3300 î.Ch.

Traian Vuia 2006

O sută de ani de la primul zbor mecanic!

La 27 iunie 1902, Traian Vuia a plecat la Paris pentru a încerca „imposibilul” – zborul cu un autovehicul mai greu decât aerul.

Pentru a înţelege mai bine preocupările savantului Vuia, este cazul să menţionăm că în secolul XIX s-au petrecut două evenimente: pe de o parte, entuziaştii zborului au dezvoltat o serie de teorii privind zborul păsărilor şi tentativa de aplicare a acestuia la zborul uman, pe de altă parte, oamenii de ştiinţă au dezvoltat o teorie matematică asupra dinamicii fluidelor. Cercetările directe pentru materalizarea aspiraţiei umane de a zbura se ocupau îndeosebi de două probleme: determinarea puterii necesare zborului şi găsirea formei eficiente pentru aripi. Deşi călătoria lui Vuia la Paris a fost proiectată pentru numai două luni, entuziasmul lui a crescut acolo progresiv, pe măsură ce avansa în lectura documentar-ştiinţifică a operelor marilor figuri din domeniul aeronauticii.

La 16 februarie 1903, anterior celebrului zbor al fraţilor Wright, Traian Vuia a prezentat Academiei de Ştiinţe din Paris un Proiect de aeroplan-automobil. În proiectul aeroplanului-automobil Vuia, savantul român accentua ideea unei viteze suficient de mari, drept o condiţie sine qua non cu privire la un aparat de zbor, spre a decola şi a se menţine în spaţiul aerian prin efectul de portanţă. „Deşi acest memoriu – mărturiseşte Vuia mai târziu în schiţa sa autobiografică – a fost clasat, nu m-am descurajat, dându-mi seama de valoarea competenţei Academiei de Ştiinţe în o materie pe care încă nu a ajuns a o studia… Eram hotărât să execut această maşină prevăzută cu motor”.

Toată iarna anului 1903 a lucrat la biblioteca Conservatorului de arte şi meserii din Paris (macheta primului monoplan al lui Vuia şi modelul „Cazanului Traian Vuia” se păstrează şi azi în muzeul Conservatorului de arte şi meserii din Paris) şi, pe măsură ce studia, convingerea că are dreptate şi că nu greşise în calcule i se întărea şi mai mult. Motorul trebuia să realizeze viteza de rulare a maşinii, indispensabilă decolării. Proiectul său cuprindea un cărucior automobil montat pe patru roţi, care să ruleze pe sol cu viteză, pentru ca, la un moment dat, tocmai datorită ei, suprafeţele purtătoare ale maşinii să dobândească portanţa necesară ridicării în aer. Motorul era compus în principal dintr-o butelie solidă de oţel conţinând gaz lichefiat (circa 13 litri), fixată în dreapta aparatului de zbor, pe unul din tuburile inferioare ale şasiului purtător. Butelia era racordată la o cameră de încălzire. La ieşirea din camera de încălzire, gazul era introdus printr-un tub de oţel rău conducător de căldură la cilindrii unui motor „Sterpollet”, instalat la mijlocul şi la partea superioară a cadrului, imediat după aripi. O manetă aflată la îndemâna pilotului permitea reglarea admisiei gazului supraîncălzit.

