VATRA ROMÂNILOR nr. 5

VEACUL LUI HOREA, UN VEAC DE FOC

La 222 de ani de la supliciul lui Horea şi Cloşca, aducem un pios omagiu tuturor eroilor şi martirilor neamului, căzuţi în luptele pentru dreptate socială şi emancipare naţională, subliniem că revolta iobagilor români din Transilvania s-a circumscris în mişcarea general europeană a secolului al XVIII-lea. Secolul XVIII sau veacul lui Horea n-a fost un secol oarecare. A fost secolul raţiunii, al luminilor şi despoţilor luminaţi şi, în acelaşi timp, secolul deşteptării conştiinţei naţionale, al unor mari frământări sociale, care au cuprins „bătrâna” Europă de la Atlantic la Urali. Secolul luminilor, trezind popoarele la viaţa naţională şi socială, a dat foc relaţiilor feudale, care au ars, uneori mocnit, alteori in vâlvătăi, aşa cum au ars în timpul răscoalei conduse de Horea şi peste cinci ani, în timpul revoluţiei franceze. Secolul XVIII a fost veacul marilor schimbări revoluţionare, chiar al răsturnărilor profunde în structurile şi raporturile sociale. Acest secol a fost, în egală măsură, şi secolul revoltelor şi răscoalelor iobagilor şi ţăranilor români din Ardeal şi Banat, pentru dreptate socială şi emancipare naţională.

Cauzele răscoalelor ţărăneşti, în toate ţările Europei, au fost în principiu aceleaşi – sporirea obligaţiilor ţăranilor iobagi faţă de seniorii feudali şi fiscul imperial. Totuşi, condiţiile specifice, izvorâte din realităţile locale din Banat şi îndeosebi din Transilvania, unde exploatarea feudală se împletea cu cea naţională şi religioasă, au dat naştere unor puternice contradicţii politico-sociale, cu un conţinut complex, care au imprimat mişcărilor sociale şi de eliberare naţională forme de manifestare mult mai radicale. Acest radicalism îşi are obârşia în faptul că, după înstăpânirea în Transilvania, ungurii, nerespectându-şi jurământul şi înţelegerea de la Eskulo (Aştileu, judeţul Cluj), au deposedat românii de pământurile lor strămoşeşti şi i-au transformat în iobagi, fără nici un drept. Iar după Răscoala de la Bobâlna (1437), prin acel Unio Trium Nationum, vestitul Tripartitum al lui Stefan Werboczy şi alte legi feudale ungureşti, care recunoşteau numai trei naţiuni – unguri, saşi şi secui – şi patru religii recepte – romano-catolici, reformaţi, unitarieni şi luterani – iobăgia românilor a fost transformată în robie veşnică. Românii şi religia lor ortodoxă n-au fost recunoscute nici ca stare, nici ca religie. „Neamul valahilor”, spuneau legile ungureşti, „are o stare inferioară şi va fi tolerat în ţară atât timp cât vor vrea domnii”, adică principele şi nobilii.

Exploatarea, persecuţiile naţionale şi religioase au fost atât de dure, încât numai în anul 1782 peste 13.000 de români din Ardeal şi Banat au fugit în Moldova şi Ţara Românească. Bejenitul a luat asemenea proporţii, încât Curtea de la Viena, considerându-l „rebeliune”, a încercat împiedicarea lui.

Aşadar, revoluţia lui Horea n-a fost o acţiune spontană, cum titrează istoriografia ungurească, ci rezultatul nedreptăţilor, al exploatării şi oprimării de veacuri a românilor de către nobilii unguri şi imperiali, care au generat şi menţinut o permanentă stare de revoltă în Transilvania. De pildă, între 1755-1756, ţăranii năsăudeni s-au împotrivit funcţionarilor imperiali, trimişi să adune dijmele şi alte obligaţii feudale; românii din 10 sate s-au adunat la Mocod şi, după ce au refuzat să se împrăştie, au cerut înlăturarea funcţionarilor, ofiţerilor şi judecătorilor abuzivi. Revolat luând amploare, a fost înăbuşită în sânge de trupele imperiale. Însă, deşi au fost condamnaţi la moarte peste 30 de români, agitaţiile şi revolta s-au extins şi în comitatul Hunedoara, unde la revendicările sociale s-au adăugat şi cele religioase. Călugărul Sofronie, arestat pentru agitaţie ortodoxă, a fost eliberat de credincioşi, iar la 21.04.1760, a intrat în Zlatana, mutând astfel centrul revoltei în Munţii Apuseni. Nici frângerea pe roată a lui Todoran din Bichigiu, nici condamnarea la moarte a lui Vasile Dumitru din Zagra, Grigore Marcu din Mocod etc. n-au putut opri revolta iobagilor români. La aceasta adăugându-se şi revoltele secuilor, Cancelaria imperială a fost obligată să trimită o comisie pentru cercetarea cauzelor. Însă, măsurile draconice luate de generalii Bukow şi Sisterios pentru înăbuşirea revoltei nu i-au intimidat. Dimpotrivă, au loc noi adunări, în timpul cărora au cerut recunoaşterea judecătorilor aleşi de ei.

În loc să rezolve problemele iobagilor, ca să liniştească spiritele, la 7.01.1764, generalul Carato a bombardat satul Micfalău cu tunurile, rezultând 86 de morţi, 59 de răniţi şi 26 de dispăruţi. Acest măcel a fost consemnat de un oarecare Allain (Andras) Dunay astfel: „Secuii au opus o rezistenţă puternică, fiindcă serviciul grăniceresc însemna pentru ei poveri apăsătoare şi limitarea libertăţilor lor. Delegaţii adunaţi la Medefalu-Ciuc, au fost atacaţi în noaptea de 7 ianuarie de armată, care a omorât 400 de oameni şi a lăsat numeroşi răniţi. Acesta a fost „siculicidul” (uciderea secuilor – n.n.) care a frânt rezistenţa; mulţi secui s-au refugiat atunci în Moldova” (A. Dunay, „Românii şi maghiarii în vârtejul istoriei”, Ed. Mathias Corvinus, Buffalo-Toronto, p.35).

Dacă serviciul grăniceresc aducea secuilor poveri apăsătoare şi limitarea libertăţilor, iar moţilor mai puţine obligaţii şi mai multe libertăţi, citatul evidenţiază, fără să vrea, situaţia deosebit de grea a românilor din Transilvania. Asta explică, de fapt, continuarea şi amplificarea revoltelor, mai ales după ce Tezaurariatul Minier a revocat conscripţiile militare şi a sporit contribuţiile şi taxele urbariale, stabilite în anul 1775. Nemulţumirile au fost atât de mari, încât răscoala era gata să înceapă în anul 1784, însă moţii au aşteptat întoarcerea lui Horea de la întâlnirea de la Viena cu împăratul.

După cum se ştie, revoluţia a început la 31.10.1784, cu adunarea moţilor la Mesteacăn şi, subliniez, a avut un caracter eminamente paşnic. Însă, după ce, în baza promisiunilor imperiale, circa 600 de moţi au plecat la Alba Iulia să se înscrie în regimentul de graniţă, vicejuzii Gal Mihaly şi Nalaczi Farkas, cu funcţionarii comitatului Zarand, militarii imperiali şi gornicul Petru Cara, român, i-au atacat cu arme de foc în satul Curechiu, acest caracter paşnic s-a schimbat. Despre acest atac mârşav, care a schimbat caracterul paşnic al revoluţiei, acelaşi Andras Dunay, în aceeaşi lucrare (p.46) scrie: „Aceeaşi afirmaţie (înscrierea în regimentele de graniţă – n.n.) au făcut-o şi la Mesteacăn (..). Aici au mai adăugat că împăratul a dat ordin să meargă la Alba Iulia, unde vor primi arme. Subprefectul judeţului Zarand a trimis câţiva oameni ca să liniştească spiritele. Aceştia, însă, au fost omorâţi în satul Curechiu. Aşa a izbucnit răscoala – ceata însetată de sânge, condusă de Crişan, s-a dus în Criscior, unde a omorât 17 nobili. După aceea, răsculaţii au distrus totul, mai întâi în judeţul Zarand, apoi în Hunoedoara şi o parte din Arad. Au distrus complet Roşia Montană”.

