88 DE ANI DE LA DESĂVÂRŞIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 n-a fost rezultatul unei conjuncturi internaţionale, cum titrează revizioniştii, ci al luptei necurmate duse de poporul român împotriva reprimării, exploatării şi deznaţionalizării forţate, pentru unitare naţional-statală. A răspuns legilor obiective şi realităţilor fundamentale ale timpului, intereselor şi aspiraţiilor de veacuri ale tuturor românilor. Unirea celor trei provincii româneşti de către Mihai Vodă Viteazul a fost străfulgerarea care a luminat generaţiile următoare, în lupta pentru libertate şi unitate naţională, înscrisă şi pe stindardul revoluţiei de la 1848, în toate principatele române. Iar Unirea Moldovei cu Ţara Românească din 24.01.1859 a constituit un moment hotărâtor pe drumul făuririi statului naţional unitar, a pus bazele statului român modern, România, care şi-a cucerit independenţa prin lupte şi mari jertfe de sânge în războiul din 1877.
După cucerirea independenţei de stat, mişcarea de eliberare şi unitate naţională s-a conştientizat şi amplificat, intelectualii, acea elită formidabilă, care şi-a jertfit nu numai averea, dar şi viaţa pentru ţară, a cultivat ideea potivit căreia soarele răsărea de la Bucureşti pentru toţi românii. Iată de ce, la deschiderea lucrărilor Parlamentului, după izbucnirea războiului, când regele Carol I şi-a început Mesajul Tronului cu formula „Domnilor senatori, domnilor deputaţi”, sala a izbucnit într-un strigăt puternic „Vrem Ardealul!”
. Exprimând această dorinţă, deşi Ion Brătianu a semnat cu Bismark (1883), la Gastein, tratatul de adeziune la Tripla Alianţă, Consiliul de Coroană din 3.08.1914 a hotărât rămânerea României într-o „neutralitate perfectă”. Apoi, guvernul a început tratative secrete cu Antanta pentru recunoaşterea şi garantarea drepturilor noastre asupra teritoriilor cotropite de Austro-Ungaria. Un prim pas s-a făcut la 1.10.1914, prin semnarea Convenţiei ruso-române de „neutralitate binevoitoare” şi propunerea ministrului rus de externe Sazonov, ca trupele române să ocupe sudul Bucovinei. Deşi convenţia le-a fost adusă la cunoştinţă încă din primăvara anului 1915, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia au recunoscut şi garantat drepturile României abia la 4.08.1916, când tunurile Dicke Bertha îşi aruncau ghiulelele în suburbiile Parisului.
La zece zile după semnarea convenţiei, România a declarat război Puterilor Centrale, iar în noaptea de 14/15.08.1916 armata română a trecut Carpaţii pentru eliberarea Ardealului. În primele zile de război, cu toate riscurile, peste 30.000 de ardeleni au dezertat din armata austro-ungară şi s-au înrolat ca voluntari în armata română, iar regimentele din Corpurile VII Timişoara şi XII Sibiu au trecut în subordinea comandamentului român. Aceşti voluntari au participat la nemuritoarea epopee de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, spulberând mitul de spărgător de fronturi al mareşalului Mackensenn.
Cu toate succesele iniţiale, pentru că Aliaţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate, armata română a fost nevoită să se retragă şi, apărând palmă cu palmă pământul Patriei, a oprit înaintarea inamicului abia pe Siret. Nici în aceste momente, deosebit de grele, lupta ardelenilor pentru libertate şi unitate naţional-statală n-a încetat, dimpotrivă. La 17.01.1917, s-a înfiinţat la Iaşi Comitetul Naţional al Românilor Emigranţi din Austro-Ungaria, care a desfăşurat o intensă activitate pentru organizarea unităţilor de voluntari. Ca urmare, la 22.02.1917, românii din armata austro-ungară au semnat la Darniţa un angajament: „Jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în Armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre de sub dominaţiunea austro-ungară”, iar prin apelul de la Darniţa din 13.04.1917, voluntarii îşi „exprimau voinţa nestrămutată” de a lupta ca Ardealul să fie unit cu „România pentru a forma un singur stat naţional”. O activitate deosebită s-a desfăşurat pentru informarea opiniei publice internaţionale şi recunoaşterea drepturilor noastre inalienabile de către guvernele statelor Aliate. În acest scop, o delegaţie formată din V. Lucaciu şi V. Stoica s-a întâlnit cu secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, căruia i-au propus şi înfiinţarea unei Legiuni româneşti care să lupte alături de armatele Aliate. După întâlnirea lui V. Stoica cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt, acesta a declarat: „SUA susţin dezrobirea naţionallităţilor şi sprijină regatul român şi justele lui revendicări”. În urma întâlnirilor publice, presa din SUA (Washington Post, Tribune, New York Times etc.) a publicat articole elogioase despre eroismul Armatei române şi a susţonit cauza românilor din teritoriile cotropite.
Sub preşedinţia lui Traian Vuia s-a înfiinţat la Paris Comitetul Naţional al Românilor din Teritoriile Subjugate de Austro-Ungaria, care a jucat un rol important în activarea şi coordonarea luptei românilor din afara graniţelor, pentru unire cu patria-mamă, România. După mai multe consfătuiri, comitetul se transformă în Comitetul Naţional al Unităţii Române (CNUR), condus de Take Ionescu, V. Lucaciu, O. Goga, dr. C. Angelescu, Traian Vuia, N. Titulescu etc. În urma informării opiniei publice despre situaţia şi drepturile românilor din Austro-Ungaria, la 29.09.1918, Guvernul francez recunoaşte CNUR şi declară: „Ieşit din aspiraţiile seculare de libertate şi unire a tuturor Ţărilor Române, el (CNUR – n.n.) va fi interpretul autorizat (…)”. Asemenea activităţi, conjugate cu ale celorlalte naţionalităţi din Austro-Ungaria, au avut loc la Londra, Roma etc. şi, ca urmare, „Imperiul habsburgic, încropit din furtişaguri teritoriale, agresiv şi opresiv, adevărată închisoare a popoarelor, scârţâia din toate mădularele”.
Revoluţia bolşevică, retragerea trupelor ţariste de pe front şi ajungerea armatelor germane la Kiev au obligat România să înceapă tratative de pace cu Puterile Centrale. Însă, nici în aceste condiţii vitrege, lupta pentru libertate naţională şi unitate nu a încetat. Românii fugiţi din Austro-Ungaria, întruniţi la Odesa, au declarat: „Ne-am întrunit şi am discutat necesitatea instituirii unui Comitet Naţional al Românilor subjugaţi din Austro-Ungaria (…) menit a se face ecoul autorizat al intereselor lor naţionale”. Haosul creat de revoluţia bolşevică a amplificat şi accelerat, în acelaşi timp, unirea Basarabiei cu Ţara. După întâlnirea celor 10.000 de basarabeni la Odesa, Congresul preoţilor şi învăţătorilor de la Chişinău a cerut mitropolit român, autonomie şi un „Înalt Sfat” cu atribuţii legislative. Înfiinţarea Partidului Naţional Moldovenesc, condus de V. Stroescu, Pan Halipa, Paul Gore, Herta Vladimir şi ardeleanul Onisifor Ghibu, a dat o nouă orientare şi a accelerat lupta pentru unitate naţional-statală, iar după respingerea pretenţiilor ucrainene asupra Basarabiei, Marele Sfat Ostăşesc din 2-9.11.1917 a hotărât convocarea Sfatului Ţării.
În ziua de 21.11.1917, după Te Deum, Sfatul Ţării îşi începe lucrările cu imnul „Deşteaptă-te, române” şi alegerea ca preşedinte a lui Ion Inculeţ, iar câteva zile mai târziu proclama oficial Republica Moldova. După lichidarea bandelor bolşevice conduse de Kotovski, Levinson şi Pespa, o delegaţie a Sfatului Ţării, condusă de Ion Inculeţ, Pan Halipa şi Daniel Giucureanu, s-a deplasat la Iaşi, unde a cerut unirea Basarabiei cu România în următoarele condiţii: „Să fie informaţi reprezentanţii Antantei; actul Unirii să fie semnat de un guvern conservator”. În urma recomandării ministrului Franţei în România, Saint-Auliere, „Faceţi unirea cât mai repede (…)”, la 27.03.1918, Sfatul Ţării a votat istorica declaraţie de unire: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), între hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile hotare cu Austria, ruptă de Rusia din trupul vechii Moldove acum o sută şi ceva de ani, în puterea dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna UNITĂ cu România”. Încurajaţi de acest act istoric şi de mişcarea pentru unire din Ardeal, bucovinenii şi-au ales Congresul General, care, la 1.11.1918, a hotărât unirea cu România.