După 50 de ani de la primul zbor al lui Vuia, deci în perspectiva unei jumătăţi de secol, revista „Aviation Magazine” din 24 mai 1956, scrie, sub semnătura lui A. Bie: „Aparatul Vuia era bine construit. Departe de a copia dispozitivele cunoscute până atunci, el inovase multe şi concepţia sa era mai largă decât a celor deja experimentate” (p. 14). Aeroplanul Vuia a fost complet construit în decembrie 1905. O primă experienţă Vuia a avut loc în aceeaşi lună numai în prezenţa mecanicului. Aaratul a rulat pe teren, fiind propulsat de elice. Viteza atinsă a fost de 40 km/h, deşi nu a folosit întreaga putere a motorului. Următoarea fază a experimentelor a fost fixată pentru data de 5 februarie 1906. Cu această ocazie, asistenţa prezentă a fost numeroasă, fiind de faţă personalităţi în domeniu, gazetari şi fotografi. Din cauza vremii nefavorabile, Vuia a repliat aripile şi a procedat numai la o repetare a experimentului precedent, rulând cu aparatul pe sol, prin tracţiunea elicei. Viteza atinsă a fost de 20 km/h, motorul nefiind utilizat decât la un sfert din puterea sa. Aceste experienţe au stârnit un deosebit interes, mai ales în presa din Franţa şi Marea Britanie.

Experimentul cu aparatul complet montat a avut loc pe data de 18 martie 1906. Aparatul a rulat pe un parcurs de circa 50 m, câştigând elanul necesar în mod treptat. Pe măsură ce viteza creştea, presiunea exercitată asupra solului se micşora, iar în momentul când această presiune a devenit nulă, aeroplanul s-a ridicat la 0,6-1 m înălţime. Distanţa parcursă a fost de 12 metri. Zborul reuşise.

Era, aşadar pentru prima oară în lume când un aparat mai greu decât aerul reuşise să se ridice de la sol exclusiv mijloacelor sale de bord.

La Oficiul Internaţional de Brevete din Paris, savantul român a înregistrat la 11 iunie 1907 invenţia sa Aeroplan automobil – cu un acelaşi titlu, dar privind o altă variantă de avion: Vuia nr. 2, cu care a zburat la o înălţime variabilă pe o distanţă de 70 de metri (17 iulie 1907). Cu acest ultim zbor, Traian Vuia a încheiat seria experimentelor sale cu avionul, pe care le începuse în decembrie 1905, spre triumful zborului mecanic şi progresul aviaţiei.

După primul război mondial, Vuia s-a ocupat şi de problema elicopterului (1918-1922), care este o variantă a aparatului de zbor mai greu decât aerul, având aripi de sustentaţie rotitoare. El nu are elice de tracţiune şi nici aripi ca avionul obişnuit. Acestea sunt înlocuite prin unul sau mai multe rotoare de sustentaţie, cu planul de rotaţie orizontal, realizând ridicarea aparatului pe verticală.

În 1757, Lomonosov construise un model de aparat de acest fel, cu două elice, care se roteau pe un singur ax, în sens contrar. El îl propunea pentru ridicarea aparatelor meteorologice în straturile superioare ale atmosferei. Începând din 1918, Vuia purcede la construirea, pentru studiu, a unui aparat de zbor cu aripi rotative, având axe separate, înclinate înainte, pe care îl experimentează pentru prima oară în 1920. Soluţia propusă de Vuia era realizarea unei maşini la care elicea de susţinere să asigure atât sustentaţia, cât şi propulsia.

Una din cele mai dificile preocupări tehnice, de care depindea în mare măsură realizarea zborului mecanic, era şi aceea a constituirii unui motor adecvat, care urma să echipeze avionul-automobil conceput şi proiectat de savantul român. În categoriile de motoare studiate de Traian Vuia sunt şi motoarele cu aer cald şi ciclu închis şi generatorul. Studiul motorului cu aer cald pune în evidenţă cunoştinţele savantului român în domeniul maşinilor termice şi în cel al termodinamicii. După cum s-a văzut, încă din anul 1905, Traian Vuia era preocupat să dea avionului său un motor mai puternic. Motorul cu anhidridă carbonică pe care l-a construit în acest scop l-a satisfăcut numai pe moment. Vuia a întrezărit dificultatea montării, pe aeroplanul-automobil care-i poartă numele, a unui motor cu aer cald. Se impune precizarea că puterea unei maşini motrice termice depinde de cantitatea de căldură degajată şi transformată în energie mecanică. Diferitele motoare termice nu diferă între ele – menţionează Vuia – decât prin modul cum se efectuează combustia, care trebuie să determine dilatarea unui gaz sau a aburului. Invenţia lui Traian Vuia priveşte un motor cu aer dilatat şi la foarte mare presiune. Acesta este din categoria motoarelor cu ciclu închis, iar agentul folosit este aerul comprimat sau un alt gaz comprimat ori lichefiat şi prezintă următoarele avantaje: putere crescută, folosirea tuturor tipurilor de combustibil, ungerea uşoară a organelor care lucrează.