După cum se observă, istoricul Andras Dunay sau ce-o fi el, acuză românii de crime, fără să spună nimic despre atacul armat şi schingiuirea băiatului birăului (primarului) căruia i-au turnat plumb topit în gură pentru că a refuzat să spună unde-s moţii. În urma acestui atac, răsculaţii s-au purtat ca pedepsitori. Zarandul a fost cuprins de flăcările revoluţiei, curţile nobililor din Criscior, Ribiţa, Pleşcuţa, Brad etc. au fost incendiate, bunurile împărţite ţăranilor, iar nobilii prinşi au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi. În schimb, pe femei şi copii, după ce i-au botezat în ritul Bisericii Ortodoxe, i-au lăsat să plece. Aşadar, afirmaţiile pseudoistoricilor Andras Dunay, Endre Janos, Kristo Gyula etc. cu privire la uciderea femeilor şi copiilor sunt nişte minciuni sfruntate. Nu-i prima dată când istoricii unguri ne acuză de crime pe care nu le-am comis.

Răscoala s-a extins repede şi simultan, din Munţii Apuseni până în scaunele secuieşti – Odorhei, Ciuc, Mureş – şi Sătmar. Drepturile iobagilor au fost înfăţişate cu deosebită claritate în ultimatumul trimis la 11.11.1784 nobilimii de la Deva, prin care, cerând răspicat abolirea sistemului feudal, îşi fixau ca obiectiv de luptă o răsturnare de proporţii istorice, respectiv: „Nobili să nu mai fie (…). Nobilii posesori de pământ să părăsească pentru totdeauna moşiile nobiliare (…). Să fie plătitori de dări ca poporul de rând. Pământurile nobililor să fie împărţite iobagilor” etc. Aceste cereri cu caracter revoluţionar aşează răscoala lui Horea pe un plan superior faţă de răscoalele ţărăneşti medievale. Totodată, reprezintă un ansamblu de caracteristici care, pe de o parte, o integrează în rândul exploziilor sociale din mediul rural, iar pe de alta, îi imprimă o fizionomie specifică, care o înalţă deasupra celorlalte. Românii reprezentând 3/4 din populaţia Transilvaniei şi, ca urmare, din participanţii la răscoală, au imprimat acesteia un caracter naţional, românesc, care nu exclude, fireşte, solidaritatea cu iobagii unguri, semnalaţi încă de la început sub steagul lui Horea. Spre pildă, Francisc Szabo, Racz Mihaly, Janos Csonka din Trascău, Adam Laszlo, Jaray Janos şi fiul lui din Sângeorz etc. au jurat „pe crucea românească” credinţă lui Horea, în calitate de „Mare căpitan şi crai”. Aşa se explică extinderea revoluţiei din Munţii Apuseni până în scaunele secuieşti şi Sătmar.

Supuşi oprimării naţionale şi religioase, striviţi de sarcinile domeniale şi imperiale, victime ale exploatării şi abuzurilor, lăsaţi fără pământ sau cu pământ sub nevoile de existenţă, românii din Transilvania nu-şi puteau asigura nici condiţii minime de trai. Paradoxal, istoriografia ungurească trece sub tăcere vinovată aceste silnicii, deşi în această stare de fapt trebuie căutat radicalismul mişcării iobagilor români, nu în lipsa de cultură şi setea de sânge, cum susţin Andras Dunay, Janos Endre şi alţi pseudoistorici unguri, care au copiat aceste acuzaţii aberante şi alte minciuni din „Istoria Ungariei”, vol. V, p.137-138 şi 420, apărută la Budapesta în anul 1936, sub semnătura istoricilor revizionişti Homan Balint şi Gyula Szekfu.

Răscoala românilor din 1784, circumscriindu-se în curentul european şi vizând înlăturarea oprimării naţionale, sociale şi religioase din teritoriile cotropite de unguri şi imperiul habsburgic, toată presa progresistă din Europa a susţinut făţiş cauza răsculaţilor români. De pildă, ziarul hamburghez „Politische Journal” scria: „Răsculaţii din Transilvania sunt români – ce constituie de departe majoritatea locuitorilor principatului. Toţi aceşti (…) tânjesc sub crunta oprimare a blestematului sistem feudal şi din cauza nesiguranţei şi brutalităţilor ce decurg din el”. Iar publicistul german care îşi iscălea broşura cu întâmplările din Transilvania cu numele lui Fr. Schiller şi bine informatul Geisler adăugau: „Era un fapt notoriu că Horea nu era un ignorant incult şi stupid, ci un om cu învăţătură (instruit) şi mare meşter în iscodiri rafinate, vorba nemţească curgea din el ca apa şi citise mulţi autori germani pe vremea cât a stat la Viena”.

În broşura „Horea und Klotska”, acelaşi Geisler scrie: „În Transilvania, românii au fost sclavi, legaţi de pământ, fără pământ, fără drepturi şi mai sunt şi astăzi. Domnii de pământ, în cea mai mare parte, i-au tratat cu atâta necruţare, încât niciodată nu le rămânea timp să-şi poată lucra şi pământul lor propriu”. Iar Jacques Pierre Brissot, adept al dreptului natural care îndreptăţeşte pe cei în suferinţă să se revolte şi, pe această cale, să înlăture nedreptăţile şi exploatarea, scria: „Trebuia un asemenea popor să moară de disperare sau să-şi înlăture tiranii. Horea voia să-şi elibereze compatrioţii din servitute, acest scop legitimează totul”.

Am redat câteva din aprecierile unor personalităţi neutre, pentru că istoricii şi istoriografia ungurească folosesc pentru documente numai relatările nobililor, presa ungurească şi austriacă, care falsifică adevărul istoric, prezentând deformat cauzele reale ale revoluţiei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Însă presa vremii şi lucrările unor istorici occidentali atestă faptul că răscoala iobagilor şi ţăranilor români a fost îndreptăţită şi a pregătit terenul pentru revoluţiile din secolul următor.

Ioan Damian,

vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

Filiala judeţului Timiş

Preşedintele Laszlo Solyom a vizitat România cu sabia, nu cu ramura de măslin

După prea multele concesii făcute minorităţii maghiare – reamplasarea monumentului Ungariei Mari la Arad, participarea UDMR la guvernarea României de peste 10 ani etc. – ne aşteptam ca preşedintele Ungariei, Laszlo Solyom, să viziteze România cu ramura de măslin şi, împreună cu omologul său român, Traian Băsescu, să caute soluţii amiabile pentru mult dorita, de noi, românii, reconciliere istorică româno-ungară. În ciuda aşteptărilor, fără jenă şi ruşine, sfidând bunul simţ şi tratatele internaţionale, la care şi Ungaria este parte, dl. Solyom a venit cu sabia scoasă şi a început să danseze ceardaş pe harta României. Dacă adăugăm declaraţiile instigatoare şi şedinţele secrete (fără presă) cu liderii UDMR, înseamnă că vizita înaltului oaspete a marcat o nouă etapă în escaladarea acţiunilor antiromâneşti.

Din comportamentul aberant, necivilizat, insultător chiar, şi declaraţiile instigatoare, rezultă clar că preşedintele Solyom tânjeşte după politica revizionist-revanşardă a regimurilor fasciste şi comuniste din perioada interbelică, când Ungaria urmărea desfiinţarea tratatelor de pace, aşa cum au jurat parlamentarii în luna august 1920, după ce au votat ratificarea Tratatului de la Trianon. Atunci, întreg parlamentul s-a ridicat în picioare şi a jurat să lupte, până la ultima suflare, ca tratatul ratificat să nu devină niciodată realitate. Apoi, într-un glas, tot parlamentul a repetat de trei ori „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!). Aceste cuvinte au devenit formula sacrosanctă şi deviza simbolică a revizionismului hungarist, au stat la baza crimelor comise de hortişti în Ardealul de Nord.

Declaraţiile, îndeosebi sintagmele „comunitate maghiară”, „autonomie culturală, apoi şi teritorială”, „factor constitutiv de stat” etc. fac dovada că Budapesta şi-a schimbat tactica şi strategia folosite pentru revizuirea graniţelor. Mai bine zis, şi-a adaptat politica revizionistă la noua conjunctură politică internaţională.

Aşadar, ca să poată justifica în faţa opiniei publice inernaţionale pretenţiile teritoriale şi tendinţele de dominaţie şi dictat, mentorii revizionismului hungarist au elaborat o nouă teorie – teoria factorului constitutiv de stat – potrivit căreia, când au trecut la sud de Carpaţii nordici (896) în Panonia şi Transilvania nu era nimeni. În această Terra Deserta ungurii şi-au construit ţara lor, naţiunea ungară devenind astfel factor constitutiv de stat. Acest concept neştiinţific, aberant, în care au amalgamat surogatul teoriei roesleriene a vidului cu reminiscenţele fascisto-comuniste din mentalitatea autorilor, stă la baza programului UDMR şi al Guvernului ungar de refacere a regatului milenar. De pildă, punctul 2 din programul UDMR stipulează: „Ca apartenenţă statală, maghiarii din România aparţin cetăţenilor României. În acest cadru, constituind o comunitate autohtonă, se consideră factor constitutiv de stat, subiect politic de sine stătător, partener egal al naţiunii române”. Cum în România toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate, rasă, religie, sex, grad de cultură etc. sunt egali în drepturi, înseamnă că liderii UDMR vor o altfel de egalitate, egalitate care să le asigure supra-drepturi. În acest scop, au transformat minoritatea ungară într-o comunitate închisă, ermetizată, intolerantă, care exclude orice relaţii cu populaţia majoritară şi celelalte minorităţi etnice din România.

