Principatele române în timpul Congresului de pace de la Paris din 1856
Unirea principatelor române – Moldova şi Muntenia – la 24 ianuarie 1859, acum 148 de ani, nu ne-a fost făcută cadou de marile puteri în timpul Congresului de pace de la Paris, cum au susţinut şi susţin nişte ignoranţi cu ifose de istorici. Unirea a fost opera întregului popor român, începută odată cu aducerea celor trei ţări româneşti sub scptrul lui Mihai Vodă Viteazul, care, deşi a durat numai o clipă, a fost străfulgerarea care a luminat calea generaţiilor următoare spre deşteptarea conştiinţei naţionale şi unitate statală. Unireaa fost şi rezultatul dezvoltării socio-umane, care a transformat veacul al XVIII-lea în veacul raţiunii, al luminilor şi despoţilor luminaţi şi, în acelaşi timp, în veacul deşteptării conştiinţei naţionale, al unor mari frământări sociale, careau cuprins „bătrâna” Europă, de la Atlantic la Urali.
Secolul luminilor, trezind popoarele la viaţă naţională şi socială, a dat foc relaţiilor feudale, care au ars, uneori mocnit, alteori în vâlvătăi, aşacum au ars în timpul revoltei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, iar peste cinci ani, în revoluţia franceză, care a produs mutaţii semnificative, chiar răsturnări profunde în structurile şi rapoturile sociale. Acest secol a fost, în egală măsură, şi secolul revoltelor şi răscoalelor iobagilor şi ţăranilor români din Ardeal şi Banat, prevestind astfel revoluţia de la 1848, care a cuprins cele trei ţări româneşti.
Deşi revoluţia românilor din 1848 a fost înfrântă, prin intervenţia armată a imperiilor vecine, drumul poporului român spre libertate, independenţă şi unitate n-a putut fi oprit. Paşoptiştii, cu experienţa lor politică, au văzut în rivalităţile dintre marile puteri posibilitatea realizării, pe cale diplomatică, cel puţin parţial, a obiectivelor recoluţiei de la 1848. De aceea, au cerut numai unirea Ţării Româneşti cu Moldova, susţinută, din motive diferite, atât de Franţa, cât şi de Rusia. În perspectiva unirii, fruntaşii politici români au desfăşurat o amplă acţiune de informare a guvernelor şi opiniei publice europene despre istoria, statalitatea şi vechimea românilor pe aceste meleaguri. Erau convinşi că războiul Crimeei, declanşat de Rusia în 1853, prin ocuparea, fără declaraţie de război, a Principatelor Române şi terminat cu înfrângerea agresorului, va oferi ocazia rezolvării problemei românilor.
Analiza consecinţelor a dovedit că războiul Crimeei a înrâurit considerabil politica continentului într-o perioadă în care burghezia desăvârşea luarea puterii, iar constituirea statelor naţionale se apropia de punctul său culminant. Războiul şi Pacea de la Paris pecetluind decesul „Sfintei Alianţe”, a impus prepoderenţa anglo-franceză în sud-estul Europei, au făcut din Napoleon al III-lea arbitrul continentului în următorul deceniu. Acest lucru s-a hotărât între 28 februarie şi 30 martie 1856, de puterile învingătoare, la care s-au alăturat Austria şi Prusia. Măsurile stabilite au redus influenţa Rusiei în sud-estul Europei, unde, de mai mult timp, ţarul se erijase în protectorul popoarelor creştin-ortodoxe din zonă. După hotărârea măsurilor, la 30 martie 1856, ora 13, pe fundalul sonor al salvelor trase de tunurilor amplasate pe esplanada Domului Invalizilor, plenipotenţiarii Franţei, Angliei, Turciei, Sardiniei, Rusiei, Austriei şi Prusiei, au semnat, cu o pană smulsă din aripa unui vultur din Jardin des Plantes, Tratatul de pace care punea capăt războiului Crimeei.
Înscrierea şi dezbaterea problemei Principatelor Române la Congresul de pace de la Paris
Încă din secolul al XVIII-lea, marile puteri erau preocupate de „chestiunea orientală”, care nu putea fi rezolvată fără să reglementeze, iniţial, statutul politico-juridic al principatelor, dispunerea şi raportul de forţe din zonă şi nu numai. În această perspectivă, din cele patru (devenite ulterior cinci) condiţii de bază pentru încheierea păcii, acceptate de beligeranţi, inclusiv de Austria şi Prusia, două se refereau la destinele principatelor – modificarea statutului lor şi instituirea unui regim internaţional al Dunării. Însă, marile puteri abordau problema principatelor prin prisma intereselor proprii şi nu în perspectiva rezolvării intereselor româneşti. Ca urmare, în formularea condiţiilor de pace, nu se făcea nici măcar o aluzie la Unirea Principatelor, dimpotrivă. În aceste condiţii, este marele şi nepieritorul merit al oamenilor politici români, care au înţeles, afirmat şi promovat cauza naţională în Congres. Paşoptiştii, încă în exil, şi unioniştii au pus în joc, fără preget, idei, argumente, abilitate politică, talent diplomatic şi o extraordinară perseverenţă pentru avansarea şi dezbaterea în Congres, prin intermediul Franţei, a „ideii mântuitoare”, unirea ţărilor surori. În virtutea drepturilor imprescriptibile, ci o motivaţie imbatabilă ca logică şi realitate istorică, românii revendicau o soluţie naţională a punctului referitor la organizarea Principatelor.
Această soluţie se mula aproape perfect pe concepţia lui Napoleon al III-lea, care, în dorinţa de a desăvârşi ruinarea „Sfintei Alianţe”, de a invoca şi promova principiul naţionalităţilor, la 20.02.1856, a avut o întâlnire cu ministrul de externe austriac, Buol, căruia i-a sugerat ca, pe lângă problemele poloneză şi italiană, să fie luată în discuţie şi problema unirii Principatelor române. Peste două zile, Buol a aflat că şi Rusia, deşi din alte motive decât cele franceze, împărtăşeşte opiniile Parisului privitor la viitorul Principatelor.
Cu toate împotrivirile, în memorabila zi de 8 martie 1856, contele Walewski, ministrul francez de externe, a ridicat în mod oficial în Congres „alternativa preferată a unirii Principatelor”, ca soluţie rezonabilă, conformă cu cursul istoric, ca o necesitate – spunea Walewski – ce trebuie admisă şi proclamată de areopagul european. O s-au alăturat reprezentanţii Angliei, Clarendon, şi al Rusiei, Orlov, s-au opus cel al Turciei, Ali Paşa, şi al Austriei, Buol. În replică, contele Walewski a menţionat că unirea românilor se întemeiază pe faptul neîndoielnic al comunităţii de origine, de religie şi cultură. În această dispută, intervenţia lui Buol s-a dovedit nu numai fatală pentru adversarii unirii, dar a demonstrat necunoaşterea şi desconsiderarea sentimentelor românilor. Iar când a afirmat: „N-au fost consultate populaţiile celor două principate”, reprezentantul Angliei, Clarendon, a replicat: „Să le consultăm, atunci”, ceea ce s-a şi întâmplat prin Divanurile ad-hoc.
În timpul controverselor, plenipotenţiarii şi-au consumat toate rezervele de energie şi „onorabilitate”, ameninţări şi violenţe de limbaj inadmisibile. Iar când s-a făcut aluzie la un prinţ străin pe tronul Principatelor Unite, reprezentantul Austriei, Buol, a afirmat: „Îl vom arunca cu propriile noastre mâini în mare” (Marea Neagră – n.n.). Însă, nefiind sigur că va putea împiedica unirea Principatelor, a propus împăratului Franz Iosif să acorde o cât mai mare independenţă ţărilor române faţă de Poartă, dar cu un arhiduce, respectiv un Habsburg pe tron, ca o soluţie in extremis şi total nedorită, explica diplomatul austriac.
În timpul dezbaterii, reprezentantul Turciei, Ali Paşa, menţionând că nu are instrucţiuni care să-i îngăduie discutarea unirii Principatelor, s-a convenit să aştepte sosirea instrucţiunilor de la Poartă. În acest fel, manevrele de culise s-au mutat pe malul Bosforului, unde, chiar a doua zi (9.03.1856) după şedinţa în care contele Walewski a propus dsicutarea unirii, internunţiul austriac la Poartă, Prokesch-Osten, a primit ordin telegrafic să acţioneze în aşa fel încâ Ali Paşa să se opună unirii Principatelor. La 11 martie, fiind primit de marele vizir şi de Faud Paşa, ministrul de externe, Prokesch-Osten a susţinut că unirea Principatelor înseamnă ruinarea Impreiului Otoman, iar extinderea teritorială a ţărilor române se va face în dauna Imperiului Habsburgic – se referea la Ardeal, Bucovina şi Banat – şi, în acelaşi timp, ar transforma teritoriul românesc într-un focar revoluţionar etc. Astfel a obţinut repudierea unirii de către Ali Paşa.