În 1925, Vuia reia cercetările întrerupte din lipsă de fonduri, reuşind să realizeze un generator de abur cu ardere în cameră închisă şi cu vaporizare instantanee, având următoarele caracteristici: ardere internă la 1750 de grade Celsius şi la mare viteză, vaporizare instantanee, circulaţie forţată, presiune înaltă (100 atm) şi temperatură înaltă (500 de grade), inexplozibil, randament termic 95%. Vuia a realizat practic şi industrial arderea de suprafaţă şi arderea catalitică. Din acest motiv, dimensiunile generatorului său sunt extrem de reduse. Cu acest generator s-a ajuns în 1942 la o putere masivă: 1 CP la 1,15 kg masă, faţă de 2,4 kg la motorul diesel aplicat în aviaţie şi 0,6 kg la motorul cu explozie. Datorită acestui fapt, fabrica de avioane Breguet a studiat tot atunci un avion de vânătoare prevăzut cu o turbină cu reacţie de 30.000 rot/min, de 1.200 CP, alimentată cu un generator Vuia de 130 atm. S-au realizat practic două tipuri de generatoare Vuia: de joasă şi de înaltă presiune. Această invenţie remarcabilă a fost dăruită de Vuia statului român, aplicându-se în diferite ramuri industriale.

Traian Vuia s-a născut în august 1872, în localitatea timişeană Surducul Mic (astăzi Traian Vuia), ca fiu al preotului Simion Popescu şi al Anei Vuia. Localitatea este situată în Banatul românesc, regiune inclusă în acea perioadă în Imperiul Austro-Ungar. Între anii 1984-1892, Traian Vuia a făcut liceul la Lugoj. A făcut Facultatea de Drept la Budapesta, urmând cursurile serale la Politehnică. La 6 mai 1901, Traian Vuia şi-a luat doctoratul în ştiinţe juridice, întorcându-se apoi la Lugoj.

Remember… remember…

Hora de la Oraviţa

Este una dintre primele melodii folclorice înregistrate în Banat, părintele ei fiind lăutarul Alexa Bârcă (1857-1912), originar din Ciclova Montană (Caraş-Severin), a cărui faimă se întinsese şi se lăţise pe acolo pe unde a cântat: Viena, Frankfurt am Main, Duseldorf, Berna, Zurich, Petrograd şi Moscova. A cântat ţarului Rusiei, Nicolae al II-lea, care, în chip de răsplată, i-a dpruit o tabacheră preţioasă, cu o dedicaţie gravată (Vasile Vărădean – „Cântecul la el acasă”, Ed. Mitropoliei Banatului, anul 1985, pp. 38-41).

Înregistrarea folclorică, prima în Banat (poate şi prima din ţară?!) s-a petrecut în anul 1905, la Oraviţa, în renumitul local „Coroană”. Casa de discuri Pathe-Freres din Paris a trimis la Oraviţa trei dintre tehnicienii săi pentru imprimare. În total au fost imprimate 20 de melodii, pe un număr de nouă discuri. Melodiile au fost interpretate de taraful fraţilor Bârcă (Alexa, Carol-Cari şi Iosif), melodii create de fratele mai mare, Alexa Bârcă, şeful tarafului de la restaurantul de lux „Coroana” din Oraviţa. Celelalte melodii imprimate au fost „Doina de Ciclova” şi „De-doi”, „Dorul Ducnecenei”, „Doină” şi „Măzărică”, „Doina Drincionilor” şi „Pe loc”, „Horă” şi „Dunărincă” şi „O mândră am avut”, „Pe picior” şi „Din Arad pân-la Simand”, „Hora orăviţenilor” şi „De pe coaste”, „Prisacă, prisacă” şi „Doină şi Horă”, „Doina lui Cigăreanu” şi „Ţarina”, „Horă şi Păcurariul”.