Acest concept etnicizat stă la baza separării totale, enclavizării şi autonomizării tuturor localităţilor în care cel puţin 20% din locuitori sunt unguri. Aceste enclave, respectiv subiecte politice, adică stat în stat, vor sp discute de la egal la egal cu Guvernul român, ca partener egal al naţiunii române. Cu alte cuvinte, Guvernul român va purta tratative cu atâtea state câte enclave ungureşti se vor înfiinţa pe teritoriul României. Căci, spunea fostul premier Viktor Orban, „..acolo unde există o comunitate maghiară, în afara graniţelor, acolo este o Ungarie Mică”. În această perspectivă, revizioniştii folosesc sintagma „comunitate” şi vor să introducă în limbajul politico-diplomatic şi juridic internaţional şi noţiunea de drepturi colective, deşi dreptul european şi internaţional nu recunosc acest termen şi apără numai drepturile individuale, specifice persoanei inalienabile. În consecinţă, nici dreptul românesc nu recunoaşte drepturile colective şi, cu atât mai puţin, dreptul unei minorităţi de a crea enclave etnice autonome pe teritoriul României, subordonate altor autorităţi statale. Dacă ar recunoaşte drepturile colective, ar trebui să recunoască şi corelativul acestora – răspunderea colectivă. Adică, pentru fapta unui minoritar să fie trasă la răspundere întreaga comunitate etnică. Asta ar însemna să ne întoarcem în trecut, la legile şi practicile totalitariste, fasciste şi comuniste, în baza cărora au fost condamnate şi exterminate grupuri sociale şi comunităţi etnice. Or, acest lucru este imposibil în România acestui început de secol şi mileniu.

Pe de altă parte, liderii UDMR şi budapestani, xenofobi şi intoleranţi, obsedaţi de veleitarismul lor de rasă superioară cu originea divină, hărăzită să domine şi să asuprească alte popoare, se erijează în conducătorii şi apărătorii drepturilor celorlalte minorităţi etnice din România, cu intenţia vădită de a le instiga la acţiuni antiromâneşti, separatiste şi autonomiste. Cum aceste minorităţi au fost victimele, ca şi românii, ale şovinismului de stat ungar, instigarea, mai ales a germanilor, a continuat şi s-a accentuat în „Carta Autodeterminării Transilvaniei”, care stipulează: „În ultimul mileniu de istorie, Ardealul a fost întotdeauna independent (…). Poporului german (saşi-şvabi) şi poporului maghiar-secuiesc, popoare întemeietoare de stat, nu li s-a recunoscut, până în ziua de azi, exercitarea dreptului la autodeterminare”.

Aşadar, e prima dată când revizioniştii unguri recunosc public, într-un document, faptul că Transilvania (cu excepţia anilor 1867-1919 – n.n.) n-a fost niciodată încorporată în Ungaria. Deşi recunoaşterea acestui adevăr istoric s-a făcut în scopuri separatiste, autonomiste şi federaliste, trebuie luată în considerare. Iar prin erijarea în protectorii minorităţii germane, revizioniştii unguri vor să instige Germania la acţiuni inamicale faţă de România, să le sprijine planurile revendicative, îndeosebi vindicative. Un astfel de plan a fost adoptat în şedinţa UDMR de la Cluj-Napoca din 13.12.2003, când cei 373 de delegaţi, din toată Transilvania, au hotărât, deocamdată, numai autonomizarea etnică a „Ţării Secuilor”, celelalte enclave etnice urmând a fi separate ulterior, funcţie de conjunctura politică internă şi internaţională. Acest plan a primit girul Budapestei, prin reprezentantul FIDESZ la şedinţă, Kover Laszlo, care a declarat: „Modificarea hotarelor este singura soluţie pentru autonomie, singura corecţie a Trianonului (…). Secretul supravieţuirii maghiarimii este autonomia, care a devenit o problemă de existenţă. Nu mai avem timp, sfârşitul este la o generaţie de noi. Gata cu politica paşilor mărunţi”.

Pentru că guvernanţii n-au luat nici o atitudine faţă de acţiunile revizioniste şi declaraţiile virulent-agresive, revizioniştii unguri au trecut de la activităţi propagandistice la crearea unor organisme, zise democratice – Consiliul Reprezentanţilor Uniunii (CRU), Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) etc. – cu atribuţiuni legislative şi executive, care funcţionează în paralel cu instituţiile statului, ca la momentul oportun să le poată înlătura prin forţă sau înlocui, în scopul subordonării altor autorităţi statale. Interesant, deşi acţiunile separatiste, antistatale sunt mai mult decât evidente, organele de stat abilitate n-au luat măsuri legale împotriva autorilor.

Supărat, parcă, pe ineficienţa şi demagogia guvernanţilor, preşedintele CNS, Fodor Imre, a declarat: „Eu de 10 ani de zile de atâtea ori am auzit acest lucru (aplicarea legi – n.n.), ca absolut să nu-mi fac probleme. Ei (românii) ne învinuiesc că facem ce nu e constituţional, ia noi ceea ce credem că este constituţional, şi mergem la Strasbourg. Aşa, fiecare cu dreptatea lui” (Curentul nr. 32/2007). Ce se mai poate spune? Doar faptul că în memoria celor care au trăit cedarea fără luptă a Ardealului de Nord în 1940, se naşte fireasca întrebare dacă guvernanţii mai au autoritate şi-şi mai exercită atribuţiunile constituţionale ori a abandonat regiunea HARCOV în grija neohortiştilor unguri?

Dacă la toate acestea adăugăm decaraţiile preşedintelui Laszlo Solyom, participarea celor doi parlamentari din Ungaria la organizarea şi desfăşurarea referendumului pentru autonomia „Ţării Secuilor”, faptul că senatorul român de etnie maghiară Gyorgy Frunda, ales în fruntea unei delegaţii, când a ajuns la Bruxelles a declarat că nu mai reprezintă România etc., suntem obligaţi să-i dăm dreptate fostului sindicalist Lech Walesa, care a declarat că Polonia este condusă de politicieni imbecili. Oare şi România este condusă de…? Eu, unul, nu cred că sunt imbecili, ci doar nişte asini amărâţi, bine struniţi şi călăriţi de husarii revizionişti.

Faptul că organele de stat şi guvernanţii tolerează agitarea securii revizioniste mă obligă să întreb ce s-ar întâmpla cu alogenii care ar cere autonomizarea de SUA a statelor Texas, New Mexico, Arizona, Utah etc. în vederea alipirii lor la Republica Mexic? S-ar aplica sau nu legile federale pentru trădare? În mod sigur, da! Atunci…?

Pentru a înţelege modul cum îşi apără alte ţări integritatea teritorială, reamintesc guvernanţilor faptul că, la începutul anului 1995, când corsicanii, ca minoritate etnică, au cerut autonomia şi separarea de Franţa, ministrul francez de interne a replicat: „Clarificarea neînţelegerilor de ordin etnic nu se poate obţine prin violenţă sau pretenţii absurde; astfel de manifestări sunr lipsite în întregime de orice sorţi de izbândă. Negocierile între stat şi un grup oarecare de persoane – oricare ar fi acesta şi de orice natură le-ar fi revendicările – nu se poate concepe şi nu va avea loc sub nici o formă. Există un stat de drept, căruia membrii minorităţilor sunt chemaţi să i se supună. Doar cu astfel de cetăţeni legalişti se poate angaja un dialog. Cei care, neînţelegând acest postulat, îşi radicalizează acţiunea naţională sunt criminali şi vor fi trataţi ca atare, urmăriţi şi sancţionaţi. Cei ce interpretează dorinţa statului de a discuta cu oameni cinstiţi ca o slăbiciune se înşeală. Corsica are nevoie de atitudini clare dătătoare de linişte. E momentul ca aceste noţiuni să fie odată şi pentru totdeauna înţelese, ca bunele voinţe să se poată afirma”. Când vor da şi guvernanţii români asemenea răspunsuri amatorilor de autonomizări, separatism şi enclavizări etnice? Pentru că declaraţia a fost urmată de dislocarea (paraşutarea) unei brigăzi de jandarmi în Corsica, întrebăm cine împiedică Guvernul român să facă o asemenea dislocare? Redislocarea nu trebuie făcută pentru deteriorarea ponderii demografice sau deznaţionalizarea românilor secuizaţi, ci pentru a tempera elanul agresiv, dar mai ales pentru prevenirea acţiunilor extremist-teroriste.