Deşi măsurile imperialilor au fost de-a dreptul draconice, la 29.09.1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, a adoptat o declaraţie citită de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta: „Pe temeiul dreptului firesc ca fiecare naţiune să poată dispune, hotărî singură şi liberă de soarta ei (…). Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania nu recunoaşte îndreptăţirea acestui Parlament şi Guvern (ungar) să se considere reprezentante ale naţiunii române”.
Crearea Consiliului Naţional Român Central (CNRC), care şi-a început activitatea în 20.10.1918 la Arad şi a hotărât înfiinţarea Gărzilor Naţionale, a constituit un moment deosebit de important pentru desăvârşirea unităţii naţional-statale. La puţin timp, Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români din Austro-Ungaria concentrează la Viena peste 50.000 de ostaşi şi-i trimite în Ardeal la dispoziţia CNRC, iar regimentele 2 Braşov şi 1 Cluj se constituie în Legiunea Română din Praga şi se îndreaptă spre ţară. Ca să evite dezagregarea imperiului, prin manifestul „Către popoarele mele credincioase”, Carol de Habsburg promite drepturi egale tuturor supuşilor, în cadrul unei federaţii, în care Ardealul era încorporat Ungariei. Răspunzând acestui manifest, corpul voluntarilor români proclama despărţirea teritoriilor româneşti de Austro-Ungaria şi unirea cu România. Încercările de federalizare au fost reluate de guvernul ungar Karoly Mihaly, prin Joaszi Oszkar, la Arad, însă tratativele au fost întrerupte din cauza atrocităţilor comise de bandele ungureşti în localitatea Călăţele din judeţul Cluj.
În condiţiile unor atrocităţi fără seamăn, comise de bandele hortisto-comuniste, CNRC informează opinia publică internaţională despre dorinţa românilor de unire cu ţara, iar la 7.11.1918, Marele Sfat Naţional convoacă la Alba Iulia Marea Adunare Naţională, pentru data de 18.11/1.12.1918. Cu toată opoziţia şi crimele comise de unguri, încă din ajunul zilei de 1 Decembrie soseau în oraşul Unirii trenuri speciale arhipline cu preoţi, învăţători, intelectuali şi ţărani, îmbrăcaţi sărbătoreşte, fluturând steaguri tricolore şi cântând cântece patriotice, defilau pe sub poarta pe care a intrat Mihai Viteazul şi se îndreptau spre câmpul sfinţit cu sângele lui Horea şi Cloşca. După serviciul divin, Marea Adunare Naţională şi-a început lucrările în Casina Militară, iar după verificarea împuternicirilor celor 1.228 de delegaţi, aleşi democratic de toţi românii din Ardeal, s-a definitivat rezoluţia ce urma să fie supusă aprobării celor peste 100.000 de români ardeleni, sosiţi anume la Alba Iulia. La deschiderea lucrărilor, venerabilul memorandist, Gheorghe Pop de Băseşti, ales preşedinte al Marii Adunări Naţionale, a spus: „Salutându-vă cu toată căldura inimii mele, declar Marea Adunare Naţională a tuturor românilor din Ungaria şi Transilvania deschisă şi constituantă”. Apoi, Vasile Goldiş, după un scurt istoric al luptei românilor de veacuri pentru libertate şi independenţă, în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române, roagă Mărita Adunare Naţională să primească şi să binevoiască a se pronunţa asupra hotărârii: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndeptăţiţi, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. După citirea acestui punct, toţi delegaţii se ridică şi aplaudă cu lacrimi în ochi de bucurie, iar pe Câmpul lui Horea uralele şi aplauzele nu mai contenesc.
Am prezentat succint câteva momente din lupta poporului român pentru libertate şi unitate naţional-statală, ca revizioniştii, ignoranţii şi troglodiţii să înţeleagă odată pentru totdeauna că făirirea României Mari este opera întregului popor român şi nu a Conferinţei de la Paris, care a consemnat într-un act politico-juridic şi diplomatic, tratat, voinţa liber exprimată de români şi minorităţile naţionale de unire într-un stat naţional şi unitar, independent şi suveran. Deşi unirea era înfăptuită prin voinţa tuturor românilor, în timpul conferinţei de pace, delegaţia ungurească a folosit toate tertipurile pentru obţinerea unor condiţii de pace cât mai clemente şi, îndeosebi, rămânerea Transilvaniei în graniţele Ungariei.
Ioan Damian
25 OCTOMBRIE – ZIUA ARMATEI ROMÂNE
Când vorbim de 25 octombrie, Ziua Armatei Române, ziua în care a fost eliberat complet şi pentru totdeauna întreg teritoriul naţional de sub ocupaţia hortisto-fascistă, trebuie să menţionăm şi actul de la 23 august 1944, care, chiar dacă place sau nu unora sau altora, nu poate fi scos din istoria României. Căci, în urma acelui act, deşi autorii loviturii de stat, în frunte cu fostul rege Mihai, au predat sovieticilor, ca prizonieri, peste 180.000 de militari români, dispozitivul hitlerist de apărare din sud-estul Europei s-a prăbuşit şi, o dată cu el, orice tentativă a Wehrmachtului de a organiza vreo rzistenţă pe puternica barieră a Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Armatelor sovietice li s-a deschis calea, fără să lupte, prin Câmpia română, pe cele două direcţii strategice – peste Munţii Balcani şi, în lungul Văii Dunării, spre Viena. Întoarcerea armelor a făcut posibilă exploatarea în scopuri operativ-strategice, ceea ce un specialist miliatr britanic a denumit „cel mai larg flanc descoperit/deschgis vreodată în războiul modern”. Totodată, hitleriştii au pierdut principala sursă de petrol, lipsă grav şi puternic resimţită de maşina de război germană.
Mai subliniem faptul că la 23 august 1944, ca şi în decembrie 1989, Armata Română, în totalitate, a întors armele şi s-a subordonat noii conduceri politice. Ca urmare, într-un timp record, fără egal în timpul celei de a doua conflagraţii, între 23 şi 31 august 1944, Armata Română a curăţit întreg teritoriul ţării de trupele germane şi a dejucat toate manevrele ocupanţilor hortişti de a ajunge la Carpaţii Meridionali. În mai puţin de 48 de ore a ocupat dispozitivul de acoperire a frontierelor, pe linia de demarcaţie româno-ungară, stabilită prin odiosul Diktat de la Viena. A ridicat astfel un gard viu, de care s-au sfărâmat toate încercările hortisto-fasciste de a ajunge dinspre vest pe crestele Carpaţilor. În acelaşi timp, a păstrat la nord şi la vest un spaţiu destul de vast, în care s-au concentrat Marile Unităţi române şi sovietice, angajate ulterior pe direcţia operativ-strategică Oradea – Budapesta – Viena. După oprirea ofensivei hortiste, declanşată la 5.09.1944, în a doua jumătate a lunii septembrie şi începutul lunii octombrie, angajând peste 250.000 de militari, Armata Română a desfăşurat una din cele mai mari operaţii ofensive din războiul antihitlerist, cunoscută sub denumirea de Operaţia Cluj. În aceste lupte, oştirea română, acoperindu-se de glorie, a spulberat rezistenţele inamicului şi a eliberat numeroase localităţi, printre care şi oraşele Cluj, Oradea, Salonta, Satu Mare etc. Luptând greu, cu un inamic tenace, care se crampona de orice formă de teren, cu mari jertfe de sânge, Armata Română a străbătutmasivele muntoase Mezeş şi Făget şi, la 20 octombrie, a ieşit în câmpia din vestul Munţilor Apuseni. În noaptea de 24/25 octombrie 1944, înfrângând şi alungând ultimele rezistenţe inamice de pe Pământul Sfânt al Transilvaniei, Armata Română a înălţat Tricolorul românesc pe clădirea primăriei din Carei.