Înainte de 1 Decembrie 1918, hora – melodie de joc în colectivitate – era frecvent folosită la orice petrecere rustică, ea simbolizând unitatea de suflet şi spirituală a dansatorilor. Jucătorii şi jucătoarele se prindeau de mâini şi mişcau ritmic picioarele în stânga şi în dreapta, în faţă şi înapoi, se înlănţuiau ca zalele într-un lanţ în formă de cerc de nepătruns, cu lăutarii în mijloc. Pornind de la sentimentul Unirii, Alexa Bârcă a creat cele mai frumoase şi mai atractive hore de mână, aşa cum era şi este şi arhicunoscuta „Horă de la Oraviţa”, unicat în repertoriul folcloristicii româneşti. Alexa Bârcă era animat de înalte sentimente româneşti, de ideea poetică de Unire şi de patosul ardent al iubirii de neam şi glie. Şeful orchestrei de la „Coroana” era plin de demnitate şi de prestanţă, orgolios şi mândru de felul său, apoi solidar până în pânzele albe cu românitatea din partea locului. Un episod intrat în legendă confirmă şi susţine caracterul de fier al muzicantului Alexa Bârcă. Bătrânii povestesc, iar noi, transmitem povestea generaţiilor viitoare. Un solgăbirău maghiar, pe nume Balayty, şovin şi xenofob faţă de români, a intrat în cafenea şi i-a cerut lui Alexa să-i cânte câteva „magyar netak”, cu intenţia vădită de a face sânge rău unor români orăviţeni, cărora Alexa le cânta româneşte. Solgăbirăul aştepta ca „primaşul” să i se închine, să-i facă plecăciuni servile, savurând cu anticipaţie umilirea românilor de la masa vecină, cărora le cântase Alexa Bârcă. Bârcă nu s-a sinchisit de porunca ungurului, s-a prefăcut că n-a auzit nimic şi a continuat să cânte românaşilor săi, ca şi cum străinul nu ar fi fost de faţă. Surprins de atitudinea lăutaşului, solgăbirăul obişnuit ca toată lumea să i se închine, l-a chemat la masă la el pe Alexa şi i-a poruncit pe un ton ridicat să nu mai cânte româneşte. Alexa Bârcă l-a privit oţelos drept în ochi pe solgăbirăul maghiar, apoi, fără reticenţă şi cu dârzenie în mişcări şi-a rupt vioara de genunchi, trântind-o la picioarele ungurului. Apoi s-a întors către „ţiganii” săi, a apucat vioara din mâna unuia şi a început să cânte mai cu foc româneşte o doină, o improvizaţie dreasă pe loc, în care şi-a vărsat tot focul inimii şi ura faţă de străinii care conduceau românitatea din Valea Caraşului. Solgăbirăul a făcut stânga împrejur, a înjurat printre dinţi şi a ieşit pe uşă afară din „Coroana”. Acesta a fost Alexa Bârcă şi ca el o sumedenie de muzicanţi legaţi sufleteşte de naţia română.