Ioan Damian

Vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

filiala judeţului Timiş

Originea secuilor

Judeţele Harghita şi Covasna sunt grefate azi pe vechile Scaune Secuieşti (Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), unde exista o populaţie care vorbeşte o limbă ungară dialectală, având o origine controversată. Secuii au făcut parte din Unio Trium Nationum (unguri, saşi şi secui), în care ungurii nu se confundau cu secuii.

În trecut, secuilor li s-au stabilit diferite numiri, în funcţie de documentul care-i menţionează: Zecul (cit. Secul), Seculi, Sekeli, szikli (cit. sicli), Tschiki (cit. Ciki), azi Szekely (cit. Sekei). Anonimus, notarul regelui Bela I, îi numeşte Seculi, considerându-i popoare ale lui Attila (n.n. – foarte corect). Ei luptau în primele rânduri ale armatei, în calitate de conducători.

Diploma de la 7 mai 1211 a regelui ungur Andrei al II-lea al Ungariei, prin care permite cavalerilor teutoni să se aşeze în Ţara Bârsei, precizează că aceştia vor fi scutiţi de vama târgurilor din această ţară. Ea este întărită şi completată de Wilhelmus, episcopul Transilvaniei, la 19 aprilie 1218 la Roma: „…Să luaţi dijma acestui pământ de la locuitorii lui de acum şi cei viitori şi să clădiţi biserici, păstrând însă pentru sine şi pentru urmaşii săi dijma ungurilor şi secuilor, dacă s-ar întâmpla să se strămute ei în această ţară”. Acelaşi rege Andrei, în 1222 întăreşte diploma din 1211. Deci, atunci nu existau unguri şi secui în Ţara Bârsei, ei nefăcând parte din aceeaşi naţiune.

Simon de Geza (sec. XIII) aminteşte că secuii au trăit cu Blasckii în munţi, luâns de la aceştia alfabetul. Geza a trăit printre secuii din Bihor, aflaţi ca paznici de hotar. Aceeaşi menţiune o găsim şi în Chronicum Pictum Vindobonense (Cronica Pictată de la Viena) – 1358, care îi consideră pe secui urmaşi ai hunilor, ca şi Chronicum Poszoniense (1330).

Samuel Timon, în Imago novae Hungariae (Cassovia 1734) şi Imago antiquae Hungariae (Viena 1754), menţionează că în comitatul Ugocea păzitorii pădurilor şi munţilor erau numiţi Sziklly, fapt confirmat şi de Pal Hunfalvy în secolul XIX.

Jean Sitling (Vita Sancti Stephani, 1747) îi considera pe secui urmaşi ai pecenegilor, deci de origine turcică. Idem Georges Pray (Annales veteres Hunorum, Avarorum et Hungarorum, Viena, 1761). Louis Schlozer îi prezintă pe secui ca urmaşi ai cumanilor, deci tot de origine turcică, iar Szabo Kiraly îi socotea urmaşi ai avarilor (v. A Szekely – ek eredet în „Erdely Muzeum”, 1898), ca şi Human Balint.

Mai exact este Jules Pauler, care îi numea pe secui „urmaşi ai triburilor turce ale cabarilor” (din marele neam al chazarilor), constituiţi în trei triburi care au condus sub Almutzes (ungureşte Almus) cele şapte triburi ungureşti în Panonia în anul 896.

Rezultă, oricum, că secuii nu sunt unguri, iar recenzarea lor ca unguri în recensământul din 1976 din România a fost o gravă eroare istorică şi politică. Secuii sunt de neam turanic, în timp ce ungurii sunt de neam ugro-finic, fapt recunoscut chiar de ei prin organizarea congresului popoarelor ugro-finice din Ungaria (1996). Primii sunt bruneţi de tip turanic, iar ultimii sunt blonzi de tip finlandez.

Prezenţa secuilor în toponimia Ardealului, conform documentelor ungureşti, ne precizează etapele de deplasare a lor spre răsărit. În timp, secuii au primit printre ei foarte mulţi români deznaţionalizaţi, ceea ce explică nume ca Varza, Olah, Finta, Gherghina etc. Tot aşa se explică şi faptul că secuii au trăit întotdeauna în foarte bune relaţii cu românii din aşa-zisele Scaune Secuieşti. Ei au luptat alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazul împotriva ungurilor, iar la 1514 Gheorghe Dozsa s-a răsculat împotriva ungurilor şi, deci, nu era considerat ungur.

Paul Lazăr Tonciulescu

Trădătorul de serviciu

Dacă interesele SUA pentru sursele de energie din estul Europei, Golful Persic, Marea Caspică şi Extremul Orient, transportul ţiţeiului şi gazelor către beneficiarii din Apus sunt bine conturate, n-am descifrat încă locul hărăzit României în ansamblul politicii de globalizare, mai bine zis în Noua Ordine Mondială. Avem în vedere arestarea celor doi români în Irak, de Marele Nost’ Aliat şi punerea lor în libertate după trei luni, folosirea de către CIA a foştilor ofiţeri DIE recrutaţi în timpul regimului comunist şi încercarea acestor trădători de a compromite relaţiile României cu alte state, inclusiv din UE, iar în ultimul timp, cu Vaticanul, prin ridicarea acelei clădiri lângă Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, declaraţiile făcute şi articolele piblicate în mass media din ţară şi străinătate de trădătorii de serviciu…

În mod mai mult decât ciudat, după ce papa Benedict al XVI-lea a sugerat noului ambasador român la Vatican necesitatea rezolvării problemei averilor Bisericii Catolice din România, în ziarul „Ziua” nr. 3840/2007 apare articolul „Pacepa, însărcinat de KGB cu discreditarea imaginii Vaticanului”, semnat LP (probabil Lingăul lui Pacepa), din care rezultă că acest ticălos a trădat România nu numai în favoarea CIA, dar şi a KGB. E posibil, totuşi, ca Pacepa să fi intrat în „graţiile KGB la indicaţiile şefilor săi din CIA”.

Atenţia de care s-a bucurat Pacepa, prin recrutarea lui chiar de şeful KGB, Aleksandr Seleapin, care l-a prezentat şi lui Alexei Kiricenko, membru în Biroul Politic al PCUS, a fost determinată de faptul că, prin anii ’60, România ducea tratative pentru construirea unei centrale atomoelectrice atât cu SUA, cât şi cu URSS, care voiau să intre pe piaţa românească. În această perspectivă, Pacepa a fost aruncat de CIA în „patul KGB”, ca să afle valoarea ofertelor, nivelul tehnic atins de sovietici etc. În cele din urmă, negociatorii români, cu aprobarea lui Gheorghiu-Dej, au acceptat oferta americană, care nu s-a mai aplicat. Ulterior, după venirea lui Ceauşescu la putere, centrala electronucleară de la Cernavodă a fost construită cu firme şi după licenţă canadiene.

Pe de altă parte, la începutul deceniului şase din secolul trecut, eşecurile SUA erau vizibile, ca şi ascensiunea URSS pe toate continentele. În aceste condiţii, tendinţa României de a ieşi din menghina sovietică deranja foarte tare Moscova, care a hotărât schimbarea lui Gheorghiu-Dej, apoi a lui Ceauşescu cu Constantin Doncea sau Constantin Pîrvulescu, însă, spre cinstea lor, cei doi ilegalişti au refuzat să facă jocul sovieticilor.

În aceste condiţii, recrutarea lui Pacepa de şeful KGB, Seleapin, prezentarea şi discuţiile lui cu Kiricenko au făcut parte din planurile sovieticilor de înlocuire a conducătorilor României cu oameni mai docili, obligaţi să execute toate „indicaţiile” Kremlinului. Or, prin trăsăturile de caracter, Pacepa era cel mai potrivit pentru realizarea acestui scop.

Faptul că s-a lăsat recrutat şi a încercat să compromită Vaticanul în numele României, dar sub bagheta unor servicii de spionaj străine, duce la concluzia că Pacepa n-a trădat comunismul, cum susţin pupincuriştii, ci ţara şi poporul român. Prin urmare, acţiunile coordonate de Pacepa împotriva Vaticanului nu pot fi imputate serviciilor de informaţii româneşti, ci acestui individ care şi-a trădat ţara şi, ca urmare, trebuie cerută extrădarea lui pentru a fi cercetat şi judecat.