După eliberarea deplină a teritoriului naţional, Armata Română a continuat luptele, alături de Aliaţi, pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unei părţi din Austria. Armatele I şi a IV-a, cu un efectiv de peste 500.000 de militari, cu mult peste prevederile armistiţiului semnat la Moscova cu aliaţii, la 12.09.1944, au participat la şapte mari bătălii, au parcurs 1.700 km şi, prin lupte grele, cu mari jertfe de sânge, au eliberat 8.717 localităţi, din care 138 de oraşe. Pierderile provocate inamicului echivalează cu 14 divizii, iar cele româneşti se ridică la 170.000 de militari. Numai în luptele pentru eliberarea Budapestei şi a oraşului Banska Bistrica au căzut pe câmpul de onoare 22.000 de militari români. Câte 11.000 în fiecare bătălie.
Aşadar, 22.000 de mame, probabil tot atâtea soţii şi, în mod sigur, mult mai mulţi copii şi-au aşteptat feciorii, soţii şi taţii să se întoarcă din război şi nu s-au mai întors. 11.000 au fost îngropaţi pe înălţimea Rakosliget din Budapesta, iar alţi 11.000, în cimitirul militar din oraşul Zvolen, în Cehoslovacia. Copiii lor mă obligă să mă gândesc la „Scrisoarea unui orfan de război”, scrisă de Şt. O. Iosif după prima conflagraţie, din care îmi reamintesc versurile: „Tăticule dragă, dus aşa departe, îţi trimit acuma mititica carte/ Să te întreb pe tine, tăticule dragă, de ce plânge mama ziulica-ntreagă/…”.
Războiul s-a terminat, anii au trecut şi, din prea multă „dragoste frăţească”, autorităţile ungureşti au desfiinţat cimitirul ostaşilor români de la Rakosliget. Participând, însă, la activităţi comune cu armatele „frăţeşti”, la intrarea în Ungaria, în punctul de la Kiss Csanad, am fost întâmpinaţi de şeful secţiei politice a Corpului de Armată din Mako, col. Jambor, care, în timpul discuţiilor, fiind întrebat şi despre cimitirele militarilor români căzuţi în timpul luptelor din Ungaria, a confirmat că au fost desfiinţate şi s-a făcut unul singur, foarte frumos (gyonyoru), la Hajdubusormeny, unde au căzut 288 de militari. În acest context, a fost întrebat şi de ce M. St. M. Ungar a dislocat numai patru divizii la vest de Dunăre, iar la est, spre România, două corpuri de armată (Mako şi Debrecen), respectiv şase divizii, când, potrivit concepţiei timpului, agresiunea venea din partea NATO, care era, totuşi, în vest. Deşi răspunsul se acomoda Tratatului de la Varşovia, ne dezvăluia că regimul comunist din Ungaria nu renunţase la concepţia revizionistă a lui Bela Kun, susţinută apoi de amiralul Horty Miklos.
Despre Cehoslovacia menţionăm doar faptul că cimitirul de la Zvolen era bine întreţinut, iar muzeul din Banska Bistrica avea documente şi hărţi cu toate cimitirele, inclusiv cu locurile în care soldaţii căzuţi în luptă au fost înmormântaţi izolat.
După revoluţie, sau ce-o fi fost în decembrie 1989, prin grija generalului Srănculescu, cimitirul militarilor români de pe Rakosliget a fost reamenajat. În anul 1993, Fundaţia „Gheorghe Pomuţ”, înfiinţată din iniţiativa părintelui Stelian Borza, de la Catedrala Ortodoxă din Mehala, Timişoara, pentru identificarea şi întreţinerea mormintelor osraşilor români căzuţi pe câmpul de onoare, a amplasat o Troiţă în cimitirul Rakosliget, sfinţită în acelaşi an la 25 octombrie, de Ziua Armatei. În anul următor, când am mers din nou să depunem coroane de flori, de Ziua Armatei, pe toate pietrele funerare se vedeau urme de zvastici, şterse de militarii unguri, la cererea ataşatului militar român de la Budapesta, ca să nu se creeze animozităţi politico-diplomatice între cele două ţări. Ca să protestăm, am mers la ambasadorul român la Budapesta, Ioan Donca, unde, spre surprinderea noastră, am aflat că diplomaţii români erau trataţi nepoliticos şi supuşi unor rele tratamente de către diferiţi cetăţeni unguri – manifestări zgomotoase în faţa ambasadei, cu lozinci antiromâneşti sau jignitoare la adresa românilor şi României; când oprea maşina ambasadei la semafoare, unii indivizi se apropiau şi scuipau drapelul românesc etc. – fără ca autorităţile budapestane să ia măsuri ferme pentru curmarea acestor acţiuni antiromâneşti. De altfel, nici ministrul de Externe de atunci, Teodor Meleşcanu, nu a protestat şi nu a cerut guvernului ungar încetarea acestor acţiuni inamicale, inadmisibile, la adresa României şi a reprezentanţilor săi.
În anul 1998, am aflat că cimitirul Rakosliget a fost din nou desfiinţat, iar troiţa şi pietrele funerare au fost mutate la Hajdubusormeny. Pentru că guvernanţii români n-au spus nimic, cu un tupeu specific rasei, ungurii au cerut, iar guvernanţii noştri au acceptat reamplasarea statuii „Ungariei Mari” în oraşul Arad, deşi mai există un monument pe locul unde au fost executaţi cei 13 generali unguri, vinovaţi de uciderea a 40.000 de români şi distrugerea a 300 de sate româneşti în timpul revoluţiei de la 1848.
Aceste concesii şi altele fac dovada crizei morale deosebit de profunde, în care se bălăceşte „viteaza” noastră clasă politică, împreună cu o societate civilă elitistă şi portocalie, vidată de valorile noastre perene şi lipsită de respect faţă de simbolurile naţionale, patrie şi patriotism, onoare şi demnitate, Drapel şi Imn naţional etc., pe care se reazămă edificiul statului naţional şi unitar, existenţa şi dăinuirea Neamului Românesc. Lipsindu-le aceste valori, dragostea de neam şi ţară, naţionalismul şi patriotismul, guvernul şi ONG-urile portocalii, având încă puternice mentalităţi internaţionaliste, socializante, n-au luat nici o atitudine faţă de cei care încearcă să dea o altă semnificaţie Zilei Armatei Române. Se fac că nu ştiu că, în istoriile pe care le scriu, deşi acceptă că 25 octombrie este ziua în care a fost eliberată Transilvania de nord-vest desub ocupaţia hortistă, susţin că în această zi s-ar fi făcut a doua nedreptate Ungariei, după Trianon. Nu comentăm şi cu cine să comentăm aceste aberaţii? Interesant este faptul că, deşi insinuarea, tendenţiozitatea sunt mai mult decât evidente, guvernanţii ignoră încercările de mistificare a adevărului, ca să se menţină la putere, sfidând drepturile, interesele şi demnitatea poporului român.
Deşi deranjăm coaliţiile antiromâneşti şi ONG-urile sponsorizate de Fundaţia deschisă de Soros pentru trădarea României şi, chiar dacă vom mai fi acuzaţi şi turnaţi la înaltele foruri europene că suntem naţionalişti, intoleranţi (nu tolerăm trădarea), antidemocraţi şi că persecutăm o anumitp minoritate, subliniem încă o dată că 25 octombrie este Ziua Armatei Române, ea încununează jertfele şi tributul de sânge date de ostaşii români în luptele pentru eliberarea Transilvaniei de nord-vest de sub ocupaţia hortisto-fascistă şi reîntregirea patriei. De aceea, respingem cu toată fermitatea mistificările istoriei, iar ignoranţii trebuie să ştie, să ia act că istoria, chiar dacă „nu ţine de foame”, cum titra un neica nimeni azvârlit de nişte elitişti portocalii în cea mai înaltă demnitate, nu poate fi deformată, mistificată şi, cu atât mai puţin, terfelită. Generaţiile viitoare trebuie să ştie adevărul despre Mărăşeşti, Oarba de Mureş, Carei etc., că în pământurile noastre stau oasele înaintaşilor şi că ele sunt udate din belşug cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri căzuţi în luptele de la Rovine, Vaslui, Podul Înalt, Călugăreni şi altele, ca să apere şi să ne lase moştenire această ţară.
Col.(r) Ioan Damian
PACEPA – DIZIDENT SAU TRĂDĂTOR?
Stimată redacţie,
Dacă sunteţi cu adevărat ceea ce pretindeţi, adică dacă gândiţi şi simţiţi româneşte, ne adresăm dumneavoastră cu rugămintea de a publica materialul alăturat, care poate face puţină lumină într-un caz care românilor le-a fost prezentat cu totul altfel.