Concomitent, ambasadorul Franţei la Poartă, Thouvenel, a primit instrucţiuni să intervină, printr-un memoriu către ministrul de externe otoman, dar în favoarea unirii Principatelor. Ca urmare, la 11.03.1856, când Thouvenel intra la Faud Paşa cu memoriul, ieşea de la el Prokesch-Osten, cu promisiunea că Poarta va repudia unirea Principatelor.
Menţionă rolul negativ jucat de ambasadorul Angliei, Stratford Redcliffe, care, graţie influenţei de la Poartă, era supranumit „al doilea sultan” şi care a susţinut că unirea înseamnă cel mai mare rău pentru Impreiul Otoman, iar un prinţ străin şi ereditar şi independenţa, urmată imediat de cea a Serbiei, duce, inevitabil, la disoluţia Impreiului Otoman.
Prevederile Tratatului de Pace de la Paris privind Principatele Române
Cu toată opoziţia celor două imperii şi oricât de ample, îndârjite, pasionante au fost disputele şi manevrele de culise, plenipotenţiarii n-au putut ignora şi, cu atât mai puţin, răsturna o situaţie politică bine conturată şi solid aşezată în coordonatele sale principale. Prin efortul stăruitor de aproape un deceniu al paşoptiştilor şi unioniştilor, unirea Principatelor a intrat în conştiinţa popoarelor şi guvernelor europene, ca problemă fundamentală, care trebuia rezolvată. Toate speranţele se îndreptau spre puterile prounioniste – Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia – care îşi justificau poziţia cu argumentele românilor.
Deşi unirea n-a fost adoptată de Congres, înfăptuirea şi iminenţa rezultă din articolele 22-27 ale Tratatului de Pace, care, printre altele, stipulau: menţinerea suzeranităţii otomane; garanţia marilor puteri; excluderea oricărei protecţii exclusive (a celei ţariste), a oricărui drept particular de ingerinţă în treburile interne; administraţie independentă şi naţională; armată naţională; libertatea cultelor, a legislaţiei, a comerţului şi a navigaţiei; revizuirea regulamentelor organice de o Comisie, cu un comisar otoman, care urma să se întâlnească la Bucureşti, să se „informeze asupra stării actuale a Principatelor şi să propună bazele viitoarei lor organizări”. Articolul 24 prevedea convocarea unor adunări reprezentative (divanurile ad-hoc) în Muntenia şi Moldova, în care să se exprime „dorinţele referitoare la organizarea definitivă a principatelor”. Această comisie urma să prezinte un raport în Conferinţa marilor puteri de la Paris, care trebuia să ia o hotărâre finală, comunicată Principatelor printr-un hatişerif al sultanului. Comisia, înfiinţată la începutul lunii septembrie, formată din baronul Koler, înlocuit cu cavalerul Liehman de Palmrode (Austria), baronul Talleyrand Perigord (Franţa), sir Henry Bulwer (Anglia), baronul Richthuffen (Prusia), C. Basily (Rusia), cavalerul de Benzi (Sardinia) şi Mehmed Esaad Saviet Effendi (Turcia), a stat la Constantinopol până la îndeplinirea celor două condiţii stipulate în Tratatul de Pace – emiterea de către sultan a firmanului pentru convocarea Divanurilor ad-hoc şi evacuarea trupelor străine din Principate, care s-a terminat în luna martie 1857.
După cum scria Ubicini, la sosirea în Principate, Comisia a găsit „o luptă angajată între partidul naţional, care se declarase unanim pentru unire, şi administraţie, care, urmând cu mai mult sau mai puţin zel vederile opuse ale Porţii, lupta pentru menţinerea vechiului sistem”. De aici, dezbaterile furtunoase în Divanurile ad-hoc, cu vestitul Moş Ion Roată, imortalizat de nu mai puţin celebrul Ion Creangă în scrierile sale.
Raportul Comisiei, elaborat după terminarea adunărilor ad-hoc, deşi n-a întrunit acordul tuturor membrilor, a prezentat Conferinţei celor şapte puteri dorinţa românilor de a se uni întrun singur stat. Ca urmare, deşi unirea nu era stipulată, iar marile puteri „ţineau încă strâns legate Principatele de Poartă” printr-o terminologie feudală (suzeran-vasal), Tratatul de Pace de la Paris înfăţişa într-o lumină promiţătoare idealurile româneşti, graţie avântului şi deciziei în lupta de emancipare a românilor. În acest sens, J.B. Duroselle nota că România, un stat european, „practic independent (…) lua naştere din Congresul de la Paris”. Adevărul istoric, însă, impune concluzia după care Tratatul de la Paris n-a dat românilor un stat naţional şi, cu atât mai puţin, independent. Deci, făurirea statului naţional român modern nu s-a hotărât la Paris, ci în Principate, în urma luptei pline de sacrificii, dusă de români cu fermitate şi multă măiestrie politico-diplomatică. Marea însemnătate a Congresului de pace de la Paris rezidă în recunoaşterea europeană, oficială, a legitimităţii aspiraţiilor naţionale româneşti şi în crearea cadrului politico-diplomatic, favorabil îndeplinirii lor de însuşi poporul român.
Deşi, potrivit Tratatului, Principatele Române erau sub dublă tutelă – suzeranitatea otomană şi garanţia marilor puteri (Franţa, Rusia, Austria, Anglia, Turcia, Sardinia şi Prusia) – evacuarea trupelor străine a creat condiţii pentru aplicarea clauzei referitoare la adunările ad-hoc. Iar apelul la dreptul de autodeterminare al unui popor era o inovaţie în raporturile politice internaţionale. Însă, dorinţele românilor, exprimate prin vot, urmând să fie hotărâte printr-o nouă conferinţă internaţională, recunoaşterea acestui drept era interpretată restrictiv. Deşi Tratatul de Pace de la Paris promulga, pentru prima dată, principiul naţionalităţilor, românii i-au găsit, peste numai trei ani, o interpretare şi aplicare originale, prin alegerea aceleiaşi persoane domn în cele două principate – Moldova şi Ţara Românească.
Ioan Damian
Regia Aquatim, un model european de dezvoltare
Timişoara are o veche istorie în domeniul alimentării cu apă, care începe în 1552, odată cu ridicarea primului turn de apă care alimenta Castelul Huniade, nucleul viitoarei cetăţi, iar interesul creşte în perioada colonizării austro-ungare, între 1728 – 1732, când autorităţile au regularizat cursul râului Bega şi au realizat prima instalaţie mecanică cu roţi hidraulice, care putea ridica apa din râul Bega spre şase cişmele din cetate, prin canale subterane din lemn. Părintele sistemului modern de canalizare şi alimentare cu apă al Timişoarei a fost Stan Vidrighin, care l-a proiectat şi s-a implicat direct în realizarea lui, finalizată în anul 1912.
Nici urmaşii de astăzi ai marelui inginer nu se lasă mai prejos, Regia “Aquatim” fiind un model de adaptare la normele europene şi la avantajele oferite de programele comunitare de pre-aderare. Prima etapă de modernizare a sistemului timişorean de alimentare cu apă şi canalizare a fost lansată în 1995, iar cea de-a doua în 2002, odată cu primirea unui grant ISPA. Acest proiect se referă la “Reabilitarea tehnologiei de epurare a apei reziduale şi îmbunătăţirea canalizării pentru populaţia oraşului Timişoara” (Măsura ISPA nr. 2000/RO/16/P/PE/004). Măsura în cauză cuprinde trei componente majore, şi anume: 1.Reabilitarea şi extinderea reţelei de canalizare în Timişoara; 2.Reabilitarea tehnologiei de tratare la staţia de epurare a municipiului Timişoara;
3.Asistenţa tehnică pentru management şi supervizare lucrări. Bugetul iniţial alocat pentru acest proiect a fost de 48, 08 milioane de euro, din care Comunitatea Europeană, prin ISPA, a contribuit cu 71%, adică 34,136 milioane de euro, în timp ce restul fondurilor s-au asigurat printr-un împrumut BERD şi din sursele proprii ale R.A. Apă şi Canal Aquatim. O parte a împrumutului a fost sindicalizată către Bank Austria Creditanstalt, ceea ce înseamnă că respectiva bancă comercială va participa la finanţarea împrumutului. De altfel, Aquatim este prima companie publică din România care beneficiază de o finanţare pe termen lung la care participă şi o bancă comercială, ceea ce reprezintă o dovadă a încrederii crescânde în capacitatea regiei de a presta servicii de calitate în condiţii de eficienţă economică. La sfârşitul anului trecut, directorul Aquatim, ing. Ilie Vlaicu, a făcut public faptul că, datorită economiilor realizate prin ofertare, bugetul proiectului s-a diminuat de la 48,08 milioane de euro, prevăzuţi iniţial, la 45,63 milioane de euro.