Ura lui împotriva României şi a românilor rezultă şi din faptul că, deşi, după „gurile rele”, a fost reabilitat din ordinul fostului preşedinte Emil Constantinescu, iar Guvernul i-a răsplătit trădarea cu 3 milioane USD, Pacepa îşi continuă acţiunile antistatale, de compromitere a intereselor şi relaţiilor României cu alte ţări. În cazul de faţă, cu Vaticanul, prin publicarea acelui articol în care recunoaşte că, din însărcinarea KGB, urma să-l informeze că România intenţionează să reia relaţiile cu Sfântul Scaun în schimbul accesului la arhive şi al unui împrumut de un miliard de dolari.”Pretextul cercetării arhivelor”, scrie LP, „era găsirea unor elemente care ar fi ajutat Guvernul român să justifice public reluarea relaţiilor cu Vaticanul (…). Pacepa spune că, între 1960-1962, agenţii DIE au reuşit să fure din Arhiva Vaticanului şi din Biblioteca Apostolică sute de documente, care aveau legătură cu papa Pius al XII-lea, dar nu conţineau nici un element compromiţător despre şeful Bisericii Catolice”.

Deşi minciuna este mai mult decât evidentă, de reţinut e faptul că, în momentul în care papalitatea a cerut rezolvarea controversatei probleme a averilor Bisericii Catolice, apare şi Pacepa cu bomba cu furtul documentelor în scopul discreditării Sfântului Scaun. Prin această dezvăluire, s-a urmărit complicarea tratativelor, la dosarul averilor adăugându-se şi cel al furtului de documente. Subliniem că el, Pacepa, a organizat sustragerea documentelor (nu ştim dacă a avut şi acordul CIA) în folosul KGB şi nu al statului român. Culmea, nici ziarul „Ziua” n-a spus dacă a publicat şi publică aberaţiile lui Pacepa din proprie iniţiativă, des-interesat, sau din însărcinarea vreunei instituţii de „binefacere”.

Paradoxal, când anumite persoane, chiar foşti ofiţeri de informaţii, îi demască şi prezintă crimele şi mârşăviile, o parte din mass media îi ia apărarea şi-i acuză de antiamericanism, naţionalism, comunism, securism etc. Nu o dată trădătorii sunt prezentaţi drept eroi ai luptei anticomuniste pentru contribuţia adusă, zice-se, la răsturnarea totalitarismului, făcând astfel un mare deserviciu educării tineretului în spiritul dragostei de neam şi ţară. Or, comunismul n-a fost răsturnat de trădătorii de ţară, nici de propaganda posturilor de radio „democratice” – Europa Liberă, BBC, Libertatea etc., ci de naţionalişti, care n-au acceptat transformarea naţiunilor în „homo sovieticus”, cum nu vor accepta nici transformarea în „homo americanicus” sau „homo europenicus”.

În condiţiile dictaturii comuniste, naţiunile nu se puteau dezvolta liber, independent şi suveran, din cauza constrângerilor totalitariste. Aceste constrângeri au generat, nu trădătorii şi guriştii de la posturile de radio menţionate, mişcările naţionale/ naţionaliste, care, desfăşurându-se pe un front şi spaţiu foarte larg, de la Marea Baltică, până dincolo de Urali (Uzbekistan, Azerbaidjan etc.), au zdruncinat din temelii întreg eşafodajul comunist, care s-a prăbuşit, în timp record, ca un castel de nisip. Din cauza acestor acţiuni viguroase, şi noilor totalitarişti, deşi se autodefinesc democraţi, globalişti, iar fosta dictatură comunistă au înlocuit-o cu Noua Ordine Mondială, le este frică de naţionalism, sigura forţă capabilă să se opună jefuirii economiilor naţionale, concentrării banului şi forţei (economia şi politica) într-un singur centru şi distrugerii naţiunilor. De aceea, aşa-zişii democraţi şi globalişti acuză naţionalismul şi naţionaliştii de toate „ismele” posibile şi folosesc trădătorii de ţară, gen Pacepa, Liviu Turcu etc., pentru compromiterea şi ruinarea statelor naţionale şi naţiunilor.

Col. (r) D.I.A.

COMUNICAT

Uniunea Vatra Românească filiala judeţului Timiş anunţă, cu mare durere în suflet, după o lungă şi grea suferinţă, a Alianţei Departe de Adevăr, cunoscută şi sub numele de A DA bani din bugetele instituţiilor publice la partide pentru alegerile europarlamentare. Zămislită în condiţii improprii, majoritatea timpului a stat în comă şi, în cele din urmă, a sucombat din cauza ruliului şi tangajului neadecvat.

Înhumarea s-a produs în Monitorul Oficial, iar parastasul de veşnică pomenire va avea loc la 30 de zile de la apariţie, cu participarea tuturor ONG-urilor portocalii care au contribuit cu gândul şi cu fapta la procrearea ei… În semn de respect şi pentru recunoaşterea meritelor, participanţii vor avea asupra lor portretele mentorilor revoluţiilor colorate: Iuscenko, Sakaaşvili, îndeosebi al lui Dugaşvili, ale cărui idei „democratice” sunt însuşite şi aplicate de tagma portocalie.

Să-i ierte Dumnezeu păcatele făcute de nevoie, din neştiinţă şi prostie… Să nu-i ierte păcatul trufiei, orgoliului şi ambiţiei, care a transformat cele două palate în bordeluri, maculând imaginea României în lume. Să nu-i ierte nici păcatul trădării, al nesocotirii drepturilor, intereselor şi demnităţii românilor, al concesiilor iresponsabile care au adus România în pragul dezmembrării.

Să n-o ierte Dumnezeu pentru sustragerile, furturile şi gestionarea frauduloasă, care, falimentând economia naţională, au dus la pauperizarea majorităţii populaţiei, care nu-şi mai poate procura nici minimul necesar. Să n-o ierte nici pentru copiii şi bătrânii care, din cauza sărăciei, nu-şi mai pot procura medicamentele necesare şi mor cu zile.

Dă, Doamne, preşedintelui şi premierului mintea românului cea de pe urmă, ca să-şi vadă greşelile făcute şi să se retragă din viaţa publică, până nu-i prea târziu. Iar partidelor politice să renunţe la orgolii şi ambiţii, să facă un guvern de uniune naţională, de tehnocraţi, care să scoată ţara din prăpastia în care au aruncat-o.

Preşedintele Comitetului director al UVR Timiş,

Ing. Aurel Cociobea

Dubiosul Liviu Turcu le-a dat cu tifla susţinătorilor

Plecarea precipitată din ţară, ca să nu poată fi trimis în instanţă şi judecat pentru calomnie, poate duce la concluzia că trădătorul Liviu Turcu este folosit de CIA pentru dezinformarea românilor şi promovarea intereselor americane în dauna celor româneşti. Această concluzie este alimentată de spionomania care bulversează România, întreţinută cu metodă de mass media, îndeosebi de ziarele „JN” şi „Ziua”, care îngurgitează fără să mestece toate aberaţiile unui individ ambiţios, vanitos şi orgolios, esenţialmente ticălos, Liviu Turcu, doctor în trădare. Însă nu toată presa s-a lăsat hipnotizată de acest individ, ca victimele unui şarpe veninos, ca să-i publice toate minciunile diversioniste, anume ticluite pentru bulversarea şi dezinformarea prea des manipulatului popor român.

Din păcate, nici justiţia, nici alte organe de stat abilitate, nici Zeii şi Zmeii din mass media românească nu l-au întrebat cu câţi dolari a fugit din ţară, când, unde şi cine l-a racolat, ce informaţii a furnizat şi ce avantaje materiale a avut. Nimeni nu i-a cerut să aducă şi să prezinte în original, inclusiv prin mass media, opiniei publice din ţară toate declaraţiile şi informaţiile date, ca să se poată stabili dacă a trădat numai comunismul şi pe Ceauşescu sau ţara şi poporul român.

Paradoxal, în timp ce în toată lumea trădătorii „pocăiţi” sunt verificaţi şi răs-verificaţi de organele de stat, de frica unor ONG-uri, ziare şi ziarişti obedienţi unor asociaţii şi fundaţii din exterior, prin care spionajul străin îşi stimulează agentura, cele româneşti stau şi tac ca altă minune în păpuşoi. Nu pot sau nu vor să observe că toate informaţiile aruncate pe „piaţă” de Liviu Turcu fac parte dintr-un plan de diversiune, intoxicare şi manipulare, de compromitere a intereselor României în exterior.