Un grup de foşti ofiţeri DIE şi DIA
N.R. Fără a ne însuşi neapărat cele prezentate mai sus, aşteptăm ca persoanele implicate, într-un fel sau altul, în acest caz controversat sau în altele asemenea, să ne scrie, iar noi le vom publica opiniile, pentru a încerca să stabilim adevărul.
Unele ziare şi ziarişti, îndeosebi „Ziua” şi „Jurnalul Naţional”, fac eforturi disperate pentru transformarea Dezertorului şi Trădătorului Ion Mihai Pacepa în erou naţional. Nimeni nu ştie (sic!) dacă au ori ba vreo obligaţie şi de ce natură, sau, pur şi simplu, din pupincurism, îi publică articole şi interviuri, chiar luări de poziţie faţă de ţara noastră, în mass media americană, din care se degajă antiromânismul, nu anticomunismul lui Pacepa. De fapt, singur mărturiseşte că n-a fos şi nici nu putea fi luptător anticomunist, ci numai trădător, zicem noi. Căci, după încadrarea (1951) ca lucrător în Direcţia de contrasabotaj, a urcat foarte repede spre vârfurile ierarhiei securiste. Or, în acele vremi, avansarea şi promovarea în grad şi funcţie se făcea numai în baza unor rezultate deosebite, obţinute în lupta cu „duşmanul de clasă”. Oare câţi „duşmani de clasă” şi „SABOTORI” a arestat, torturat şi lichidat „marele democrat” Pacepa până a ajuns general de securitate, adjunct la DIE şi consilier al lui Ceauşescu? Am întrebat pentru că cei care-l cunosc spuneau, încă înainte de dezertare, că, deşi inteligenţa nu-l scotea din casă, era orgolios, vanitos, perfid, carierist şi, ca să fie promovat în grad şi funcţie, a manifestat o brutalitate deosebită, bestială, faţă de „duşmanii poporului”. Acest comportament nejustificat de dur u-a fost indicat, probabil, de şefii săi de la CIA, ca să fie promovat în funcţii cât mai mari, ca să le poată da informaţii de la „vârf”.
În mod mai mult decât ciudat, deşi Pacepa este Dezertor şi Trădător, un criminal ordinar, câţiva mercenari, poate trădători, au avut neruşinarea să-l pună alături de Take Ionescu, Vasile Stoica, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Ion Moţa, Traian Vuia, Nicolae Titulescu, Sever Bocu şi mulţi alţii, care, spre sfârşitul primei conflagraţii, au „dezertat” din Austro-Ungaria la Paris şi alte capitale occidentale, unde au susţinut cu argumente istorice şi demografice perenitatea noastră pe aceste meleaguri şi, totodată, necesitatea unirii tuturor românilor într-un singur stat naţional. Ei au luptat pentru făurirea Marii Uniri, n-au trădat ţara şi neamul ca Pacepa. 
Văzând că nu-l pot aşeza pe piedestalul celor care au făcut Marea Unire, mercenarii fac eforturi, probabil contra cost, să-l înghesuie printre dizidenţi şi opozanţii regimului comunist. Adică, pe lângă acele persoane care, opunându-se dictaturii comuniste, au fost arestate, judecate şi condamnate la ani grei de temniţă. Sincer să fiu, nu văd cum ar putea sta acest Trădător lângă ţărănistul Corneliu Coposu, liberalul Radu Câmpeanu, scriitorul Paul Goma şi mulţi, mulţi alţii. Nu poate sta nici lângă opozanţii care, reuşind să fugă/plece din ţară, au continuat demascarea regimului comunist la diferite posturi de radio străine, chiar dacă erau finanţate de unele servicii secrete, pentru simplul motiv că n-au făcut parte din organele de represiune ca Pacepa. Dimpotrivă, au suportat represiunea organizată de Pacepa şi alţi pacepişti. Mai mult, cine poate garanta că Pacepa n-a organizat şi condus lichidarea opozanţilor după ajungerea lor în străinătate, iar acum dă vina pe alţii?
Pacepa nu poate fi comparat nici cu col. Ryszard Kuklinski, pentru că acesta n-a dat informaţii despre ţara sa, Polonia, ci despre planurile Tratatului de la Varşovia de a ataca NATO, jucând astfel un rol deosebit de important în prevenirea unui război nuclear. Spre deosebire de el, Pacepa a dat informaţii despre ţara sa, iar prin stimularea gândirii chimice a „savantei” şi Trădare, a produs mai multe pagube economiei naţionale decât cutremurul şi inundaţiile la un loc. Iar după unele date incomplete, publicate parţial în „Ziua” şi „Jurnalul naţional”, în baza informaţiilor date de Pacepa, în perioada 1978-1989 au fost prinşi 21 de ofiţeri de informaţii şi puşi în situaţia să-şi trădeze ţara. Dacă-i adăugăm şi pe cei lichidaţi pentru că n-au vrut să trădeze, putem spune, fără teama de a greşi, că Pacepa este un criminal. În nici o ţară din lume criminalii nu sunt exoneraţi de răspundere.
De pildă, în Ungaria, când nişte ultra-democraţi şi presa mercenară au făcut presiuni şi au ceriut rejudecarea procesului şi reabilitarea unui trădător, zis defector, secretarul de stat la Ministerul Justiţiei, Csaba Henke, a refuzat, motivând: „Spionajul este o crimă, indiferent de guvernul aflat la conducere”. De ce n-au avut şi magistraţii români o astfel de atitudine? Am în vedere faptul că un complet de judecată (nu dăm nume şi instanţă) a hotărât reabilitarea Trădătorului şi Dezertorului Pacepa, redarea gradului militar de colonel şi, retroactiv, a tuturor drepturilor aferente, inclusiv a „cadourilor”, adică a banilor primiţi de la CIA pentru informaţiile furnizate. Toate despăgubirile s-au ridicat la peste trei milioane de dolari, după unele ziare. Interesant, mai toate ziarele, îndeosebi ziariştii care s-au ocupat de Pacepa, în loc să scrie adevărul, l-au pupat spate dos ceva mai jos, din motive care nu cred că scapă culegătorilor şi analiştilor de informaţii. Or, poporul român având dreptul să cunoască nu numai despre „turnătorii” securităţii ci, în primul rând, despre cei care l-au trădat, dar şi pentru clarificarea unor informaţii credibile privind trădarea şi crimele comise de Pacepa, adresăm celor care elogiază trădarea şi trădătorii câteva întrebări:
1.Dacă prin anii 1956/1957, Pacepa, fiind trimis în misiune în străinătate împreună cu un alt ofiţer (coleg) şi fiind arestaţi în oraşul Munchen (R.F. Germania), cum au reuşit să scape din arestul poliţiei? Cum se explică găsirea la ieşirea din sediul poliţiei a unei motociclete cu plinul făcut şi cheia în contact? De ce n-au fost urmăriţi de poliţie, iar la graniţă, în loc să fie opriţi, li s-a făcut semn să se grăbească? Cine crede că poliţia germană era atât de slabă, încât să le fugă spionii din arest şi să nu-i urmărească? Ce s-a întâmplat cu fostul său coleg? A fost arestat şi, dacă da, pentru ce?
2.Întrucât toate marile firme occidentale au detectivi specializaţi în apărarea secretului, cum a reuşit Pacepa să „fure” polimerii din laboratoarele americane? A racolat vreun angajat, a pătruns el în laborator sau a fos ajutat de ofiţerii CIA cu care se întâlnea? De ce a sustras polimerii numai după ce s-a stabilit că se întâlneşte cu ofiţeri CIA şi nu raportează conform ordinelor? De ce n-a rămas în străinătate când contrafilajul CIA a descoperit filajul DIE? Ce rol au jucat polimerii în exonerarea de răspundere şi propulsarea lui Pacepa în funcţia de consilier al lui Ceauşescu?
3.De ce a fost trecut în rezervă şeful Direcţiei Generale de Contraspionaj? Din cauza incompetenţei sau pentru că l-a urmărit pe Pacepa şi a stabilit că se întâlneşte cu ofiţeri CIA şi nu raportează? Ce rol au jucat polimerii în trecerea în rezervă şi emiterea ordinului nr.000135 „strict secret de importanţă deosebită”, careobliga organele de contraspionaj să predea toată agentura din exterior în legătura ofiţerilor din compartimentul coordonat de Pacepa?