Se estimează că proiectul va fi finalizat în anul 2008, iar atunci 80% din străzile timişorene vor fi conectate la reţeaua de canalizare. De asemenea, tehnologia superioară ce se va implementa la staţia de epurare va permite epurarea apelor uzate şi tratarea nămolurilor rezultate în conformitate cu normele europene de mediu. Componenta de reabilitare a staţiei de epurare, cu un buget de 30,2 milioane de euro, include şi construirea unei noi incinte pentru laboratorul de analize de calitate a apei al Aquatim de la Uzina de apă nr. 3, prin toate acestea urmărindu-se îmbunătăţirea serviciilor oferite timişorenilor, cu o cât mai mică afectare a preţurilor.
Sentimentele doamnei ministru Monica Macovei…
După ce-a citit actul cu propunerea de eliberare condiţionată a celui mai „teribil infractor”, alias Miron Cosma, doamna ministru al Justiţiei a declarat: „Am avut un sentiment de jenă”. Asta aşa, „ca dovada de ce suflet stă în piepţii unei rochii”, când este pus în libertate un om mai mult sau mai puţin vinovat.
Spre deosebire de cazul Miron Cosma, doamna ministru Macovei n-a manifestat nici un sentiment, deşi la creşterea criminalităţii post-decembriste a concurat şi concurează faptul că reformatorii s-au preocupat mult mai mult de justificarea (legalizarea) actelor de corupţie, a abuzurilor şi ilegalităţilor decât de crearea cadrului juridic necesar pentru prevenirea faptelor antisociale şi aplicarea fermă a legilor, indiferent de persoana făptuitorului. Culmea, n-a scos nici un oftat atunci când, în urma contestaţiilor şi plângerilor depuse, instanţele europene au anulat şi îndreptat mai multe hotărâri judecătoreşti, evident netemeinice şi nelegale, date în favoarea noilor nomenclaturişti, atestând faptul că justiţia românească este în mare şi grea suferinţă. N-a vărsat nici o lacrimă, deşi hotărârile CEDO pun sub semnul întrebării onestitatea şi chiar profesionalismul celo care împart dreptatea.
Aşadar, nu doamna ministru, ci justiţia românească suferă din cauza prea deselor ingerinţe, care au dus la ticluirea unor dosare penale şi reţinerea unor oameni nevinovaţi, adică fără probe concludente şi pertinente şi, ca urmare, au fost puşi în libertate (nota bene) din lipsă de probe. Nu suferă nici de mascarada de la TVR cu defilarea arestaţilor încătuşaţi de „nobilii” mascaţi, prin sălile tribunalelor, pentru impresie artistică, ca să vadă electoratul cine-s hoţii şi cum luptă dânsa pentru eradicarea criminalităţii. Este mai mult decât ridicolă prezentarea la TVR a filmelor cu Omar Hayssam încătuşat, deşi a fugit din ţară cu sprijinul ocultei internaţionale (sic!). Doamna ministru n-are nici un sentiment faţă de copiii lui Hayssam, cărora, interzicându-li-se părăsirea ţării, li se încalcă grosolan drepturile fundamentale ale omului. Dacă adăugăm şi răfuiala cu adversarii politici, constatăm că, sub pretextul reformării, justiţia românească a fost transformată într-o altă poliţie politică, tot atât de diabolică, dar mult mai perfidă, mai arivistă şi mai dornică de înavuţire decât cea totalitaristă. Acest arivism rezultă şi din articolul „Puşculiţa magistraţilor” din JN nr. 4181/2006.
Sentimentele victimelor justiţiei, manifestate în timpul şedinţei la care a participat şi preşedintele Băsescu, fac dovada că doamna ministru Macovei, ministrul Justiţiei, n-a reuşit să oprească rostogolirea justiţiei pe toboganul dezastrului, aşa cum a promis în timpul campaniei electorale. Dimpotrivă, reformele introduse ne învederează că, din multiple cauze, rostogolirea continuă cu viteză uniform accelerată. Cea mai importantă cauză îşi are obârşia în lipsa unei concepţii şi strategii clare, dacă vreţi, un plan pe termen lung, care să stabilească ce, când şi cum se reformează, indiferent de partidul (partidele) aflat la guvernare. Eşecul reformei rezidă şi din oamenii aleşi sau numiţi în funcţii cu atribuţii în domeniul reformei.
Toate guvernările au scăpat din vedere faptul că succesul reformei depinde, în cel mai înalt grad, de onestitatea, pregătirea culturală şi profesională, de capacitatea mangerială şi, nu în ultimul rând, de autoritatea morală a celor chemaţi să înfăptuiască reforma, începând cu şeful statului. Din păcate, nici unul din preşedinţii României n-a avut această autoritate şi n-a întrunit aceste condiţii/ calităţi, am putea spune sacrosancte. În ce-l priveşte pe ultimul/ actualul preşedinte, dl. Traian Băsescu, dosarul „Flota”, casa din strada Mihăileanu, îndeosebi, prin încălcarea Constituţiei şi legilor ţării, şi-a subminat singur credibilitatea şi autoritatea morală.
Cea mai mare reformatoare din toate timpurile a justiţiei româneşti a sughiţat, probabil, când un ziarist obraznic şi nedemocratizat a scis cu răutate că, fiind pe litoral, în timpul cinei, doamna Macovei a aruncat cam des paharele în mijlocul centrului (sic) reformei justiţiei. Nu se ştie dacă a sughiţat şi când un complet de judecată, fără nici o intervenţie, a dat prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie imobilul familiei Patrichi în proprietatea părinţilor doamnei ministru Macovei, deşi notificarea a fost făcută conform legii. Momentul de euforie s-a mai estompat, probabil, dar nu s-a transformat într-un sentiment de jenă, ca în cazul lui Miron Cosma, când a aflat din cotidianul JN nr. 4118/2006 că, în urma plângerilor, inclusiv a familiei Patrichi, CEDO a obligat statul român fie să restituie imobilul, fie să plătească reclamanţilor 900.000 de euro, plus cheltuielile de judecată.
Nu ştiu ce fior a trecut prin „piepţii” doamnei Macovei când l-a numit în fruntea DNA pe procurorul Daniel Morar, care, fără probe, doar în baza unei convorbiri telefonice cu Csillag Stefan, la 14.09.1999, a dispus arestarea directorului Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Cluj, Liviu Ciupe, şi a altora. După patru luni, fiind pus în libertate din lipsă de probe, Liviu Ciupe a depus plângere la CEDO, care a obligat satul român să-i plătească un milion de euro daune morale. Din cauza acelui sentiment de jenă, în loc să-l acţioneze în justiţie pentru recuperarea pagubelor, d-na Macovei l-a promovat în fruntea DNA, al cărei rol în combaterea criminalităţii nu poate fi contestat, cu condiţia ca procurorii să aibă autoritate morală.
Tot în urma unei convorbiri telefonice a fost arestat şi omul de afaceri Ovidiu Tender. Dar nu între el şi vreun bănuit, vinovat sau inculpat, ci între avocatul său şi un terţ (care puteau vorbi orice), din care şeful DNA a tras concluzia, sugerată probabil, că Ovidiu Tender vrea să mituiască expertul. Întrucât la terminarea expertizei trebuia să primească un miliard de lei vechi, întrebăm câţi bani trebuia să-i dea Tender ca să se lase mituit? De aceea nu discutăm veridicitatea probelor (telefonul), ci moralitatea expertului şi a celor care l-ai numit. Iar faptul că nu s-a realizat reţinerea în flagrant, cum se procedează de obicei, pune sub semul întrebării onestitatea probei, profesionalismul procurorului de caz, aruncă justiţia în nisipurile mişcătoare ale politicii, subliniind astfel tranformarea DNA în poliţie politică. Cazul Tender are şi alte malformaţii juridice cu puroi portocaliu şi iz de trandafir, pentru că la 5.07.2006, deşi Tribunalul Bucureşti a revocat reţinerea preventivă, şeful stabilimentului a primit ordin, probabil tot prin telefon, să nu-l pună în libertate. Cine a dat acest telefon şi ce sentiment are ministrul justiţiei, Monica Macovei, despre această ingerinţă şi încălcare a legilor şi a drepturilor omului? Această anulare a hotărârii judecătoreşti, ingerinţa, dacă vreţi, obligă sentimentalii să des dreptate „gurilor rele”, adică presei, care a informat opinia publică despre faptul că omului de afaceri Ovidiu Tender i s-au cerut 260.000 de euro ca să fie pus în libertate. Deşi nu credem, cazul judecătoarei de la Târgu Mureş, care a declarat că împricinatul, al cărui dosar îl avea spre rezolvare, nu i-a dat mita de un sfert de miliard de lei vechi ca să eludeze legea, ci i-a făcut cadou pentru că s-a prăvălit cu el, obligă organele abilitate să manifeste mai multă fermitate faţă de actele de indisciplină, care duc la scăderea prestigiului şi încrederii populaţiei în actul de justiţie.
Doamna ministru Monica Macovei n-a manifestat nici un sentiment, deşi ingerinţa politicului în justiţie a depăşit, în unele cazuri, cotele atinse în timpul regimului totalitar. Am în vedere biletele şi telefoanele, îndeosebi întâlnirea de taină din biroul premierului cu vulnerabilul (nu venerabilul) Dinu Patriciu, pentru găsirea unor posibilităţi şi modalităţi de escamotare a justiţiei peste afacerile, mai mult sau mai puţin legale, de la Rompetrol.