Spre pildă, după desemnarea lui Varujan Vosganian pentru funcţia de comisar european, la 27.10.2006, a publicat în „JN” un material prin care-l acuza că a fost colaboratorul securităţii şi, ca să fie mai credibil, a susţinut că el a aprobat recrutarea lui ca informator. La 6.11.2006, acelaşi trădător a publicat o listă cu 11 personalităţi, care, zicea Turcu, au fost ofiţeri acoperiţi sau informatori ai securităţii. Însă, deşi i s-a cerut imperios să prezinte dovezi, în nici unul din cazuri nu şi-a susţinut acuzaţiile cu probe irefutabile. Întrucât şi-a susţinut acuzaţiile numai cu mărturii orale (supported by oral evidence), Turcu a fost „alintat” cum se cuvine de unele ziare şi ziarişti, inclusiv de dl. Ion Cristoiu în „JN” nr. 4146/2006. Demascându-i-se toată hidoşenia sufletească şi ameninţat cu trimiterea în judecată pentru calomnie, trădătorul Liviu Turcu a plecat fără să spună goodbye susţinătorilor.

Aceste acţiuni diversioniste, dezinformări şi manipulări menite să compromită România în faţa înaltelor foruri europene, să creeze stări de spirit conflictuale, să bulverseze viaţa politico-socială din ţară, ne obligă să întrebăm dacă trădătorul Liviu Turcu s-a pocăit într-adevăr sau, sub masca pocăinţei, a venit să-şi continue activitatea antistatală şi antinaţională? Analiza faptelor, îndeosebi a momentelor în care a ieşit pe „piaţă” fac dovada că nu s-a pocăit. Dimpotrivă, a fost trimis sau chemat în ţară de nişte politicieni veroşi, care să-şi poată realiza, prin dezinformarea, derutarea şi manipularea populaţiei, pohta de putere. Iar prin „demascarea” lui Vosganian ca informator al securităţii s-a urmărit atât compromiterea guvernului Tăriceanu în faţa înaltelor foruri europene şi a electoratului român, cât şi, mai ales, adâncirea crizei şi amplificarea convulsiilor din PNL, care scârţâia din toate încheieturile. Cu alte cuvinte, s-a urmărit destrămarea PNL sau, cel puţin, scoaterea lui din viaţa politică românească, ca răzbunare şi pedeapsă, în acelaşi timp, pentru refuzul de a organiza alegeri anticipate şi de a fuziona cu alt partid „pretin şi aliat”.

Dacă avem în vedere că, imediat după integrare, urmau alegerile pentru Parlamentul European, şi momentul publicării listei celor 11 a fost bine ales. Căci, indiferent cum le analizăm, individual sau în grup, toate personalităţile „blagoslovite turceşte” întrunesc calităţile şi condiţiile necesare unui europarlamentar. Iar faptul că toate persoanele „turcite” fac parte din PNL şi PSD, nici una din PD, pledează pentru trimiterea/ aducerea trădătorului L. Turcu ca să susţină pohta de putere a marelui portocaliu. De altfel, nici CNSAS n-a prea descoperit ofiţeri acoperiţi sau informatori în PD, format, probabil numai din suferinzi şi urmăriţi de securitate. Aşa cum a fost, de pildă, dl. Radu Berceanu, care, prezentându-se la televiziune cu un dosar foarte voluminos, ne-a demonstrat cum a fost urmărit de securitate pentru că avea în cap un planor cu care vroia să fugă din ţară. Formidabil!!!?

Şi mai interesant e faptul că, în ziua de 9.11.2006, L. Turcu a mers la CNSAS, unde, cu sprijinul lui Mircea Dinescu, le-a explicat angajaţilor „modelele de lucru ale oamenilor DSS”. Cum individul n-are nici cunoştinţele minime necesare de arhivare, iar documentele păstrate sunt clasificate, întrebăm: în baza cărei legi conducerea CNSAS a permis accesul unui străin la astfel de documente? De ce organele de stat abilitate n-au început urmărirea penală împotriva celor vinovaţi de divulgarea conşinutului unor documente confidenţiale? Chiar nu s-a găsit nici un arhivar onest care să explice metodologia de lucru în evidenţa şi arhiva fostei securităţi? Rău am ajuns! Dacă cei care au trădat ţara prezintă mai multă încredere decât cei care n-au trădat-o, înseamnă că România a devenit un El Dorado pentru spionajul român.

Fuga din ţară poate duce la concluzia că, prin vizita la CNSAS, L. Turcu n-a urmărit instruirea angajaţilor, ci găsirea unor documente ca să-şi poată susţine acuzaţiile aduse lui Vosganian şi celor 11 personalităţi care l-au acţionat în justiţie pentru calomnie, documente pe care, negăsindu-le, a şters-o englezeşte. Nu putem exclude nici varianta scoaterii din evidenţa şi din arhiva CNSAS a dosarelor care atestă deconspirarea sau nu a agenturii străine existente în România. Ca să justifice acţiunea, purtătorul de cuvânt al CNSAS a precizat că, la 9.11.2006, au fost verificaţi, în mod oficial, trei parlamentari, fără a ne spune cine a cerut verificarea şi din ce partid făceau parte. Precizarea e cu atât mai curioasă cu cât, până la acea dată, CNSAS n-a mai da astfel de explicaţii. Dar, neoficial, la cererea lui L. Turcu, câţi au fost verificaţi?

Punerea documentelor clasificate din custodia CNSAS la dispoziţia unor persoane străine, demascările de tip comunist, începând cu Dan Voiculescu, Mona Muscă, Varujan Vosganian etc., publicarea, apoi retractarea acuzaţiilor de foşti informatori fac dovada că membrii CNSAS încalcă flagrant legea şi drepturile omului. Pentru că nimeni nu-i trage la răspundere, se bălăcesc în propria mocirlă politică, au transformat CNSAS într-un anus contra naturii, la dispoziţia unor politicieni veroşi şi a unor servicii de spionaj străine. În această situaţie, întâlnirea dintre L. Turcu şi M. Dinescu ne învederează că CIA şi KGB-ul şi-au dat mâna sub cupola CNSAS, împotriva României şi a poporului român. Afirmaţia se bazează pe faptul că, după unele ziare, Dinescu ar fi vizitat sistematic ambasada URSS din Bucureşti. În acest caz, fie că a fost urmărit pentru trădare în favoarea URSS, fie că a fost informator trimis să „ciugulească” informaţii, Dinescu are obligaţia să explice opiniei publice româneşti în ce calitate a vizitat ambasada URSS. Cu alte cuvinte, să-şi prezinte fie dosarul de urmărire informativă, fie cel de informator, iar după tipicurile securităţii, ambele, asistat de ofiţerul care l-a urmărit ori l-a avut în legătură. Oricum, prezenţa lui la CNSAS este tot un fel de anus contra naturii, adică indezirabilă.

Col.(r) D.I.A.G.

1907 – din primăvară până în toamnă

Folosesc acest titlu dat de I.L. Caragiale articolului publicat în ziarul vienez „Die Zeit” (Timpul) pentru că există o prea mare asemănare între starea jalnică a ţăranilor din 1907 şi sărăcia, foametea şi mizeria în care trăiesc astăzi peste 60% din cetăţenii României. Am plagiat, recunosc, şi pentru că actualii politicieni prea se aseamănă în moravuri şi năravuri cu cei din 1907, imortalizaţi cu multă măiestrie de marele dramaturg. Sunt prea mulţi Trahanache şi Caţavencu, dar mai ales Dandanache, care din pasopt (optzecişinouă) se tăvălesc prin toate parlamentele, cu toate partidele, ca românul imparţial. Iar când nu apare pe vreo listă, pac cu scrisoarea becherului (beletul cu demascarea afacerilor necurate) şi ţuşti în Parlament. Nu lipsesc nici coana Joiţica, cu beletul ajuns la cetăţeanul turmentat, nici Chiriac, apărătorul onoarei de familist a nu ştiu cărui jupân, şi sunt atât de mulţi Rică Venturiano, publicişti şi analişti (…), încât mass media nu mai informează, ci manipulează opinia publică românească.

La împlinirea celor 100 de ani de la măcelul ţăranilor, Dandanache, uns primar, în loc să le aducă un pios omagiu, a dispus demolarea monumentului ridicat în memoria lor, cu intenţia nemernică de a scoate din istorie revoltele românilor împotriva exploatării, pentru dreptate socială. Nici după 100 de ani, Dandanache nu le poate ierta ţăranilor faptul că, nemaiputând răbda nedreptăţile, crimele, bătăile, umilinţele şi silniciile, crunta exploatare, s-au revoltat împotriva oprimatorilor şi au cerut dreptate. Nemernicia celor care au hotărât demolarea monumentului este tot atât de mare, chiar mai mare decât a celor care au ordonat deschiderea focului împotriva ţăranilor care cereau dreptate, după ce s-au acoperit de glorie în timpul războiului pentru cucerirea deplinei independenţe de stat.