Nicolae Danciu Petniceanu

Presa rurală timişeană

Este cunoscut faptul că ziarele şi revistele reprezintă, alături de cărţi, valori materiale şi spirituale inestimabile ale patrimoniului naţional. Aşa cum ne este cunoscut, prima sinteză asupra evoluţiei ziaristicii naţionale o realizează Nicolae Iorga, în anul 1922, prin publicarea vlumului „Istoria presei româneşti”, unde subliniază contribuţia acesteia, între altele, şi la împlinirea idealului de unitate naţională. Indiferent de locul unde a apărut, presa a contribuit la progresul limbii, literaturii şi gândirii estetice româneşti. Coloanele sale au găzduit cu generozitate scriitori, critici şi istorici literari, oameni de artă şi cultură, condeieri-ţărani, au afirmat programe, au consacrat rubrici, genuri literare, colaboratori etc. Confruntările de idei, în special în perioada interbelică, au avut menirea să legitimeze drepturi, aspiraţii şi certitudini, publicaţiile vremii dovedindu-se astfel un seismograf sensibil al multor colaboratori. Fie şi numai o răsfoire fugară a multor publicaţii, ne îndrituieşte să afirmăm că atributele de mai sus se regăsesc în totalitate.

În general, presa este definită ca o activitate de informare publică, realizată prin forme specifice de înregistrare, de transmitere şi de comunicare: ziare, reviste, buletine periodice, emisiuni de radio şi televiziune. Desigur, această definiţie nu se potriveşte pentru începuturile presei bănăţene, care erau destul de firave, aşa cum sublinia dr. Aurel Cosma jr. (1901-1982): „Românii bănăţeni nu au avut presa lor locală, ci se alimenta din gazetele importate din Ardeal”. Sigur, afirmaţia e doar în parte confirmată, fiind dată starea de lucruri din perioada respectivă. Se ştie că Banatul a dat un număr considerabil de ziarişti valoroşi, care nu numai că au redactat ziare şi felurite reviste aici, dar au colaborat şi la presa românească din celelalte provincii istorice. Aici, în Banat, au apărut multe gazete şi reviste cu profiluri diferite: satirice, literare, sanitare, medicale, pedagogice, economice, teologice, sociale etc. Un fapt caracteristic pentru presa românească bănăţeană e acela că s-au ivit şi câteva publicaţii în mediul sătesc, ba unele scrise şi editate, cu mult talent, de condeieri-ţărani.

O perioadă îndelungată de timp, apariţia ziaristicii în mediul rural a fost stagnată, fiind date condiţiile social-istorice ale vremii. Abia după 1989, a fost posibil ca fenomenul să aibă continuitate şi astfel tradiţia a putut fin reînnodată. Astfel, zona rurală a judeţului Timiş găzduia, de exemplu, acum câţiva ani, mai multe publicaţii, între care: „Suflet nou” (Comloşu Mare), „revistă a satului bănăţean”, seria a IV-a, director fondator – avocatul Aurel Bălan, 15 august 1934. Colegiul de redacţie este format din: Vasile Timircan – redactor-şef, Nicolae Bagiu – redactor-şef adjunct, Traian Galetaru – secretar de redacţie. Acestora li se adaugă încă şase redactori; „Cenăzeanul” – ziar de informare socio-culturală din Cenad, fiind editat şi sponsorizat de Asociaţia Agricolă „Morisena”; „Aranca” – gazetă de Sânnicolau Mare, cu apariţii intermitente; „Lumina satului” – periodic local, apărea sub egida primăriei Giroc, având drept motto: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” L. Blaga. Îl avea director onorific pe Mircea Tonenchi şi redactor-şef pe Ion Murariu; „Observator de Jimbolia”, era un săptămânal de opinie şi informaţii, editat de S.C. Kabor S.R.L., director Kaba Gabor şi redactor-şef Remus Boca. Avea şi rubrică în limba germană şi maghiară; „Făgeţeanul” – publicaţie social-culturală independentă, editat de Asociaţia Cultural-Artistică „Făgeţeana”, având ca redactor-şef pe Ion Gh. Oltean. Tot la Făget apare şi „Gazeta făgeţeană” – publicaţie de informaţie şi cultură, editată de Casa de Cultură Orăşenească şi Cenaclul literar-artistic „George Gârda”, având ca redactor-şef pe profesorul-poet Ion Căliman. Acestora li se alătură „La curţile dorului”, revistă trimestrială de literatură, artă, istorie, publicaţie tipărită sub egida Asociaţiei Cultural-Artistice „Făgeţeana” şi a Cenaclului literar-artistic „Cornel Veselău”. La Boldur apărea „Boldureanca” – publicaţie trimestrială de informaţie şi cultură, editată de Consiliul Local, sprijinit de un colegiu de redacţie, în frunte cu primarul Cristian Constantin Stoi. De asemenea, Mănăstirea „Izvorul Miron” din Româneşti a editat, în perioada 1991-1994, foaia religioasă intitulată „Viaţa monahală”, având drept redactor-responsabil pe protosinghelul Olivian Bindiu. Menţionăm faptul că majoritatea acestor publicaţii depăşeşte numărul de patru pagini, unele conţin chiar reproduceri color şi o iconografie destul de interesantă.