Sentimentali cum suntem, nu putem trece cu vederea peste faptul că faimoasele pachete de legi elaborate de Ministerul Justiţiei, cu care Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului, au încălcat art.113 alin.1 din Constituţie, care stipulează: „Guvernul îşi poate angaja răspunderea (…) asupra unui program, declaraţie de politică generală sau o lege”. Aşadar, nu se vorbeşte la plural – porgrame, declaraţii, legi – ci la singular – un program, o declaraţie, o lege. Această încurcătură duce la concluzia că făcătorii de legi au lipsit de la şcoală când s-au predat singularul şi pluralul şi, ca urmare, au făcut legi la en-gros, transportate cu carul, maşina, avionul sau vaporul şi ce-o mai fi rămas din flota românească. Şi, foarte interesant, după votarea legilor la grămadă, au început să suduie corupţia, abuzurile şi ilegalităţile, care nu erau destul de bine admonestate. Din acest motiv, la mai puţin de şase luni au fost obligaţi să le facă, unii spun 160, alţii 190 de modificări şi adaptări, nu întotdeauna în raport cu cerinţele UE şi nevoile dezvoltării societăţii româneşti, subliniind astfel infantilismul, neprofesionalismul şi iresponsabilitatea reformatorilor justiţiei.
Sentimentali sau nu, trebuie înţeles că justiţia, având un rol deosebir de important în întărirea autorităţii statului de drept, combaterea şi eradicarea criminalităţii trebuie reformate, aliniate la standardele europene şi adaptate la nevoile şi specificul societăţii româneşti. Nevoia îmbunătăţirii actului de justiţie şi integrarea europeană cer ca rămânerea în urmă să fie grabnic lichidată, dar nu prin legi la pachet, ci prin aducerea în fruntea justiţiei a unor oameni competenţi, capabili să facă reforma în interesul ţării, şi nu al unor lideri politici.
Ioan Damian
Le president et le premier s’amusent
Preşedintele României – jucător, marcator, arbitru?
Imediat după ce s-a urcat pe „tronul” prezidenţial, dl. Traian Băsescu a declara că va fi un preşedinte jucător. Adică, eu arbitrez, eu centrez, eu şutez şi tot eu marchez. Dacă îndrăzniţi să vă apropiaţi de minge, devin din nou arbitru, ca să vă pot fluiera şi sancţiona. Ceea ce şi face. Cu alte cuvinte, ne-a avertizat că va juca şi joacă. Mai bine-zis, se joacă de-a preşedinţia, sărind peste Constituţie ca să n-o încalce. Iar în celebra de-acum emisiune de la TVR1 din 22.01.2007, fiind autoinvitatul doamnei Culcer, ne-a demonstrat că se joacă nu doar cu premierul Tăriceanu, dar mai ales cu noi, alegătorii, cu Ţara, cu prestigiul şi demnitatea poporului român, ale României. Preşedintele s-a jucat şi când a înfruntat pe scenă, în văzul ţării, primejdioasa furtună de şampanie, apoi a aruncat sticla „sărutată” mulţimii extaziate de bravura marinarului preşedinte. Năzdrăvăniile şi joaca preşedintelui marinar au continuat şi la începutul anului 2007, tot pe scenă, în faţa unui public mult mai select, format din membri ai conducerii UE (nu Udrea Elena), dar la Sibiu, unde, din păcate lipsindu-i sticla (subtilizată de securişti şi depusă la CNSAS pentru studiu), şi-a dezbrăcat paltonul şi l-a aruncat, ca să vadă mulţimea că trăieşte bine (El şi Ei, nu Noi şi Voi), aşa cum a promis în campania electorală.
Din show-ul televizat a rezultat că, deşi s-a aliniat la tribord (dreapta) şi a aruncat cu tot felul de bolovani în babord (stânga), lucrurile n-au evoluat spre promisiunile electorale. Dimpotrivă. Situaţia înrăutăţindu-se, bolovanii au avut efect de bumerang şi, căzând în forţă la tribord, nava Johnnie Walker s-a înclinat şi a îneput să ia apă. Văzând că nava s-a înclinat periculos, corăbierul-şef a lansat la TVR1 un SOS, învederând lumii că portocaliii sunt în mare primejdie, din cauza opoziţiei, care vrea să organizeze o lovitură de stat. De atunci, nu stă locului, se plimbă bezmetic, în zig-zag, ca să nu-l găsească pălitura. Dar cel mai adesea dansează cu aliatul la guvernare, încât îţi vine să le cânţi: „Aşa dragoste fierbinte/ N-am văzut în viaţa mea”.
În mod ciudat, nimeni nu ştie cine vrea să pălească preţedinţia, opoziţia sau puterea, ori ambele împreună, pentru că dl. Traoan Băsescu dansează cu toată lumea. Cu opoziţia, pentru că-i opoziţie şi cât a fost la putere s-a înfruptat de n-a mai lăsat aproape nimic spre îndestularea noilor veniţi. Cu premierul, pentru că face, zice dânsul, ce făcea opoziţia când era la putere. Adică, înfulecă aproape tot şi nu urcă mai nimic spre înaltele sfere celeste.
Mult mai grav e faptul că, sub privirile unei populaţii îngrozite de spectrul sărăciei, foametei şi mizeriei şi ale Europei, care se uită stupefiată cum dansează preşedintele Băsescu dansul săbiilor cu premierul Tăriceanu, în timp ce haosul şi anarhia, patronate de această guvernare iresponsabilă, se amplifică şi proliferează la toate nivelurile politico-administrative ale statului. Încleştarea este atât de dură, încât la 15.01.2007, când parlamentarii români au fost primiţi oficial ca membri în PE la Strasbourg, n-au reuşit să se înţeleagă asupra celui care urma să răspundă urărilor de bun-venit. Acest circ grotesc ridică fireasca întrebare: cum vor fi respectaţi aceşti indivizi de parlamentarii celorlalte ţări membre? Cum vor reprezenta şi apăra ei drepturile şi interesele României în PE?
În timpul show-ului a mai rezultat că, vai, alţi indivizi încalcă Constituţia şi legile ţării, domnul preşedinte fiind curat ca lacrima şi cucuzel, fără să spună la ce cântă, unde şi la cine ne cântă. În mod sigur s-a cântat prohodul flotei româneşti (a cincea din lume), când a fost mutată în paradisurile fiscale, unde au făcut societăţi de unică navă, apoi, vânzând nava cu un dolar, flota, în loc să fie navlosită şi să aducă venituri la buget, a dispărut în buzunarele celor din dosarul „Flota” ca-n triunghiul Bermudelor. Unde şi cum a dispărut, numai cei doi procurori care au instrumentat acest dosar şi doamna ministru al Justiţiei, Monica Macovei, îşi pot aminti.
Dl. Băsescu trebuie să ştie că, deşi oamenii tac, n-au uitat cine şi cum au drenat banii alocaţi pentru repararea străzilor capitalei, când era primar general; cum a intrat ilegal în proprietatea unui apartament şi ce ridicol era când fugea cu bocceluţa în mână ca să nu-l filmeze sau fotografieze ziariştii; cum a facilitat nişte licitaţii, după cum spunea premierul Tăriceanu într-un moment de sinceritate; influenţarea alegerii şi schimbării unor înalţi demnitari de stat etc.
Aşadar, preşedintele este „curat-murdar”, cum spunea Conu’ Iancu, dar încălcarea Constituţiei şi a legilor ţării, îndeosebi a jurământului depus la învestirea în funcţie, pun sub semnul întrebării moralitatea d-lui Traian Băsescu, care poate fi acuzat şi de sperjur. Pentru că preşedintele vorbeşte numai de drepturile conferite de Constituţie, sărind peste obligaţii, îi reamintim jurământul (art.81) depus la învestirea în funcţie: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea sprituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Reamintind dosarul „Flota”, facilitarea unor licitaţii, influenţarea alegerii unor demnitari de stat, îndeosebi schimbarea unora, cum a fost demisia lui Silvian Ionescu din funcţia de prefect, pentru că era prea aproape de locul unde a drenat banii pentru repararea străzilor capitalei, şi nu pentru că a fost ofiţer de informaţii, lăsăm cititorilor dreptul de a analiza modul cum înalţii demnitari români respectă Constituţia, legile şi jurământul depus la învestirea în funcţii. Dacă acem în vedere „beletul”, telefonul la procurorul general şi provegherea întâlnirii dintre Dinu Patriciu şi ministrul Justiţiei, Monica Macovei, ca să „repereze onoarea” Petrom; înfiinţarea Fundaţiei Româno-Ungare „Emanoil Gojdu”; jefuirea avuţiei naţionale de către miniştri care nu „fac muncă voluntară”, deşi sunt obligaţi şi plătiţi să conducă şi să vegheze la respectarea legilor în procesul de privatizare a activelor pendinte etc., înţelegem că şi premierul şi-a încălcat jurământul depus la învestirea în funcţie. La activităţile menţionate, mai mult sau mai puţin legale, se adaugă şi alte fapte mult mai grave, care pun în pericol integritatea teritorială şi siguranţa statului naţional român.