Dandanache şi ai lui trebuie să ştie că, oricât vor încerca să falsifice istoria, oricâte minciuni vor îndruga, adevărul despre cei 11.000 de ţărani împuşcaţi în 1907 nu poate fi escamotat. Nici despre tributul de sânge dat de urmaşii lor pentru făurirea României Mari, nici despre jaful practicat şi politica dezastruoasă din perioada interbelică, care au dus România în parul dezmembrării. Nici despre participarea României la războiul contra URSS alături de Germania nazistă, într-o încercare disperată de a reface graniţele hăcuite din cauza unor politicieni iresponsabili. Oricât se vor strădui, nu pot şterge din istorie dramatismul retragerii trupelor române din Basarabia, nici crimele comise de hortişti în timpul ocupării Ardealului de Nord.

Răscoala nu poate fi scoasă din istorie şi pentru că, în urma celor două întruniri din sala Dacia din Bucureşti, la care au luat cuvântul profesorii universitari N. Iorga, I. Cantacuzino, D. Voinov, George Proca, V. Sion etc. a fost adoptată o moţiune împotriva guvernului, citită de poetul Dimitrie Anghel, care a rămas în arhive. Printre altele, semnatarii moţiunii cereau: închirierea pământurilor direct la obştile săteşti, schimbarea legii învoielilor agricole, introducerea votului universal direct şi secret etc.

După cum se ştie, răscoala a început în nordul Moldovei, pe moşia trustului arendăşesc al fraţilor Fischer, care stăpâneau şi exploatau peste 237.663 de hectare de pământ arabil, păşuni, iazuri etc., respectiv o feudă de peste 70 de sate, de unde s-a extins repede în toată ţara. Totuşi, nu-mi propun să analizez cauzele şi desfăşurarea răscoalei, ca să nu pot fi acuzat de „democraţi” de toate „ismele” posibile (comunism, antisemitism etc.). Voi reda, în schimb, cele spuse de învăţătorul Stan Crudu din comuna Băbăiţa, judeţul Vlaşca, autorităţilor: „Obştea ţării româneşti, ţărănimea, cea care până acum a fost înjugată, să trăiască, căci mâinile ei au făcut bogăţiile, iar nu ciocoii. Jos ciocoii! Sus ţăranul român!”. Învăţătorul Stan Crudu a fost arestat, închis la Giurgiu împreună cu alţi protestatari şi torturat prin „afumarea cu ardei iute pisat”. Numai acest tratament inuman îi obliga pe Dandanache&Co să nu demoleze monumentul ridicat în memoria ţăranilor ucişi în 1907.

Dacă, în prezent, intelectualii, mai bine zis pseudointelectualii şi guriştii au desfiinţat clasa muncitoare şi ţărănimea, prin jefuirea industriei şi agriculturii româneşti şi acuză minerii de mineriade pentru că au demascat preaplinul şi tihna furilor, în anul 1907, intelectualii au fost avocaţii, apărătorii ţăranilor. De pildă, în articolul de fond „Dumnezeu să-i ierte” din revista „Neamul românesc”, marele istoric Nicolae Iorga scria: „Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţărani români, împuşcaţi în oraşul Botoşani de oastea românească (…). Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat (…). Să-i ierte Dumnezeu pe ostaşii care, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor (…). Şi să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inimă, care a stors o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele (…). Să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi de un neam cu dânşii; pe hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii; să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi, înaintea cărora, cufundaţi în orgii bugetare, fumegă acest sânge nevinovat (…)”.

Pentru că „democraţii” şi chiar unele ziare susţin că în perioada comunistă s-au folosit din articolul lui N. Iorga numai pasajele în care era criticată „clasa politică” şi „ciocoii”, redăm şi poziţia/ atitudinea altor intelectuali ai vremii. A.D. Xenopol, spre pildă, scria: „Ţăranul român a fost în toate vremurile exploatat, mai ales de arendaşi, care nu urmăresc alt scop decât a se îmbogăţi cu orice preţ şi cât se poate de repede. De la 1900 chiriile pământurilor, mai ales în Moldova de sus (în feuda trustului Fischer) s-au îndoit şi câteodată s-au întreit. Ţăranii sunt siliţi (…) să ajungă un fel de paria ai arendaşului şi ai marilor proprietari”. Aceeaşi atitudine au avut-o Alexandru Vlahuţă şi alţi intelectuali, iar Vasile Kogălniceanu (fiul lui Mihail Kogălniceanu), pentru că a fost prin zonele în care s-au răsculat ţăranii şi le-a luat apărarea, a fost arestat şi încarcerat la Giurgiu, de unde a fost eliberat prin amnistia generală a regelui Carol I, în august 1907.

Cred că nu mai sunt necesare şi alte exemple ca nişte indivizi de rea credinţă să înţeleagă că, oricât au fost de radicale mişcările ţăranilor şi muncitorilor pentru dreptate socială, împotriva oprimării şi exploatării, ele nu pot fi scoase din istorie. Apoi, sunt prea multe documente, în ţară şi în străinătate, ca să poată fi modificată, falsificată, rescrisă după dorinţa noilor stăpâni, preocupaţi, ca toţi cei care au trecut pe aceste meleaguri, de deposedarea ţăranilor de pământurile lor strămoşeşti şi transformarea lor în iobagi, fără nici un drept… Acesta este, de fapt, îndemnul reclamei difuzate de eleviziunea antinaţională (TVR 1) – ţăranii să-şi vândă pământul ca să devină rentieri.

Aşadar, intenţia acestor guvernanţi iresponsabili de a lăsa ţăranii fără pământ, de a-i proletariza, este mai mult decât evidentă. Iar când aceşti ţărani/ proletari sărăciţi şi înfometaţi nu vor mai putea răbda şi se vor răscula, onorabilii, democraţii politicieni îi vor împuşca, oare, ca în 1907?

Theodor Cozma

Naţionalismul şi patriotismul compromit democraţia?

Am întrebat şi trebuie să întrebăm dacă naţionalismul şi patriotismul românesc compromit democraţia, aşa cum susţin câţiva indivizi şi unele ziare, care, în afaraă de faptul că sunt scrise în limba română, n-au nimic cu românismul. Apoi, de ce occidentalii consideră că noi, românii, suntem o naţiune recalcitrantă la orice îndatorire urmanitară, care nu numai că nu acordă drepturi minorităţilor etnice, dar le şi persecută, îndeosebi pe unguri şi romi, iar mai nou şi pe evrei? De ce guvernanţii români, deşi ştiu că plângerile privind lipsa de drepturi, depuse de unele minorităţi etnice la înaltele foruri europene sunt mincinoase, se ocupă mai mult de gâlceava politică şi lupta pentru putere decât de adunarea unor probe, prin care să demonstreze netemeinicia şi falsitatea acuzaţiilor?

Pe de altă parte, în evoluţia noastră postdecembristă s-au infiltrat, la diferite nivele de decizie politică, nişte indivizi „manieraţi”, ca să nu zic mancurtizaţi, care, sub pretextul democratizării şi multiculturalizării, au trecut la demolarea şi macularea istoriei şi culturii naţionale, mai teribil decât culturnicii stalinişti pe la mijlocul veacului trecut. Spre pildă, primul unificator de ţară, Mihai Viteazul, a fost făcut condotier, apărătorul Munţilor Apuseni, Avram Iancu, nebun, poetul naţional, Mihai Eminescu, antisemit, deşi avea mulţi prieteni evrei. Şi, culmea neruşinării, Alianţa DA (Departe de Adevăr) l-a implicat în scandalul stenogramelor pesediste, iar zişii elitişti n-au luat nici o atitudine împotriva acestei nemernicii. Apoi, ca să poată justifica, probabil, trimiterea trupelor române în anumite zone de conflict, la 16.10.2005, în emisiunea „Secrete regale”, Vlad Ţepeş a fost făcut terorist, pentru că a tras în ţeapă invadatorii şi hoţii.