Referindu-ne la tematica acestor apariţii, putem conchide că ea este una diversă, izvorâtă din realităţile comunităţii rurale care a facilitat publicaţia, şi poartă amprenta specificului local. Astfel sunt scrise articole legate de istoria localităţii, diverse personalităţi, monumente istorice, aniversări şi comemorări, agricultură, obiceiuri, viaţa bisericii, evocări, sfaturi practice, creşterea animalelor, poliţia în acţiune, interviuri, creaţii literare, sărbătorile satului, dialog cu gospodarii, sport, cultură, curier juridic, cea mai frumoasă casă, viaţa şcolii, reţete culinare, muzică pentru toţi, zodiac, medicină populară, restituiri, cuvântul specialistului, răvaşe-nărăvaşe, mica publicitate, execuţia bugetară, curăţenia localităţii, ajutorul social, creşterea şi îngrijirea pomilor, grădina de lângă casă, viţa de vie etc. etc.

Nutrim speranţa că şi alte localităţi ale judeţului nostru vor urma exemplul celor dinainte, care, nu fără greutăţi, au reuşit să facă posibilă apariţia acestora, cu oarecare ritmicitate, având în fruntea lor oameni destoinici, intelectuali de diverse profesii, gospodari de frunte, legaţi de viaţa spirituală a aşezărilor timişene, ale căror multiple probleme doresc să le oglindească în „foile” lor. Considerăm că şi în acest fel putem ajuta la împlinirea vieţii spirituale a satului timişean, pe care, cu toţii, îl dorim mai frumos şi mai îmbelşugat. De felul cum bate pulsul vieţii culturale suntem tentaţi să credem că şi problemele economice se vor rezolva mai uşor şi mai chibzuit, chiar şi într-o perioadă de tranziţie.

Gheorghe Luchescu

CÂT DE ROMÂNI SUNT UNII ROMÂNI?!

Nici nu ştii cum să numeşti sau să defineşti nişte indivizi cărora le este ruşine că s-au născut români, îşi denigrează neamul şi ţara, mistifică adevărul istoric, neagă lupta înaintaşilor pentru unitate naţional-statală ori afirmă cu neruşinare „M-am scârbit de România”. L-am citat pe Emil Constantinescu, care vrea să-şi facă partid politic şi să ceară voturile celor de care s-a scârbit. Câtă neruşinare! Câtă ticăloşie!

La acest soi de indivizi s-a referit dl. Jonathan Scheele, şeful Comisiei Europene în România, în 31.10.2005, când a afirmat la TVR: „Voi, românii, ar trebui să aveţi mai multă mândrie, mai multă încredere în voi”. Cu alte cuvinte, să fim mândri de valorile noastre naţionale, de eroii şi martirii neamului, de momentele-simbol, emblematice, din istoria noastră multimilenară. Aşa cum a fost, spre pildă, echipa feminină de handbal, care a cucerit titlul de vicecampioană „Pentru românii de pretutindeni şi pentru România”. Şi, în ciuda antinaţionaliştilor, la întoarcerea în ţară cu acest titlu au cântat „Noi suntem români”. Deci, în luptele pentru medalii, fetele noastre au fost mobilizate de puternice sentimente patriotice şi de mândrie naţională. Or, tocmai aceste sentimente şi valori sunt atacate, denigrate, mistificate şi negate de aceşti indivizi, care vor răul ţării şi nemului românesc. Căci, fără aceste valori, românii, mai bine zis România, nefiind o mare putere economică şi militară, nu are cu ce se aşeza la acea masă comună, numită Uniunea Europeană.