De pildă, cei doi înalţi demnitari n-au luat nici o atitudine şi nici o măsură legală împotriva autorilor referendumului organizat în HARCOV pentru a justifica autonomizarea aşa-zisului Ţinut Secuiesc, deşi s-a încălcat grav Constituţia ţării. În loc să se ocupe de rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă ţara, de pregătirea României pentru integrarea în UE, cei doi înalţi demnitari se ceartă ca la uşa cortului. Certurile, reproşurile şi acuzaţiile reciproce, care durează de peste doi ani, au adus românilor şi României mari daune morale şi maetriale. Imaginea României în lume este mai deteriorată ca în timpul regimului comunist „proclamat” de V. Tismăneanu, prin gura preşedintelui Băsescu, „criminal şi ilegal”. Această imagine are consecinţe deosebit de grave asupra relaţiilor României cu organismele internaţionale şi cu alte state, îndeosebi cu cele din Uniunea Europeană.
Cearta dintre cei doi înalţi demnitari, instabilitatea legislativă, corupţia, abuzurile şi ilegalităţile proliferate, îndeosebi la cele mai înalte niveluri politico-administrative ale statului, au îndepărtat investitorii străini de România, iar băncile ne acordă împrumuturi cu dobânzi exorbitante, între 17 şi 30%. Ca urmare, economia naţională s-a prăbuşit, România trăind din împrumuturi externe; din vinderea la preţuri derizorii a energiei de toate felurile, a întreprinderiror construite în timul regimului comunist; din euro trimişi în ţară de căpşunari şi alţi muncitori sezonieri prin ţările occidentale etc. Numărul mare de şomeri şi exodul mare (peste două milioane de oameni) spre occident, în căutarea unui loc de mună şi dobânda de peste 3,5 miliarde de euro la datoria externă subliniază starea gravă din economia românească. Totuşi, ce s-a construit sau în ce scop s-au făcut aceste împrumuturi enorme? Aşteptăm răspunsul politicienilor, al patrihoţilor care conduc această ţară bogată.
Deşi se ştia încă de la câştigarea (sic!) alegerilor că la 1.01.2007 România va fi primită oficial în structurile europene, preşedintele şi premierul s-au certat şi se ceartă mereu, în loc să se ocupe de integrarea ţării în sistemul legislativ şi instituţional european. N-au fost adoptate şi nu sunt cunoscute reglementările cu privire la dezvoltarea industriei şi agriculturii. Până la data integrării (1.01.2007), toţi producătorii agricoli şi industriali trebuiau să cunoască metodologia întocmirii programelor pentru accesarea fondurilor UE destinate României. În acest scop, Guvernul trebuia să organizeze cursuri de specializare gratuite, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, încă din 2005. Acţiunea trebuia coordonată în aşa fel încât la data primirii oficiale programele pentru accesarea fondurilor să fie gata şi prezentate forurilor competente spre avizare şi aprobare. Prin urmare, accesarea fondurilor trebuia să înceapă, cel mai târziu în luna martie 2007 şi nu în toamna acestui an, cum titrează aceşti guvernanţi iresponsabili.
Numai încălcarea jurământului de credinţă (sperjur), certurile permanente dintre preşedinte şi premier şi, ca urnare, subminarea credibilităţii României în lume, nepregătirea, cu rea credinţă, a integrării şi accesării fondurilor europene constituie suficiente temeiuri pentru suspendarea preşdintelui Traian Băsescu şi demiterea premierului Călin Popescu Tăriceanu. În această perspectivă, retragerea sprijinului politic acordat ar mai lumina puţin imaginea PD şi PNL, destul de şifonată din cauza celor doi certăreţi. În caz contrar, PD şi PNL îşi subminează singure credibilitatea şi, ca urmare, la alegerile viitoare ar putea avea mari surprize. Am în vedere şi faptul că dosarele penale, actele de corupţie şi abuzurile în care sunt implicaţi cei doi protagonişti, volens-nolens, urmează a fi cercetate şi rezolvate.
Ioan Damian
Ministrul Nicolăescu dăunează grav sănătăţii
Deşi sistemul sanitar românesc era compatibil cu cel din Canada şi alte ţări occidentale, reformele din ultimii 17 ani l-ai dezarticulat şi dezorganizat aproape total, aducându-l în pragul colapsului, situaţie atestată de refuzul celor doi opozanţi, preşedintele Băsescu de a-şi face o simplă operaţie de hernie de disc şi premierul Tăriceanu de a-şi înnoda ligamentele în spitalele româneşti. Dacă adăugăm şi scandalul cu diplomele universitare de la Iaşi, eliberate unor indivizi care nu numai că n-au urmat cursurile, dar nu ştiu nici unde este SRL-ul care i-a făcut doctori, avem o imagine clară asupra suferinţelor din sistemul sanitar, îndeosebi din învăţământul medical românesc.
Accentuăm asupra învăţământului pentru că, într-un trecut nu prea îndepărtat, absolvenţii învăţământului medical românesc erau respectaţi şi foarte bine apreciaţi, atât în ţară, cât şi în srăinătate. Această apreciere şi prestigiu s-au format şi câştigat de-a lungul unui secol şi ceva de muncă şi învăţătură, care s-au păstrat şi perfecţionat, chiar dacă unii nu recunosc, şi în timpul dictaturii de dezvoltare, până la aşa-zisa revoluţie din decembrie, când a început degringolada sistemului sanitar, bine conceput şi articulat de Carol Davila şi alţi corifei ai medicinei româneşti. În fapt, sistemul sanitar românesc a fost demolat, ca şi alte sectoare economico-sociale, sub pretextul luptei împotriva comunismului şi securismului, deşi tabula rasa din capul luptătorilor avea culoare roşie, ce-i drept, amestecată cu roz-bonbon şi portocaliu, care emana un puternic damf de demagogie şi minciună, prezentate ca democraţie.
Din păcate, nici actuala guvernare n-a reuşit să rezolve problemele grave din sistemul sanitar. Dimpotrivă, odată cu schimbarea ministrului sănătăţii, distins profesor universitar şi spcialist, cu un contabil vizitator la DNA pentru fraudele de la FNI, degringolda sistemului s-a accentuat. Căci, în loc să înceapă reforma cu organizarea, dotarea şi eficientizarea, a început, ca toţi miniştrii actualei guvernări, cu politizarea sistemului. E greu de crezut că, spre pildă, toţi cei 490 de directori de spitale erau necorespunzători ori au comis diverse fraude, aşa cum s-a insinuat. Însă, prin instaurarea acestui interimat, care se menţine şi astăzi în unele spitale, s-a urmărit aducerea în conducerea acestora a unor personaje obediente politic, deci politizarea prin recompensarea politrucilor din ADA.
Aşadar, tam-tam-ul cu fraudele şi managementul defectuos a avut mai mult menirea să justifice politizarea decât înlăturarea neajunsurilor din sistem. De altfel, ca să-şi justifice impotenţa managerială, noii veniţi, mai bine zis neaveniţi, au dat vina pe guvernările anterioare. În plus, ministrul Nicolăescu, acuzând şi lipsa banilor, a început reforma cu sporirea contribuţiei salariaţilor şi pensionarilor la fondul de sănătate, reducând, în acelaşi timp, medicamentele gratuite şi compensate, paturile din spitale, chiar închizând unele, considerate nerentabile, fără să precizeze ce se înţelege prin eficienţă/ rentabilitate. Or, în sănătate, învăţământ şi chiar în justiţie, rentabilitatea are alte conotaţii decât la un fost CAP, spre pildă.
Politizarea a dus implicit şi la birocratizarea excesivă a sistemului. Ca să nu poată înşela fiscul, contabilul Nicolăescu a conceput şi aplicat 17 feluri de evidenţe, datorită cărora medicii de familie se preocupă mai mult de completarea registrelor decât de tratarea bolnavilor. Această birocratizare, spune dl. Mircea Cinteză, s-a extins şi asupra contractului-cadru, care nu prevede majorarea veniturilor medicilor de familie şi, care urmare, rămân aşa cum au fost, adică la nivelul anului 2004. Preocupat de birocraţie, angajat în dispute politice şi replici dure, domnul ministru a amânat licitaţia pentru medicamentele necesare celor infestaţi cu HIV/SIDA, urmând a fi acţionat în justiţie, probabil, pentru genocid (vezi „Gândul” nr. 503/2006).