4.Dacă în SUA persoanele oficiale nu pot primi cadouri cu valoare mai mare de 305 dolari, cum se justifică cadourile de peste două milioane de dolari date lui Pacepa şi pentru ce servicii? Dacă le-a raportat şi predat conform Legii nr. 23/1971, de ce le-a mai cerut înapoi?
5.Întrucât înainte de dezertare a coordonat activitatea unei grupe care investiga asasinarea a două femei în Poiana Braşov (o cetăţeană străină şi soţia unui ofiţer DIE), care a fost rezultatul cercetărilor? A găsit autorul/autorii şi care a fost mobilul crimelor? Îi cunoşteau victimele activitatea de trădare şi au fost ucise ca să-şi ascundă crima de înaltă trădare? Dacă ofiţerul DIE subordonat lui Pacepa a fost arestat pentru uciderea soţiei, din ordinul cui a comis acel asasinat odios şi de ce? Ştia sau nu despre acţiunile trădătoare?
6.Cum motivează Pacepa asasinarea celor doi opozanţi ai lui Tito? Câţi bani a primit şi de la cine pentru comiterea acestor crime abominabile?
7.Care sunt cauzele plecării precipitate din ţară? A fost sau nu anunţat şi de cine că urmează să fie arestat pentru trădare şi crimele comise? A fost fuga lui Pacepa determinată de arestarea fostului său subordonat din DIE, pentru că şi-a ucis soţia la Poiana Braşov? Dacă nu i-a fost frică că va fi arestat de ce a plecat direct la aeroport şi nu a trecut pe acasă cum făcea de obicei?
8.De ce a făcut presiuni asupra ofiţerilor de contrainformaţii militare ca să afle date despre ofiţerii din DIA şi agentura acestora, care lucrau afară sub diferite acoperiri?
9.Câţi ofiţeri DIE şi DIA au fost deconspiraţi, arestaţi şi chiar lichidaţi în baza informaţiilor trădătorului Pacepa? Are sau nu Pacepa vreo legătură cu asasinarea, în propriul garaj, a unui ofiţer din serviciul de contrainformaţii al DIE, care se ocupa de investigarea crimelor de la Poiana Braşov?
10.Ce a discutat cu individul care, după ce a fost demascat ca informator al securităţii, a plecat imediat în SUA, unde s-a întâlnit cu Pacepa? Lucra acest individ ca agent dublu, atât pentru securitate, cât şi pentru CIA? Are sau nu Pacepa vreo legătură cu înfiinţarea Serviciului Secret de Informaţii „Patriot”? Ce ştiu organele abilitate despre acest serviciu? În ce scop a fost înfiinţat, cine l-a finanţat, mai funcţionează sau nu? Dacă şi-a încetat activitatea, şi-a predat documentele la arhivă şi dosarele agenţilor la CNSAS? Cine a finanţat presiunea mediatică asupra guvernului şi magistraţilor ca să-l reabiliteze pe Pacepa? A finanţat şi mai finanţează Pacepa mass media, prin cine şi în ce scop? În ce cont i-au fost trimise în SUA cele trei milioane de dolari primite despăgubire de la statul român? Dacă le-a lăsat în România, cine sunt beneficiarii?
Pentru a nu crea animozităţi ori situaţii dificile, am evitat numele unor persoane, deşi sunt cunoscute. Aşteptăm ca persoanele implicate, într-un fel sau altul, care cunosc şi sunt interesate în stabilirea adevărului, să ne scrie şi noi vom publica, iar cititorii vor cunoaşte faţa hidoasă a trădătorului şi pe susţinătorii lui. Ne aşteptăm ca Pacepa, îndeosebi agentura lui din România şi nu numai, să dezlănţuie un val de calomnii şi minciuni asupra periodicului „Vatra românilor” şi Uniunii Vatra Românească Timiş. Nu ne este frică, abia aşteptăm, ca lumea să-i cunoască şi să le taie coarnele.
Col.(r) DGIA
REFORMA ÎNVĂŢĂMÂMTULUI A FOST ARUNCATĂ ÎN HÂRDĂU
A reforma – reformare este verb de conjugarea numai guvernanţii ştiu care, căci atât l-au conjugat, mai bine zis algoritmizat, până n-a mai rămas aproape nimic din avuţia naţională, care a dispărut în nisipurile mişcătoare ale corupţiei, abuzurilor şi fărădelegilor. Ca urmare, pe măsură ce înaintăm prin deşertul reformei, bunul trai, acel „Să trăiţi bine!” din campania electorală, se îndepărtează tot mai mult, ca Fata Morgana în Sahara, iar bietul român, săracul, a mers înapoi ca racul, până a ajuns în secolul al XIX-lea, deşi suntem la începutul celui de-al XXI-lea.
S-a ajuns în această situaţie deoarece liderii partidelor algoritmice, întruchipaţi în „A Da” cât mai puţin şi a lua cât mai mult, au programe de guvernare şi reformă heirupiste, nefundamentate ştiinţific. În loc să studieze şi să analizeze fenomenele politice şi socio-economice interne şi internaţionale şi, pe această bază, să-şi întocmească programele de guvernare şi refomă, s-a preocupat numai de compromiterea adversarilor politici, ca să ajungă la putere, dar nu pentru rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă ţara, ci spre propria lor îndestulare. Prin urmare, promisiunile electorale au fost nişte lozinci menite să mascheze interesele de grup sau personale ale unor lideri politici, îndeosebi jaful din economia naţională.
În lipsa acestor studii şi analize, a unei concepţii şi strategii clare de guvernare, fiecare ministru şi-a încropit propriul program de reformă, fără să ţină seama de situaţia reală şi fără să respecte lozincile-promisiuni din timpul campaniei electorale. Au luat în calcul numai interesele lor şi ale clientelei politice proprii. Ca urmare, aceste programe au fost dezavuate şi aruncate la coş de noul uns pe „tronul” ministerial, care era însoţit de altă gaşcă politică, cu alte idei şi planuri, mai mult sau mai puţin reformiste, deşi făceau parte din acelaşi partid politic. Cel mai elocvent exemplu l-a constituit schimbarea miniştrilor de la educaţie şi sănătate.
În aceste condiţii, reformele fiind veritabile demolări, în loc să constatăm o îmbunătăţire, un progres, consemnăm o înrăutăţire, un regres, mai ales în domeniul învăţământului, cu consecinţe deosebit de grave asupra dezvoltării ţării, pe toate planurile, în viitor. Această situaţie gravă şi consecinţele ei au fost recunoscute de preşedintele Traian Băsescu, când a declarat, la deschiderea acestui an universitar, că învăţământul românesc este mediocru. Această apreciere este cu atât mai dureroasă, cu cât nu constituie vreun secret, nici vreo exagerare faptul că, în urmă cu puţin timp, învăţământul românesc era bine apreciat pe toate continentele. Însă, atât emanaţii din decembrie, cât şi cei din Piaţa Universităţii neînţelegând rolul şi importanţa învăţământului în pregătirea profesională a tinerilor, în loc să-l dezideologizeze, reformeze şi adapteze la noua situaţie, l-au abandonat, pur şi simplu.
Reforma a început cu aşa-zisa aliniere (la ce?) şi dezideologizare, însă, prin scoaterea copiilor la mitinguri a început o altă ideologizare, mai diabolică şi mai aberantă decât precedenta. Şi, ce e mai grav, s-au instaurat indisciplina, haosul şi anarhia în şcoli. Ca urmare, tinerii ies din şcoli cu un bagaj cultural submediocru, fluşturatici, înclinaţi spre distracţii frivole, iar introducerea manualelor alternative, în care istoria este mistificată, martirii şi eroii neamului, personalităţile noastre simbol sunt denigraţi şi alomniaţi, a vidat tineretul de sentimentele sale fundamentale, patriotice şi naţionale. Pe de altă parte, „băile” de vulgaritate administrate de televiziuni şi unele publicaţii l-au înstrăinat de conceptul de onoare şi demnitate, l-au făcut slobod la sex, i-au pocit sentimentul de dragoste şi respect faţă de ceilalţi. Tineretul este lăsat să-şi rezolve problemele prin şpagă (amplificând corupţia) ori să plece şi să se realizeze pe alte meleaguri.