Deşi procesul de globalizare şi integrare nu exclude mândria naţională, dimpotrivă, presupune, aşa cum a afirmat şi dl. Scheele, apărarea şi respectarea valorilor noastre perene, câţiva ziarişti cu pixurile orange şi politicieni cu limbile portocalii, neagă aceste valori. Susţin, de pildă, că 1 Decembrie 1918, când s-a hotărât Marea Unire la Alba Iulia, nu-i o zi chiar atât de importantă ca să fie ZIUA NAŢIONALĂ a României. Aceşti indivizi (domni nu le pot zice) contestă, ca şi revizioniştii unguri, această hotărâre, neagă jertfa de sânge a înaintaşilor, a acelor unu din opt români căzuţi pe câmpul de onoare ori seceraţi de maladii, lupta glorioasă a armatei române, care stau la baza acestui moment înălţător: MAREA UNIRE. Acest moment unic din istoria noastră îl sărbătorim în fiecare an la 1 Decembrie, chiar dacă anumite forţe ostile interne şi externe, îndeosebi slugoii lor români, neagă sau contestă Unirea cea Mare şi propun altă dată/zi pentru Ziua noastră Naţională.

Spre pildă, în articolul „10 Mai, nu 1 Decembrie” din ziarul „Ziua” nr. 3495 din 3-4.12.2005, dl. Stelian Tănase, argumentând că la 10 mai 1866 prinţul Carol a ajuns la Bucureşti şi a depus jurământul de credinţă, cere „organizarea unui referendum sau măcar o dezbatere publică pe această temă”, respectiv a zilei noastre naţionale. Dacă monarhia şi republica sunt o opţiune personală, sub nici o formă nu putem accepta denigrarea valorilor naţionale, mistificarea adevărului şi perfidia cu care acuză Parlamentul că n-a ţinut şedinţă solemnă, ca să poată titra: „Patrihoţii (…) ar fi agitat ¤fantasmele trecutului istoric (…)¤, n-am avut cinstea să aud ¤faptele de arme¤, că noi suntem români cu fruntariile naţionale apărate eroic de-a lungul istoriei blablabla” etc. Individul s-a bucurat că n-a fost „obligat să asculte discursurile pe teme naţionalist-ceauşiste, agrementate cu tonuri Caţavencu&Farfuridi”, dar s-a simţit îndatorat să scrie despre prezenţa preşedintelui României în Piaţa Universităţii, „Băsescu a şi lăcrimat, parol, el fiind cu naturelul foarte simţitor”.

Nu vreau să comentez „naturelul” d-lui Băsescu (să-l „repereze” dl. Boc), mă întreb şi întreb ce naţie o fi această relicvă a războiului rece, la ce şcoli a învăţat, ce blide a lins pe săturate, cine-l plăteşte, ori sapă din prostie la temelia neamului românesc şi consideră glorificarea înaintaşilor „blablabla”. Pe unde or fi umblat şi trăit înaintaşii lui de îşi permite să insulte şi să denigreze strămoşii noştri?