Restituirile către foştii proprietari a unor imobile folosite ca spitale, dispensare, cabinete medicale etc. vor agrava şi mai mult situaţia din sistemul sanitar, vor avea consecinţe deosebit de negative asupra sănătăţii poporului român. Lipsa spitalelor şi costurile fantastice pentru tratament nu înseamnă liberalism sau democraţie, ci genocid, îndeosebi pentru bolnavii fără posibilităţi materiale. Căci România nu mai are şi, în consecinţă, nu poate pune la dispoziţia fiecărui bolnav câte o flotă maritimă sau fluvială, motociclete sau întreprinderi spre părăduire, ca să se poată trata la Viena, Paris, Moscova ori în alte spitale cu reputaţie din Germania, Italia etc.
Întrucât toate guvernările post-decembriste au acuzat lipsa banilor de la buget, iar la 16 mai 2006 fostul ministru al sănătăţii şi directorul CNAS au precizat la TVR1 că, pentru fiecare cetăţean sunt asiguraţi, de la buget, numai o mie de lei vechi pe lună pentru sănătate, întrebăm unde sunt banii? Lipsa fondurilor este cu atât mai nefirească cu cât la răsturnarea dictaturii (1989) România nu avea datorii externe, ci lichidităţi de 6 miliarde de dolari – 3 în cont liber şi 3 în creanţe – un excedent comercial de 3,9 miliarde de dolari etc. Totuşi, nu tânjim după cai verzi, cum titrează guriştii, ci după cele 2,7 miliarde de dolari datorate României de Irak, la care a renunţat (cu ce drept?) guvernul Tăriceanu, deşi avem mari datorii externe.
Prin urmare, deşi în momentul răsturnării dictaturii aveam toate condiţiile, aşa cum spunea regretatul om politic Ion Raţiu în timpul campaniei electorale din 1990 la Timişoara, spre evoluţie pozitivă, situaţia s-a degradat constant, cu toate că nu aveam datorii externe, ci lichidităţi financiare, o industrie şi o agricultură dotate cu utilaje moderne, o mână de lucru bine calificată. Unde sunt aceste lichidităţi? Unde sunt şi ce s-a construit cu cele peste 30 de miliarde de euro împrumutate din exterior?
Nu avem bani şi avem mari datorii externe pentru că de 17 ani România produce numai pensionari şi şomeri, iar agricultura şi industria au fost lichidate sau vândute străinilor la preţuri derizorii. Ca urmare, în anul 2005, România a plătit 3,5 miliarde de euro numai dobânda la datoria externă. Tot în anul 2005 s-au scos din ţară 500 de milioane de euro profit pentru firmele străine, numai de la Electrica; pe primul trimestru al anului 2006 au plecat din ţară 2,5 milioane de euro profit pentru firmele străine, numai de la Rompetrol; pentru cele 9,89 procente de capital social, Fondul „Proprietatea” a primit numai de la Rompetrol 18,5 milioane de euro, deşi s-a înfiinţat la 29.12.2005 şi avea dreptul numai pentru trei zile, nu pentru tot anul. Numai din aceste exemple rezultă unde se scurge avuţia naţională şi de ce nu sunt bani pentru sănătate, învăţământ şi alte nevoi sociale.
Pentru că nu ştim câţi bani sunt în România am împărţit suma rezultată la toată populaţia ţării, de 23 de milioane de locuitori, şi rezultă 525.000 de lei vechi pe lună pentru fiecare cetăţean, nu o mie cum au apreciat fostul ministru şi directorul CNAS. Dacă admitem că numai 1/3 sunt bolnavi, deci vreo 8 milioane, suma ce revine unui bolnav depăşeşte 1,5 milioane de lei vechi pe lună. Dacă la profitul scos din ţară adăugăm şi miliardele folosite de politicieni din bugetul statului, pentru învrăjbirea populaţiei, satisfacerea propriilor orgolii, nu vorbesc de sustrageri, n-ar trebui să avem nici un fel de probleme privind sănătatea publică.
Ioan Damian
Răspundem cititorilor…
Mai mulţi cititori, membri şi simpatizanţi ai Uniunii Vatra Românească, şi-au exprimat, pe bună dreptate, indignarea pentru că, în după-masa zilei de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, TVR1 a prezentat pe post gunoaiele aruncate de bucureşteni, iar primăria n-a luat nici o măsură pentru ecologizarea şi asanarea acestui focar de infecţie. Întrucât, nici până atunci şi nici de atunci, TVR1 n-a mai prezentat asemenea mizerii, nici faptul că locul a fost curăţat, au întrebat: În ce scop au fost prezentate pe post gunoaiele chiar de Ziua Naţională a României? Cine conduce televiziunea de stat? Poate fi schimbată sau nu această conducere antinaţională? Ce părere are Comisia pentru audiovizual din Parlament? Dacă TVR1 a vrut să prezinte realizările gospodarilor bucureşteni, de ce n-a pus în mijlocul lor tablourile în mărime naturală sau busturile din marmură ale primarilor de sector şi ale ultimilor doi primari generali? În ce condiţii se poate refuza legal taxa TVR încasată odată cu curentul electric?
Prin prezentarea pe post a acestor mizerii, chiar de Ziua Naţională a României, scopul denigrator, ofensator şi umilitor este mai mult decât evident. De altfel, nu constituie nici un secret faptul că, în ultimul timp, neointernaţionaliştii de toate soiurile şi-au intensificat acţiunile antinaţionale şi antistatale, de calomniere şi denigrare a naţionaliştilor, a eroilor şi martirilor neamului românesc, a momentelor-simbol din istoria noastră naţională, aşa cum este, spre pildă, Unirea cea Mare, înfăptuită cu mari jertfe de poporul român la 1 decembrie 1918. Din păcate, la aceste acţiuni denigratoare, în ultimul timp, participă şi TVR, finanţată de la bugetul statului român, adică din bani publici. Prezentarea gunoaielor la TVR1 face dovada că forţele care s-au opus unirii tuturor românilor într-un singur stat nu şi-au încetat activitatea. Dimpotrivă, şi-au intensificat acţiunile, ajungând până în conducerea televiziunii naţionale, de unde încearcă să murdărească jertfa celor 1/8 din români căzuţi în luptele pentru înfăptuirea acestui măreţ act: UNIREA.
După câte ştim, conducerea televiziunii este asigurată de un consiliu al cărui membri sunt aleşi/ numiţi pe bază algoritmică, multiculturală şi multilingvă. Deşi foarte greu, membrii acestui consiliu pot fi schimbaţi, dar numai algoritmic, atâta timp cât Comisia audiovizualului din Parlament să, dar nu cugetă, iar cel mai adesea doarme, din cauza oboselii acumulate în truda depusă pentru binele ţării.
În ce priveşte punerea tablourilor şi busturilor cioplite în marmură pe grămada „realizărilor”, Uniunea Vatra Românească fiind o organizaţie socio-culturală şi de atitudine civică, neguvernamentală şi apolitică, nu se pronunţă, cel puţin deocamdată… În schimb, consideră utilă ridicarea tablourilor chiar în vârful grămezii de „realizări”, ca să-i vadă electoratul şi să-i voteze.
Cu regret, n-am găsit încă vreo lege care să vă exonereze de răspundere pentru neplata taxei TVR, deşi, după ce-am văzut programul de revelion, instituţia aruncă banii, cum aruncau romanii mărgăritarele înaintea porcilor. Credem, totuşi, că întrebarea va fi receptată şi bine înţeleasă de conducerea televiziunii şi Comisia audiovizualului din Parlament, care, sperăm, vor lua măsuri pentru îmbunătăţirea programelor şi eliminarea elementelor certate cu bunul simţ, care denigrează momentele şi personalităţile noastre-simbol şi încearcă să ne falsifice istoria naţională.
Redacţia
…Răspundem şi provocatorilor
Manifestul alăturat a fost răspândit de Mişcarea „Underground” Timişoara prin tot oraşul, în noaptea de 30.11/1.12.2006, de Ziua Naţională a României, ca să provoace reacţii atipice din partea naţionaliştilor. Evident, naţionaliştii nu s-au lăsat provocaţi, deşi autorii au confundat cu bună şiinţă şi rea credinţă, naţionalismul cu fascismul şi rasismul, ca să-i poată acuza şi denigra, discredita şi anihila, dar mai ales să poată justifica dispariţia graniţelor, a naţiunilor şi statelor naţionale, să acrediteze ideea unui stat mondial, în care minorităţile etnice să aibă rolul conducător. Dacă lumea va fi formată, aşa cum susţin autorii, dintr-o „multitudine de culori şi tradiţii”, care vor fi culorile, tradiţiile, cultura şi limba folosite? Ne întoarcem sau nu la naţională în formă şi sovietică în conţinut, ca pe vremea lui Stalin?
În mod mai mult decâ ciudat, underground-iştii nu consideră fascism şi rasism asuprirea, umilirea şi exploatarea populaţiilor majoritare de către o minoritate etnică, majorizată, foarte gălăgioasă, chiar agresivă, care acuză fără temei, mincinos, lipsa de drepturi şi cere înaltelor foruri internaţionale protecţie şi discriminare pozitivă, adică supra-drepturi. Dacă analizăm şi preocuparea underground-iştilor „Pentru protecţia minorităţilor naţionale şi culturale împotriva discriminărilor şi atitudinilor fasciste”, vom constata, fără surprindere, că în spatele acestei mişcări satu nişte forţe internaţionaliste.