Degradarea învăţământului îşi are obârşia în indisciplina, haosul şi anarhia, chiar corupţia care bântuie prin unele şcoli. Emanaţii din Piaţa Universităţii, ignoranţi, neîndeplinindu-şi promisiunile electorale privind salarizarea, n-au autoritatea morală să îndrume şi să controleze procesul de învăţământ şi, cu atât mai puţin, să pretindă corpului didactic şi elevilor respectarea orarului şi normelor pedagogice. Apoi, sub pretextul că nu sunt bani, au redus numărul de învăţători şi profesori, unii dintre ei, predând mai multe materii, au ajuns „profesori universali”, aducând calitatea învăţământului în gravă suferinţă. O dată cu reducerea posturilor de cadre didactice, au fost închise mai multe şcoli, cu precădere în mediul rural, obligând copiii, indiferent de timp şi anotimp, să străbată pe jos, uneori, peste 10 km până la şcoală. Iar sărăcia majorităţii familiilor, care nu-şi pot trimite copiii la şcoală, a accentuat procesul de reanalfabetizare a populaţiei; după datele statistice, circa 20% din copiii de vârstă şcolară sunt analfabeţi, iar în zonele sărace, cum este Valea Jiului, proporţia copiilor neşcolarizaţi, analfabeţi depăşeşte 30%. Ca să scape de răspundere, să nu poată fi acuzaţi de reanalfabetizarea populaţiei, sub pretextul descentralizării, guvernanţii au subordonat şcolile administraţiei loale, fără să aloce şi fondurile necesare. Ca urmare, dascălii au fost nevoiţi să-şi smulgă salariile cu forcepsul, prin procese interminabile cu organele locale.
Un rol important în demolarea învăţământului îl are atitudinea sfidătoare a guvernanţilor faţă de cadrele didactice. Nu vorbesc de salariile de mizerie, ci de modul cum sunt trataţi, priviţi şi primiţi de nişte emanaţi ajunşi în posturi guvernamentale. Dintre toate umilinţele şi mizeriile făcute, cele mai grave şi insuportabile sunt discreditarea, compromiterea şi subminarea încrederii elevilor în profesori. De pildă, înainte de unele examene naţionale, a ieşit pe „sticlă” un „homo democraticus” din ministeriu, ca să asigure părinţii că subiectele au fost date jandarmilor, ca să le asigure secretul şi că elevii se pot prezenta la examene, corectitudinea fiind asigurată. Pe lângă insulta adusă profesorilor, care – vezi Doamne – n-ar păstra secretul, acţiunea în sine scoate în evidenţă mentalitatea ministeriabililor, mai degrabă practica hoţului, care fură şi fuge strigând „Prindeţi hoţul!”
Dacă examenele pentru titularizare şi ocuparea unor posturi, fie şi de suplinitor, sunt normale, utile şi benefice, punerea rezultatelor la dispoziţia unei prese hulpave, creatoare de senzaţional, dar mai ales a unor ziarişti cu gena demolatoare şi distructivă, este mai mult decât o aberaţie. Am în vedere acei ziarişti care, sub pretextul transparenţei, au publicat procentaje, nume de persoane, alte date şi rezultate, dar nu în scopul informării oneste a opiniei publice, ci pentru a sublinia slaba pregătire (descoperită de ei), pentru a denigra, umili şi, din prostie, pentru a compromite şi submina încrederea elevilor în dascăli. Ce altceva s-a putut urmări de unele ziare prin publicarea şi republicarea rezultatelor necorespunzătoare?
Deşi era necesar, prea puţine mass media au subliniat slaba preocupare a responsabililor din minister pentru pregătirea permanentă a cadrelor didactice, mai ales a celor care predau două-trei materii. Iar introducerea unor întrebări fără nici o legătură cu materia predată de examinat conturează tot mai mult ideea că mai-marii învăţământului au urmărit cu bună ştiinţă şi rea credinţă eliminarea a cât mai multor dascăli din concurs, căci promovarea examenelor obligă MEC să titularizeze şi să încadreze pe post pe toţi dascălii admişi. La această acţiune demolatoare contribuie şi faptul că dl. Mihai Hărdău acuză mereu corpul profesoral de corupţie, mită şi alte fapte nedemne, punând, fără să vrea, sub semnul întrebării propria sa capacitate de a rezolva problemele grave cu care se confruntă învăţământul românesc. Apoi, alocarea fondurilor pentru reparaţii, întreţinerea şcolilor şi căminelor abia la începutul lunii septembrie şi, ca urmare, faptul că, la intrarea elevilor în şcoli şi a studenţilor în cămine, meseriaşii încă mai lucrau ridică fireasca întrebare: ce-au făcut responsabilii din minister din primăvară până-n toamnă? Chiar nu se găsesc oameni serioşi şi capabili să rezolve aceste probleme grave, să-i imprime alt conţinut şi să ridice învăţământul românesc la nivelul cerut de actuala dezvoltare socio-umană?
Lăsarea şcolilor în paragină şi fără căldură scoate în evidenţă un adevăr trist şi dureros: algoritmicii n-au nevoie de oameni învăţaţi, de ştiutori de carte, ci de săraci şi analfabeţi, care, aşa cum titra un nostalgic, să se arunce cu faţa în ţărână când trece boierul călare. Deşi aceste timpuri au trecut, algoritmicii, de orice neam vor fi ei, fac eforturi disperate să reînvie vremurile când îşi trimiteau odraslele la studii în străinătate, pe banii săracilor analfabeţi. De pildă, primarul general al capitalei, dl. Adriean Videanu, s-a preocupat mai mult de adunarea celor 120.000 de euro, ca să plătească şcolarizarea odraslei sale în Eleveţia, decât de fondurile necesare pentru repararea şcolilor în care învaţă copiii bucureştenilor care l-au votat. Oare câţi „homo democraticus” şi-au trimis copiii la studii în străinătate pe banii analfabeţilor săraci?
În mod evident, algoritmicii nu se mai bucură de încrederea şi respectul electoratului român din moment ce domnul ministru Hărdău a participat la deschiderea acestui an şcolar în HarCov, unde prefectul i-a „administrat” un discurs în limba ungurească. Însă, deşi a fost jignit, domnul Sinistru nu a plecat imediat, deoarece una din secretare, cunoscând „întâmplător” honolula, i-a tradus la ureche, ca să nu-l deranjeze pe domnul Marko Bela, care cugeta la autonomia aşa-zisului ţonut secuiesc. De fapt, domnul ministru putea să participe la deschiderea noului an şcolar la Tiraspol sau la Cernăuţi, la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Gyula (Ungaria) sau la liceul românesc din Sofia (Bulgaria), pentru că şi acolo se vorbeşte tot neromâneşte. Nu de alta, dar măcar mergea în străinătate şi lua diurna în euro.
Ioan Damian
TEMEIURILE UNITĂŢII ŞI CONTINUITĂŢII POPORULUI ROMÂN PE ACESTE MELEAGURI
Începând din epoca Renaşterii, cu deosebire din secolele XVII-XVIII, istoriografia, lingvistica şi etnologia, din ţară şi străinătate, s-au preocupat de originea, continuitatea şi unitatea poporului român, elabprând o vastă literatură de specialitate. Deşi, în marea lor majoritate, aceste studii au fundamentat ştiinţific teza justă a originii daco-romane, autohtonia şi unitatea poporului român, născut în ţinuturile vechii Dacii, din pasiuni străine ştiinţei, în unele ţări se observă o recrudescenţă a teoriei roesleriene a vidului şi emigrării românilor din Peninsula Balcanică. Însă argumentele acestor pseudoistorici se bat cap în cap, anulându-se reciproc, pentru că în timp ce unii susţin că noi, românii, am venit în Transilvania din Peninsula Balcanică, alţii susţin contrariul, că românii din Balcani (vlahii) sunt urmaşii celor care au plecat din Transilvania. Evident, şi unii, şi alţii pun ştiinţa istoriei în slujba unor interese politice, folosesc istoria ca argument pentru justificarea unor pretenţii teritoriale, a politicii revizioniste, de dominaţie şi dictat, de reînviere a unui revanşism fascistoid.