Pentru a ne purifica, zice-se, de comunism şi securism, nişte indivizi primitivi au început să ne cioplească şi să ne fasoneze, din nou, cultura şi istoria neamului, după chipul şi asemănarea lor scălâmbă, eliptică de românism. Ignoranţi, indivizii nu ştiu că poporul român, născându-se creştin, cu toate suferinţele îndurate, a refuzat şi refuză să se închine la chipuri cioplite de străini, oricât ar fi de lustruite. Culmea, împotriva celor care refuză să se închine la aceste „măşti râzânde” s-a declanşat o adevărată campanie de denigrări şi calomnii, în scopul descurajării, derutării şi manipulării populaţiei, dar mai ales al compromiterii „recalcitranţilor”, acuzaţi de naţionalism, extremism, şovinism, antisemitism etc. Naţionalismul şi patriotismul, dragostea de neam şi ţară sunt păcate tot atât de mari şi grele ca în vremea stalinismului, cu deosebirea că atunci se folosea numai sintagma „naţionalist-fascist”, iar acum şi cea de „naţionalist-comunist”. Atunci, naţionaliştii se opuneau „făuririi” statului comunist mondial, sub lozinca „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, iar acum se opun creării mondialismului, prin concentrarea banului şi forţei, respectiv a puterii economice şi politice, în mâna unor structuri de tip mafiot, care, sub pretextul formării economiei de piaţă universală, urmăresc desfiinţarea graniţelor şi, mai apoi, a statelor naţionale şi a naţiunilor. Iată una din cauzele, se pare principala, a „insurecţiei” din Franţa şi pentru care francezii şi olandezii n-au votat Constituţia Europeană, iar naţionalismul, singura forţă capabilă să se opună dominaţiei globalismului mafiot, este acuzat de mondialişti şi antinaţionalişti.

În perspectiva globalizării, dar mai ales în scopul anulării, descurajării şi compromiterii conceptului de naţiune şi stat naţional unitar, mondialiştii şi antinaţionaliştii folosesc sintagmele naţionalist-fascist şi naţionalist-comunist numai împotriva naţionaliştilor. Ca urmare, orice doctrină politică ar folosi, de dreapta sau de stânga, naţionaliştii nu pot ieşi de sub bombardamentul perfizilor acuzatori, globalişti, antinaţionalişti. Perfidia lor constă şi în faptul că nu folosesc aceste sintagme împotriva trădătorilor de ţară, care, culmea, sunt elogiaţi, iar naţiunea şi statul naţional trădate, vândute, au fost obligate să-i exonereze de răspundere şi să-i recompenseze cu milioane de dolari. Nici împotriva celor care ne rescriu şi ne falsifică istoria, ne denigrează eroii şi martirii neamului, au devalizat economia naţională şi au adus majoritatea populaţiei în stare de foamete şi mizerie.

Etichetele de naţionalist-fascist şi naţionalist-comunis se folosesc, aşadar, numai împotriva celor care apără valorile naţionale, românismul şi statul naţional unitar, cer măsuri ferme pentru eradicarea corupţiei, abuzurilor şi ilegalităţilor. Adepţii Noii Ordini Mondiale, mondialiştii şi antinaţionaliştii vor să descurajeze şi să anihileze orice încercare de apărare a drepturilor şi demnităţii românilor, de ieşire din acest haos generalizat, menţinut spre folosul grupurilor mafiote care conduc ţara.

Naţionalismul nostru românesc, întemeiat pe filozofia iluministă, în baza căreia s-a elaborat triada „Liberté, egalité, fraternité” n-a fost şi nici nu poate fi nici fascist, nici comunist, deşi, recunoaştem, ideile generoase ale naţionalismului şi chiar biserica au fost folosite şi sunt folosite de dictatori pentru înşelarea maselor, până la acapararea puterii politice.

Fasciştii urmăreau crearea unui imperiu, cel puţin european, în care rasele inferioare (evreii, ţiganii/romii, slavii, românii etc.) să munească o mie de ani pentru rasa superioară, pură, ariană, hărăzită să conducă şi să asuprească alte popoare. Prin împărţirea popoarelor în rase superioare şi inferioare, fasciştii respingeau ab initio libertatea şi egalitatea în drepturi a celorlalte naţiuni, principii sacrosancte pentru naţionalişti. Abolind libertatea, egalitatea în drepturi şi frăţietatea, fascismul nu poate fi naţionalist.

Comuniştii voiau şi ei un imperiu mondial, bazat pe dictatura proletariatului, exercitată împotriva celorlalte clase, zise burgheze şi exploatatoare. Prin abolirea egalităţii în drepturi (între clase), promovarea şi ascuţirea luptei de clasă, nici comuniştii nu respectă principiile naţionalismului. De fapt, nici nu le puteau respecta, din moment ce, pe măsura înaintării spre comunism, lupta de clasă se ascuţea şi, ca urmare, măsurile de reprimare, inclusiv împotriva clasei muncitoare, deveneau tot mai aspre/ dure, iar drepturile şi libertăţile cetăţeneşti tot mai restrânse, mai puţine.

Aşadar, fascismul şi comunismul n-au nimic în comun cu naţionalismul. Aceste concepte zburdă numai în capetele înfierbântate ale mondialiştilor mafioţi, fascişti sau comunişti, care, într-o anumită conjunctură neafvorabilă, generată de înrăutăţirea nivelului de trai, pot folosi sentimentele naţionaliste ale unei populaţii sărăcite şi înfometate ca să ajungă la putere. Însă prevenirea accederii lor la putere nu se poate face prin acuzarea şi compromiterea naţionalismului, ci prin respectarea legilor şi luarea unor măsuri ferme împotriva jefuitorilor avuţiei naţionale, dezvoltarea economică a ţării şi, pe această bază, asigurarea unui trai decent întregii populaţii.

Folosirea acestor acuzaţii şi sintagme numai împotriva Uniunii Vatra Românească, PRM, PUNR şi a personalităţilor care apără românismul ne învederează că acuzatorii confundă naţionalismul şi patriotismul cu şovinismul şi extremismul. În sancta ignorantia lor, nu pricep că dragostea de neam şi ţară, deci naţionalismul şi patriotismul, nu compromit democraţia, dimpotrivă, o dezvoltă şi consolidează ca, spre pildă, în Anglia, Franţa, Germania, SUA etc. Au uitat, probabil nici n-au învăţat, că istoricii, juriştii şi sociologii au definit naţiunea ca pe o colectivitate socio-umană, caracterizată printr-un puternic sentiment al identităţii comune, cu o istorie, o limbă, o origine etnică sau rasială comună, o viaţă economică comună, desfăşurată după aceleaşi legi, în aceeaşi arie geografică şi având aceeaşi bază politică. Consolidarea acestor elemente/ valori face naţiunea indestructibilă şi fortifică statul naţional, stat care, asigurând libertatea tuturor cetăţenilor, indiferent de etnie, şi dezvoltarea proprietăţii private şi, pe această bază, creşterea nivelului de trai al întregii populaţii, dă conţinut şi consolidează democraţia.

Aşadar, naţionalismul, respectiv românismul, patriotismul şi statul naţional nu compromit democraţia şi nici nu sunt noţiuni perimate şi antieuropene, cum titrează mondialiştii şi antinaţionaliştii, amatori de regionalizări şi autonomizări pe criterii etnice a localităţilor unde cel puţin 20% din locuitori sunt de altă naţionalitate decât cea majoritară. În acelaşi timp, presupune contribuţia noastră, evident naţională şi, dacă vreţi, românească, la valorile europene. Deci, prin acuzarea şi denigrarea naţionalismului/ românismului, a continuităţii noastre pe aceste meleaguri, antinaţionaliştii neagă, de fapt, valorile noastre perene, care ne individualizează şi, în acelaşi timp, ne apropie de celelalte naţiuni, făcând, totodată, posibilă integrarea României într-o Europă unită a marilor valori spirituale, a umanismului şi a toleranţei.

Ca adepţii Noii Ordini Mondiale şi antinaţionaliştii acuzatori să înţeleagă că naţionaliştii nu s-au opus integrării României în râvnitele structuri europene, dar mai ales cum se pune problema naţionalismului şi patriotismului în alte ţări, le reamintesc că, într-un discurs recent, în care primul ministru francez, Dominique de Villepin, a prezentat măsurile iniţiate pentru protejarea întreprinderilor industriale şi intereselor Franţei, a folosit sintagma „patriotism economic”. Şi, culmea, nimeni nu l-a acuzat de naţionalism, şovinism, extremism, antisemitism etc., cum ar fi făcut şi fac lumpendemocraţii români. Mai mult, în timp ce aristocratul Dominique de Villepin, de orientare liberală, nu s-a sfiit să stabilească măsuri pentru protejarea economiei franceze şi instituirea unui control, mult mai sever, asupra investiţiilor străine în domeniul securităţii şi apărării naţionale, guvernanţii români, obedienţi structurilor mafiote internaţionale, şi-au făcut un titlu de glorie din elaborarea şi votarea unor legi care înlătură orice protecţie a întreprinzătorilor români şi din vânzarea înteprinderilor româneşti la preţuri derizorii aşa-zişilor investitori strategici. În realitate, prin aceste vânzări, mafioţii români contribuie, contra-cost, la spălarea banilor murdari de către mafia internaţională.

Ioan Damian,

vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească

filiala judeţului Timiş