Ca să înţelegem mai bine acţiunile antinaţionale ale acestor forţe, menţionăm că, la începutul secolului trecut, mafia economică internaţională a creat două concepte/ curente politice – Kominternul, axat pe dictatura proletariatului, respeciv comunismul, şi Deminternul, bazat pe internaţionalismul democratic, adică consumism – prin care viza dominaţia mondială, deşi aparent erau opuse unul altuia. Or, având aceeaşi sorginte şi fiind patronate de aceiaşi 6, 6, 6 – cele mai mari 6 bănci din lume. cele mai mari 6 concerne energetice şi cele mai mari 6 trusturi agro-alimentare din lume – contradicţiile dintre ele aveau menirea să înşele şi să manipuleze populaţia, îndeosebi să mascheze tendinţa de dominaţie şi dictat.
Potrivit ziaristului canadian Serge Monaste (mort în condiţii suspecte, neelucidate), la sfârşitul lunii iunie 1967, Înaltele Instanţe ale celor 6, 6, 6 s-au întâlnit la Toronto, Canada, unde au stabilit, în mare taină, „Planul căderii naţiunilor”. În acest document, denumit şi „Planul Roşu”, responsabilii finanţelor mondiale au stabilit o strategie comună, care să le asigure supremaţia absolută asupra comerţului mondial, a armei energetice şi economiei agro-alimentare, care cuprindea şi consorţiile farmaceutice, inclusiv piaţa vitaminelor şi vaccinurilor. Pentru anii 1970-1980, planul viza trei obiective – economia, politica şi socialul, adică populaţia – a căror realizare trebuia să le asigure concentrarea banului şi forţei (economia şi politica) într-un singur centru, numit „Noua Ordine Mondială”, proclamată cu mult tam-tam de preşedintele SUA, George Bush, la începutul anului 1990. Amintind acţiunile în forţă ale SUA pentru acapararea surselor energetice din lume şi faptul că masoneria rusească a fost primită în clubul celor 6, 6, 6, ne exprimăm nedumerirea faţă de lipsa de informare a preşedintelui Băsescu, a cărui diplomaţie şi politică externă, din neştiinţă, nu răspunde întotdeauna intereselor româneşti.
Destrămarea imperiului sovietic, axat pe ideologia internaţionalismului proletar, comunist, este opera naţionaliştilor, care au luptat pentru libertate şi independenţă naţional-statală, nu a internaţionalismului democratic, consumist, cum titrează apologeţii şi oficinele de propagandă ale acestuia. În acest sens pledează şi panica ce-a cuprins internaşionalismul democratic, când Gorbaciov a acceptat retragerea trupelor din R.D. Germană. Iar faptul că internaţionaliştilor consumişti şi democraţi le este tot atât de frică de naţionalişti ca şi internaţionaliştilor comunişti determină şi explică insolenţa cu care underground-iştii au atacat naţionalismul. Internaţionaliştii, fie comunişti, fie consumişti, după implozia imperiului sovietic, au înţeles că naţionalismul este singura forţă capabilă să se opună cu succes globalizării, politicii de dominaţie şi dictat, de concentrare a banului şi forţei într-un singur centru mondial. De aceea, internaţionaliştii democraţi, consumiştii, vor lua măsuri mult mai dure decât cei proletari, comunişti, măsuri care au început deja să-şi arate faţa hidoasă şi în România.
De altfel, nu-i nici un secret faptul că ultimul imperiu, mult mai puternic, mai diabolic şi mai perfid decât cel sovietic, comunist, sprijină de mai mult timp regizarea anihilării naţionalismului, care, ca doctrină fundamentală tinde să devină ştiinţă, aşa cum popoarele au devenit naţiuni.
Aşadar, destrămarea imperiului comunist de către naţionalişti şi apariţia statelor naţionale în spaţiul ex-sovietic, dar mai ales lupta naţionaliştilor împotriva neocolonialismului, pentru libertate şi independenţă naţional-statală deranjează vădit internaţionalismul democratic, care îşi vede periclitate interesele globaliste. De aceea, naţionalismul este acuzat şi atacat de internaţionalismul democratic, mult mai dur şi mai perfid decât cel comunist. Căci, folosind masca democraţiei şi liberalismului, Mişcarea „Underground” duce în eroare, înşeală şi manipulează mult mai uşor populaţia, spre realizarea scopurilor şi politicii de dominare şi dictat a internaţionalismului democratic, consumist.
Redacţia
Rădăcina naţiunii
Întunericul scufundă cetatea celor şapte coline într-o linişte apăsătoare. Căldura nopţii rarefia aerul facându-l de nesuportat. Ici-colo, doar câte-o santinelă se mai mişca în bezna nopţii în licărul plăpând al făcliei.
…Împăratul privi cerul:
-Oare stelele ce soartă îmi vor pregăti?
Fără să vrea gândul îi zbură la Domiţian şi la războiul lui cu Dacii. Şo el a câştigat războiul cu aceştia şi totuşi nu I-a învins. Ruşinea lui Domiţian îl paşte şi pe el?… Ce să facă?… Ş-apoi graniţa asta de nord-est?… Cum o poate păzi?… Cum poate Roma să stea liniştită?… Şi popoarele ale migratoare?… I-ar trebui acolo o Spată a grecilor. Oare cum să facă?… Căldura începu să-l sufoce. Din înalt, o stea brăzdă cerul. O clipă I se păru că aduse o adiere… Da! Ştia. Trebuie să construiască o „ţară” vasală Romei şi-n acelaşi timp cu o democraţie militară. Trebuie oamenii cei mai buni din imperiu să-I mute Acolo, să-I facă să trăiască Acolo! Trebuie deci să-I facă să iubească ţara aceea! Să fie mai bine ca la Roma! Ei să apere imperiul! Le va da drepturi şi libertate. Valorile să îşi găsească locul printr-o ascensiune rapidă şi o circulaţie a acestor valori şi pe orizontală. Să fie o ţară a dreptăţii! Îi va spune DACIA FELIX! La Roma va fi PACE!
Şi a fost 800 de ani, aşa s-a născut poporul Român!
Apoi a apărut setea de putere. Roma era departe, nu mai conta. Câţiva şi-au întemeiat cnezate şi voievodate, să le stăpânească mai uşor. De ce s-ar uni acestea? Doar barbari nu mai vin. Ş-apoi fiecare se gândea că unindu-se s-ar putea ca el să nu mai fie şeful. Democraţia nu mai trebuie… Spiritul DACIEI FELIX trebuie să devină o legendă!… Acum ciocoii conduc!
Şi legenda a apărut… A purtat-o din gură în gură poporul: Legenda DACIEI FELIX, acea ţară mare, unică, liberă şi dreaptă. Şi-a devenit VISUL unei naţiuni!
Şi pe la 1600 a fost un viteaz, Mihai Vodă, care au unit voievodatele, dar care nu făcut-au dreptate ca pe vremea lui bădiţa Traian, cu dădu dreptate ciocoilor. Şi visul se născu din nou.
Şi au mai trecut pân’la 1859, când Moş Ioan Roată I-a cerut lui Vodă Cuza „că dacă-I unire să fie şi dreptate”. Da’ vodă şezu puţân pă jilţul domnesc, că ciocoimea aduse rege străin de neam şi ţară. Şi visul se născu din nou.
Ţara se-mplini într-un Decembre 1, când visul urcă până la cer, ca să vestească eroilor nemuritori că Dacia există. Şi-atunci a înţeles poporul că tot ciocoii vor conduce. Iar ca să poată lupta pentru ţară, legenda DACIEI FELIX a furat-o partidul naţiunii. Mai târziu regele cu primul ministru au acceptat ca Dacia cea mare să fie sfârtecată şi au trimis arhiereii neamului în temniţi. Apoi bolşevicii ne-ai sfârtecat Moldova şi nordul Bucovinei, şi-au vrut să ne ucidă visele. Ne-au fluturat prin faţă poveşti cu Glasnosti, dar în ştiinţa lor ei n-au văzut că-n vene ne curge sânge de dac şi de roman.
Azi? Comunitatea Europeană şi guvernele ne vând vise şi iluzii.
Dar, nu uitaţi, Românul are un vis, un gând şi-o Ţară doar!
Petru Cimpoieşu
ARDEALUL
Râvnit ca o mireasă de toţi câţi au trecut
În pace sau în goana tăioaselor copite,
Ardealul, prispa sfântă în care ne-am născut,
Pohtit de crai, de săbii, de furci şi de cuţite.
Cerut fără ruşine ori smuls printr-un Diktat
Cum inima ai smulge cu ură şi ocară
Ardealul de atâta durere sfârtecat
Acas’ a fost şi-atuncea când l-am crezut afară.
Ardeal i-au zis părinţii de multe mii de ani,
Ardealul este piscul de unde vine ţara.