Susţinătorii acestei teze ignoră faptul că reprezentanţi iluştri ai istoriografiei româneşti (A.D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, V. Pârvan, Gh. Brătianu etc.) şi străine (R. Bergner, L. Lefer, A. Ubicni, N.S. Derjavin, P. MacKendrick etc.) au spulberat, pur şi simplu, aceste teorii neştiinţifice, antiistorice. Lucrările lor au pus în lumină dezvoltarea social-economică, ponderea demografică, civilizaţia elevată şi întinderea geografică, închegarea puterii statale, forţa militară şi importanţa politică a dacilor în sud-estul Europei, factor de anxietate chiar pentru diplomaţia de la Roma. Au demostrat ştiinţific, documentar, că dacii, un popor mare şi puternic, care a locuit între Dunăre şi Marea Neagră, Carpaţii Nordici, şesul Tisei şi Valea Nistrului, având o civilizaţie înaintată, erau capabili să alcătuiască un stat ca şi cel din vremea lui Burebista şi Decebal. Prin urmare, n-au fost şi nu puteau fi nimiciţi la şi după cucerirea romană, au fost numai învinşi, dezmembraţi, desfiinţaţi ca putere politico-militară şi aduşi sub ascultarea Romei, dar n-au fost distruşi ca popor.
După cucerirea unei părţi din Dacia de către romani, pe baza împletirii celor două civilizaţii, viaţa acestor ţinuturi a cunoscut un nou progres. Iar colonizarea Daciei cu populaţie romanizată, latinofonă şi integrarea în romanitate a băştinaşilor daci, prin însuşirea felului de trai şi a limbii latine, a civilizaţiei şi mentalităţii romane, a dus la formarea unei puternice latinităţi în nordul Dunării. Limba latină, cu marele ei prestigiu, s-a impus ca sigura limbă de circulaţie. În acelaşi timp, limba dacică s-a stins ca flacăra unei lumânări care se topeşte, lăsând, totuşi, un lot lexical transmis până astăzi în limba română. Retragerea armatei şi administraţiei romane (271-275) nu trebuie înţeleasă ca o abandonare totală a Daciei, căci puternice capete de pod au legat în continuare imperiul cu regiunea nord-dunăreană, legături care au consolidat procesul de împletire a celor două civilizaţii şi de romanizare a dacilor. „E drept, însă – scria A.D. Xenopol în „Istoria românilor” – că această viaţă, care tocmai se implanta în Dacia, ajunsese pe povârnişul decăderii: ea nu ar fi putut da odraslă atât de roditoare, dacă nu s-ar fi altoit pe viţa vânjoasă a rasei tracice din poalele Carpaţilor”.
Dintre factorii care au contribuit la menţinerea, desăvârşirea şi extinderea romanităţii carpatice amintim: propagarea creştinismului, permanentele legături economice şi etno-culturale cu romanitatea din sudul Dunării. De altfel, sub Constantin cel Mare şi Iustinian, sudul Banatului, Olteniei şi Munteniei, până la Galaţi, au fost încorporate Imperiului bizantin. Deci, nu este nici exagerare, nici figură de stil când afirmăm că poporul român s-a „născut creştin”, în timp ce popoarele vecine s-au creştinat mult mai târziu. Avem şi aici o prioritate şi, neîndoios, creştinismul a constituit un factor de cultură şi civilizaţie, un suport puternic al continuităţii şi unităţii etnice daco-romane. De altfel, vestigiile culturii materiale şi spirituale, rămase de la daco-romani în evoluţia spre românitate, se găsesc astăzi în tot spaţiul locuit astăzi de români.
Năvălirile barbare, începând din secolul al III-lea, deşi au provocat mari distrugeri şi pustiiri, n-au putut schimba comunitatea de viaţă, limbă şi cultură, nici împiedica dezvoltarea istorică spre forme superioare de organizare politică, social-economică şi statală a Daciei. De fapt, migratorii, indiferent de etnie şi mărime (20.000 – 200.000) n-au format niciodată majoritatea demografică în teritoriile daco-romane. Fiind minoritari, stăpânirea lor a fost numai nominală, realizată prin forţă brutală, cu sabia în mână, folosită pentru strângerea dărilor şi a impozitelor. Ca urmare, stăpânirea lor a fost de scurtă durată, temporară, unii plecând spre alte zări, iar alţii topindu-se definitiv în daco-romanitatea acestor locuri, fără a lăsa vreo urmă de cultură şi civilizaţie. Din cauza năvălirilor barbare, procesul de formare şi dezvoltare a poporului român a cunoscut unele particularităţi faţă de celelalte popoare romanice din Occident, care s-au format în cadrul regatelor barbare. Procesul de formare a poporului român s-a desfăşurat mai mult în mediul rural. Satul fiind izvorul şi forţa rezistenţei şi continuităţii lor, românii au avut şi forme specifice de organizare: obşti săteşti, uniuni de obşti, cnezate, ducate, voievodate, formate în anumite zone geografice şi economice, de regulă pe văile râurilor, în ariile închise de lanţuri muntoase sau dealuri, mai uşor de apărat de năvălitorii barbari. Aceste teritorii au fost denumite ŢĂRI, în accepţiunea de stat, de organizaţie politico-administrativă, conduse de duci sau voievozi.
În aceste ţări s-a păstrat şi dezvoltat civilizaţia romanică, care s-a revărsat treptat şi peste vechile hotare traianice, cuprinzând în procesul unificator şi dacii din ţinuturile limitrofe – Moldova, Bucovina, Maramureşul şi Crişana de astăzi. S-a ajuns, astfel, în câteva secole, la omogenizarea demografică a ţinuturilor vechii Dacii, sub amprenta perenă a romanităţii şi mai apoi a românităţii de început, cristalizată în secolele IX-X, când a apărut şi termenul de vlah. Locuind pe vechiul pământ dacic, dăruit de Dumnezeu cu multe şi râvnite bogăţii, românii au intrat pe scena istoriei ca descendenţi ai două falnice popoare, cu un vechi „certificat de naştere” daco-roman, dăltuit pentru vecie pe Columnă şi confirmat de dezvoltarea istoriei şi a civilizaţiei sud-est europene, unde constituie un factor de continuitate şi echilibru, de muncă şi creaţie culturală. Mai mult, românii au contribuit la sedentarizarea, culturalizarea şi creştinarea năvălitorilor barbari, îndeosebi a ungurilor.
Despre aportul românilor la valorile civilizaţiei umane, istoricul american Paul MacKendrick („Pietrele dacilor vorbesc”, Bucureşti, 1978, pag. 4) scria: „Românii merită din plin atenţia noastră, ca locuitori ai unei insule latine într-o masă a slavilor, ca transmiţători ai culturii greco-romane în evul mediu, ca membri ai unuia dintre cele mai creatoare state aborigene ale antichităţii, ca victime şi beneficiari ai ultimei provincii cucerite şi primei părăsite de Roma – Dacia – şi ca păstrători, după retragerea romană, a unui amestec de cultură autohtonă şi clasică, ceea ce face ca ţara lor să fie astăzi unică (…)”.
Procesul istoric obiectiv de constituire a statului feudal centralizat, ca rezultat al dezvoltării şi unificării voievodatelor pe întreg teritoriul românesc, a fost îngreunat de tendinţele de fărâmiţare, caracteristice întregii Europe, de năvălirile barbare şi de existenţa unui permanent pericol extern. Iar după înfrâgerea ungurilor în drumul lor spre apus, sedentarizarea lor în Panonia, la sfârşitul secolului al X-lea, triburile maghiare au început să se infiltreze în Transilvania. Deşi la începutul secolului al XIV-lea, ungurii au ajuns la Munţii Carpaţi, românii şi-au păstrat vechea organizare voievodală, în ŢĂRI, rezistând şi perpetuând cultura materială şi spirituală moştenită de la strămoşii lor daco-romani. Această organizare administrativă autohtonă, voievodală, deosebită de cea a regatului feudal maghiar, este subliniată chiar de istoricii unguri. De pildă, istoricul ungur Szilagyi Sandor scria: „Transilvania şi Ungaria nu s-au confundat niciodată, ele au format întotdeauna două ţări distincte”. Iar despre cauzele care au împiedicat „sudura” dintre ele, acelaşi istoric subliniază: „Acul busolei transilvănene pare fixat spre Orient, din cauza populaţiei care aparţine în majoritate bisericii orientale, pe când Ungaria era orientată spre Occident, încă din epoca primului rege”. (Sandor Szillagyi, ”Istoria Ardealului”, Pest, pag. 56)
Accentuarea autonomiei voievodatului Transilvaniei şi orientarea lui spre cele două ţări româneşti – Moldova şi Muntenia – se explică prin faptul că toate trei erau locuite de o masă etnică românească, a cărei omogenitate n-a putut fi distrusă nici de cuceriri, nici de colonizările făcute de regii unguri. Iar strânsele legături economice, politice, militare şi culturale dintre cele trei ţări româneşti n-au putut fi întrerupte de-a lungul vremurilor, cu toate eforturile făcute de imperiile vecine, care au încercat şi uneori au reuşit să cotropească ori să transforme teritoriile româneşti în câmp de bătaie sau monedă de schimb între agresori.