Mai semnalăm şi articolul „Aştept acel întâi decembrie” din „Cotidianul” nr. 284/1.12.2005, în care un oarecare Sever Voinescu găseşte anacronică sărbătorirea zilei de 1 Decembrie şi, zice el, „dacă psihanalizez, chiar vinovată”. Adică, românii sunt vinovaţi că au luptat şi s-au jertfit pentru înfăptuirea Marii Uniri, iar domnii Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu au „pusee de isterie naţionalistă”, când scriu şi vorbesc despre faptele de arme şi eroismul înaintaşilor noştri. Dacă „psihanalizez” şi eu cele scrise de individ „De 1 decembrie (…). E cazul să nu mai privim scrâşnind din dinţi spre Budapesta şi spre UDMR”, am impresia că numitului i s-au implantat, nu se ştie de cine, mai multe gene antinaţionale, care l-au transformat genetic în rebut al comunismului. Numai aşa i se pot explica ignoranţa şi carenţele educaţionale, faptul că nu cunoaşte istoria şi lupta românilor pentru unire într-un singur stat naţional, nici acţiunile antiromâneşti ale revizioniştilor unguri din Budapesta şi din UDMR. Ca urmare n-a aflat, săracul, că noi, românii, nu avem nici un motiv să scrâşnim din dinţi, dimpotrivă, suntem veseli şi ne bucurăm de Ziua noastră Naţională. Iar cei care scrâşnesc din dinţi când ne văd veseli şi privesc spre Ardeal sunt iredentiştii din Budapesta şi din UDMR, în frunte cu Marko Bela, care, în loc să se bucure alături de noi, a declarat că pentru ei (ungurii – n.n.) 1 Decembrie are altă semnificaţie. Şi, ca să înţelegem această „altă semnificaţie”, Csapo Jozsef, scrâşnind din dinţi pe lângă Marko Bela (vezi George Coşbuc), a cerut preşedintelui României, chiar de Ziua noastră Naţională, autonomia aşa-zisei Ţări a Secuilor. Şi, foarte interesant, chiar ciudat, nu-i întreabă nimeni de unde au adus ori când au înfiinţat EI această Ţară, care a existat cu mult înainte de ajungerea triburilor ungureşti în cotul Carpaţilor şi la poalele Munţilor Orientali.

Deşi aceste cereri aberante n-au nici o bază istorică şi legală, epavele comunismului tac, nu iau nici o atitudine faţă de aceste acţiuni antistatale, în schimb, ne acuză pe noi de naţionalism, pentru că le spunem adevărul. Or, a tăcea, a nu lupta, când revizioniştii încearcă să rupă părţi din teritoriul nostru statal şi să-l subordoneze altor autorităţi statale înseamnă trădare. Iar prin acuzaţiile aduse românilor care se opun destrămării statului naţional unitar, epavele comunismului deformează realitatea şi dezinformează opinia publică din ţară şi din străinătate, aducând grave prejudicii imaginii României în lume, şi nimeni nu-i trage la răspundere conform legii.

Din aceste considerente informăm opinia publică, iar ignoranţii, îndeosebi epavele comunismului, trebuie să ştie că scrâşnitul din dinţi este caracteristic revizioniştilor din Budapesta şi UDMR, nu românilor, şi cu atât mai puţin domnilor C.V. Tudor şi A. Păunescu, care, spre cinstea lor, încearcă să le repare dantura fisurată din cauza scrâşnetelor, când ne văd veseli şi privesc spre Transilvania. Ca epavele comunismului să priceapă de ce scrâşnesc ungurii şi nu românii din dinţi, le reamintesc că, după ce a votat ratificarea Tratatului de pace de la Trianon, întreg Parlamentul Ungariei s-a ridicat în picioare şi a jurat să lupte până la ultima sulfare ca acest tratat să nu devină niciodată realitate. Apoi, a repetat într-un singur glas „Nem, nem soha!” (Nu, nu niciodată). Iată, domnilor pupincurişti care aţi guvernat şi guvernaţi România cu UDMR-ul, căruia i-aţi făcut concesii inadmisibile, sinonime cu trădarea, ca să vă menţineţi la putere, unde îşi au obârşia cererile de autonomii teritoriale pe criterii etnice, cultivarea urii şi scrâşnitul din dinţi împotriva românilor.

Ioan Damian,

vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

Filiala judeţului Timiş