Ardealul este coasa ce seceră duşmani.
Ardealu-i primăvara, e toamna, iarna, vara.
Acolo, în tărie, stă-ntâiul nostru zeu
Zamolxe învăţatul, cel bun, nemuritorul
Acolo prin parînguri mai trece Prometeu
Încins cu foc din care se naşte se naşte Tricolorul.
De-acolo curgem şiruri spre şesuri euxine,
Prin large văi, pe dealuri, pe râuri, peste punţi.
Acolo plânge Sfinxul cu lacrimi carpatine
Şi Dochia , mireasă, în rotitoare nunţi.
Se-arată alb. înaltă, în visul unui mire,
Adună crai la poartă, la pragul ei bogat.
Acolo Mioriţa se scaldă în potire
Şi codrii îl refuză pe cel care-a trădat.
La Sarmisegetuza grâul n-a vrut să ardă,
Stă în hambar de piatră ca aurul curat.
În brazdă de l-aş pune frumos ca o petardă
Ar răsări din pieptul celui ce l-a arat.
În munţii Orăştiei se mai aud ciocane
Cum cad pe guri de sica întoarse ca un arc.
Firul de iarbă strigă: Gelu, Bănuţ, Bogdane!
Şi ei răspund: vin, Doamne, doar flinta să o-ncarc!
Acolo răsărit-a întâi Limba Română
În Codicele sacru păstrat viu la Ieud
Acolo, în Scrisoarea lui Neacşu încă sună:
Ipac îţi dau de ştire. M-auzi? Eu te aud!
Te-aud Ipac şi astăzi ţii ochii pe hotare
Vrei pace naltă-n ţară, frăţie între fraţi.
Pe stânci de cremeni sure, în dacice altare
S-aprind bătrâne candeli, Carpaţii-s luminaţi!
Se luminează-n palii o vrere tutelară,
Un unic crez: Unire! Din adâncimi de ani
Curg râurile toate spre Dunăre şi ară
Acelaşi plig moşia de daci şi de romani.
Veniţi, copii, în cete să-ntinerim Ardealul,
Cununa, stema sfântă pe frunte s-o purtaţi!
Din când în când, pe cremeni, încă nechează calul
Lui Decebal şi plouă cu şoimi decapitaţi.
De ce tot vor călării aceste vechi morminte,
Înalte cât Ceahlăul, cât marea de adânci!
Carpaţii nu-s din piatră, ei sunt din oseminte,
Câţi au venit să-i calce stau toţi în ei pe brânci.
Ardealul ne e piscul de unde vine ţara,
Le-o fi ori nu (totuna) vreunora pe plac
Ardealu-i primăvara, e iarna, toamna, vara
Ardealul e altarul, e sceptrul nostru dac.
Nicolae Grigore Mărăşanu
Scrisoarea III (fragment)
Mihai Eminescu
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Mihai Eminescu – jurnalist
Vă prezentăm în cele ce urmează unul din cele şase articole apărute în ciclu sub titlul “Icoane vechi şi icoane nouă” publicate de Mihai Eminescu în ziarul “Timpul”, în anul 1877, şi anume ultimul. Vom cunoaşte, poate, un altfel de Eminescu, mult mai serios, prins de problemele vieţii publice şi, nu în ultimul rând, un talentat jurnalist. Şi, mai ales, vom vedea că problemele României par, peste un veac şi ceva, cam aceleaşi.
VI. Frază şi adevăr
Nimic n-ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile aşa cum sunt şi să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor. Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.
Înainte de-a da exemple din ţară, dăm unul din străinătate. Socialistul Bebel, în foaia sa “Volksstaat”, anul 1873, spune următorul lucru: “Sau există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau nu există, ş-atunci putem face ce-om pofti”. Fraza întoarsă nu va fi nici mai clară şi mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem : “Sau nu există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau există ş-atunci putem face ce-om pofti”. Tot astfel sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu sadaogă, pentru că nu-l au; ba adesea contrariul lor coprinde mai mult adevăr decât ele înşile. “Luminează- te şi vei fi”. Poate contrariul e adevărat. “Fii şi te vei lumina !”. Căci o existenţă lungă şi sigură va avea drept fruct al ei cunoştinţa, adică lumina. Tot aşa- i şi cu “Voieşte şi vei putea !”. “Să poţi, şi-atunci vei şi voi”, căci omul vrea ceea ce poate, iar când vrea ceea ce nu poate nu-i în toate minţile. Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-l încălzeşti pe nimenea şi vorbe rămân toate abstracţiunile şi, cu cât mai abstracte sunt, cu atât sunt curată vorbă de clacă. Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n-au învăţat mai nimic de la străini decât să vorbească subţire, să se îmbrace subţire şi să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăţa bine din gazetele străine.
Oamenii scot acolo gazete în toate zilele şi neavând ce spune, abstracţiunile le vin foarte bine la-ndemână, căci prin mijlocul lor poţi scrie coale întregi fără să spui nimic. Să nu ne înşelăm. Beţia de cuvinte din gazetele româneşti e numai întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine. Mai puţin culţi, deci având mai puţine de împărtăşit decât străinii, gazetarii noştri au şi mai multă nevoie de gură decât de cap, dar şi în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca crierii să ştie mult despre aceasta. Ci în străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în serios întrucât s-atinge de partea lor intenţională. Se ştie că sunt făcute pentru a trezi patimele societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborârea altora; în sfârşit presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze cu care făţărnicie omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.
Căci ce este statul şi ce scop are el? Nu din carte, aievea. Iasă cineva pe uliţă sau la câmp şi va vedea îndată ce e. Colo unul vinde, altul cumpără, unul croieşte, altul coase, un al treilea bate fier[ul] până-i cald, la câmp se ară, se samănă, se seceră, colo meliţă cânipa, ţes, tund oi şi numai în zi de sărbătoare stau mânile şi lucrează crierul. Atunci se foloseşte omul de prisosul liber al unei vieţi de muncă, merge la biserică, după aceea la horă, în sfârşit săptămâna toată e a stomahului, sărbătoarea e a creierului şi a inimei. Materia vieţii de stat e munca, scopul munci bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia. Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat.
Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are. Că este aşa ne e dovadă suma de cuvinte cari însemnează relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei şi boalei. Mişel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calităţi morale. Tot astfel, “misérable” francez şi ,,elend” german. Odată voievozii româneşti dăruiau prin hrisoave pe “mişei” în înţelesul lor, astăzi mişeii în înţelesul nostru stăpânesc toată ţara de la un capăt la altul.
Calităţile morale ale unui popor atârnă abstrăgând de climă şi de rasă de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia. Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică.
Dar aşa au făcut liberalii noştri. În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate. În veacul nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia îmulţită producţia şi braţele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială. Va să zică, înmulţindu-se trebuinţele, trebuiau înmulţite izvoarele producţiunii şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare care scumpeşte articolele. În această manipulare naţia agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privirea valorii şi, dacă constituiesc o trebuinţă generală, nu e mai puţin adevărat că sunt cel mai general articol de producţiune, adică acela care se face pretutindenea. Pe când naţia agricolă plăteşte atât transportul cât şi vama şi câştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeaşi vreme vamă, transport şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care naţia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi e cumplit de mare diferenţa între valori. Încărcând 500 de vagoane cu grâu capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvânt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare.
Dovada cea mai buna pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlâcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătăţii. Oameni bătrâni n-ar avea decât să asemăneze fizionomia de azi a Bucureştilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau aşa de străluciţi Bucureştii pe atuncea, dar erau româneşti; azi …? Ce să mai zicem de Iaşi şi, în genere, de oraşele Moldovei? Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin şcoli profesionale. Căci profesiile lipsesc, pentru că lipsesc condiţiile lor de existenţă. Dar aceste împrejurări nu se schimbă nici prin legi civile, cari regulează modul în care are a se face tranzacţiunea X între indivizii A şi B; nu se schimbă prin axiomul că toţi oamenii sunt liberi prin drept înnăscut şi imprescriptibil, nici prin regula căci toţi sunt născuţi egali, nici prin participarea tuturor la afacerile guvernării. Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut până mai ieri- alaltăieri, şi mulţi bătrâni vor fi ţinând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă; nu mai pomenim apoi că instituţia au fost atât de puternică încât împărăţia, totdauna foarte diplomată, a Austriei şi-au introdus consulatele în ţară sub numele şi forma de “stărostii de breaslă”.
Deci salus re[i]publicae summa lex esto. Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovadă că pe valea liberalismului mergem tocmai demprotivă. Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn.
Înainte de 30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă, şi începuturile unei clase de mijloc. Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.
Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţii cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii, vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri, ne înnegrim, zic, unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi blestemul urmaşilor să cază asupra celor ce- au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanţă, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societăţii, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia ştiu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca să domnească. Răul esenţial au fost că se-nmulţeau trebuinţele fără a se înmulţi producţia sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor şi nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul ţării erau rele cu totul neesenţiale.
Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdauna sclav şi totdauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.