Cu toate vitregiile soartei, românii nu şi-au uitat obârşia daco-romană, nici continuitatea pe aceste meleaguri, nici unitatea de neam şi limbă. Această unitate în cuget şi-n simţiri constituie temeiul luptei, al sacrificiilor şi jertfei de sânge, date de-a lungul veacurilor pentru libertate şi unitatea naţional-statală, înfăptuită la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
Ioan Damian,
vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească
filiala Timiş
ADEZIUNEA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE LA MAREA UNIRE
Înţelegând ireversibilitatea marilor procese istorice provocate de prima conflagraţie mondială, Unirea Transilvaniei cu România a avut rezonanţe cu profunde semnificaţii în rândul minorităţilor enice din ţara noastră. Încă din octombrie 1918, ziarul „Kronstadt Zeitung” din Sibiu atrăgea atenţia saşilordin Transilvania că vremurile s-au schimbat şi-u îndemna să se integreze în noile realităţi – guvernarea ţării de populaţia băştinaşă, românii, în majoritate absolută. Ca urmare, populaţia germană din Sighişoara, urmată de cea din Sibiu, apoi şi Consiliul Naţional Săsesc cer aplicarea principiului de autodeterminare cu o săptămână înainte de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Tot în acele zile sunt publicate articolele lui H. Fabrius, în care se face o amplă şi caldă pledoarie pentru „Deşteptarea unui popor viguros”. Primii care şi-au manifestat adeziunea faţă de Marea Unire au fost saşii din Bucureşti, întruniţi la 8.12.1918, în sala Transilvania, au salutat cu „mare bucurie şi satisfacţie Unirea Transilvaniei cu România”. Totodată, au recunoscut hotărârea de la Alba Iulia, care asigura condiţii favorabile pentru dezvoltarea culturală şi naţională a tuturor minorităţilor etnice din România. La 1.01.1919, reprezentanţii Consiliului Naţional Săsesc recunosc „noua ordine politică din Transilvania”, opinie împărtăşită şi de Consiliul Central Săsesc. În ziua de 8.01.1919, la Mediaş, Consiliul Naţional Săsesc şi Consiliul Central Săsesc hotărăsc în unanimitate recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România. Printr-un manifest, se aduce la cunoştinţa populaţiei săseşti această hotărâre şi se transmite „poporului român salutul său frăţesc, împreună cu urările cordiale la îndeplinirea idealurilor naţionale”. În baza hotărârii de la Mediaş, la 10.01.1919, o delegaţie a saşilor s-a prezentat la Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care ţinea loc de guvern, cu rugămintea de a transmite forurilor competente de la Bucureşti hotărârea saşilor de adeziune la actul Unirii. Tot saşii au arătat americanului Story Wilson, sosit în Transilvania pentru informare, că „nici o presiune n-a determinat redactarea adeziunii de la Mediaş. Saşii apreciază, deci, unirea tuturor românilor, ca rezultat al unui proces istoric şi legitim”.
După exemplul saşilor, în ianuarie 1919, şvabii din Banat trimit, prin generalul francez Henri Berthelot, Conferinţei de Pace de la Paris, un memoriu prin care cer unirea Banatului cu România, deoarece şvabii vor să facă parte din acelaşi stat cu naţiunea română, „depunându-şi soarta în mâinile ei”. Această tendinţă realistă şi sinceră a caracterizat şi adunarea şvabilor din 10.07.1919. După retragerea trupelor aliate de ocupaţie, la adunarea organizată de Partidul Popular German în 10.08.1919, la Timişoara, reprezentanţii şvabilor din toate oraşele şi satele votează în unanimitate aderarea necondiţionată la hotărârile de la Alba Iulia. Delegaţia aleasă a prezentat Consiliului Dirigent memoriul cu dorinţa şvabilor de unire a Banatului cu România. După trei zile, o delegaţie a prezentat hotărârea la Conferinţa de Pace de la Paris, sub forma unui memoriu, în care se arăta că „întregul popor şvab s-a unit cu poporul român, de civilizaţie superioară, pe care-l iubeşte şi-l respectă”. Pentru recunoaşterea hotărârii de la Alba Iulia, comunitatea evreiască, întrunită la Bucureşti, în 31.03.1919, a adoptat o moţiune în care se declara că, luând cunoştinţă de actul Unirii, „aderă din inimă şi cu multă satisfacţie la programul cuprins în acest Act”.
După adunarea de la Rupea din 16.01.1919, este convocată la 27.04.1919, a doua adunare a romilor din Transilvania, în care hotărăsc să adreseze Consiliului Dirigent un memoriu în care să-şi exprime ataşamentul faţă de conducerea românească. Romii declară solemn că atât ei, cât şi urmaşii lor „sunt cei mai supuşi şi mai credincioşi cetăţeni ai României Mari”.
Începând din vara anului 1919, şi slovacii îşi precizează atitudinea faţă de Marea Unire. Printr-o telegramă semnată de conducătorul lor, Ioan Husan, adresată Consiliului Dirigent, slovacii din Bekes cer unirea cu România. Slovacii din Banat, considerându-se uniţi cu România prin hotărârea de la Alba Iulia, intervin prin ministrul cehoslovac de externe, Eduard Benes, la Conferinţa de Pace de la Paris, ca să recunoască această unire.
Rutenii din Maramureş, prin deputaţii lor în Parlamentul de la Bucureşti, îşi exprimă mulţumirea că pot participa la viaţa politică/publică a ţării şi satisfacţia că pot sprijini hotărârea de la Alba Iulia privind unirea Transilvaniei cu România.
Prin declaraţia făcută în Parlament la 20.02.1920, deputatul secuilor, baronul dr. Janos Fay, asigură statul român de loialitatea acestora, cere Guvernului României să-i ia sub protecţia sa, „pe baza atitudinii de ataşament şi a legăturilor istorice dintre secui şi români”. Răspunzându-i, marele istoric N. Iorga a arătat: „A fost, fireşte, un moment înălţător clipa când deputatul secui a identificat istoriceşte poporul său cu poporul nostru”.
Minoritatea maghiară a întreprins o suită de acţiuni care îndemnau la recunoaşterea unirii şi la buna înţelegere între cele două popoare. La mijlocul lunii martie 1919, Comitetul maghiar din Orăştie îşi exprima adeziunea la unirea Transilvaniei cu România. Ady Endre şi Bela Bartok, arătau într-un manifest că „faţă de naţiunile surori nu au nici o pretenţie, întrucât şi maghiarii se considerau o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată, ca şi acei fraţi care se ridică fericiţi la viaţa proaspătă pe ruinele monarhiei”. Noul guvern maghiar recunoaşte temeinica şi îndreptăţita revendicare a Transilvaniei şi Banatului, de către România, prin telegrama trimisă la 30.04.1919 de Bela Kun, ministrul de externe în guvernul Cerabai, în care se arăta: „…recunoaştem pretenţiile teritoriale-naţionale fără nici o rezervă. Dvs. v-aţi întemeiat aceste revendicări pe opresiunea milenară exercitată de clasele dominante maghiare… întemeiată pe aşa-zisul drept istoric care-şi trage dreptul de opresiune din viitor pe dreptul de opresiune din trecut”. Un grup din conducerea Partidului Naţional Maghiar din România preconiza organizarea unei adunări populare la Târgu Mureş, care, în numele minorităţii maghiare, să-şi proclame adeziunea faţă de unirea Transilvaniei cu România. Această adunare nu s-a mai ţinut, din cauza unui grup şovin, în frunte cu Istvan Apathy, care n-a vrut să-şi îndeplinească o îndatorire de onoare, pe care simţul de justiţie şi dreptate al popoarelor l-a pretins contemporanilor celui mai mare eveniment din Europa: destrămarea celui mai cinic imperiu din istorie.
În loc să înlăture întregul cortegiu de contradicţii, convulsii şi nedreptăţi, acumulate de-a lungul veacurilor, soviniştii unguri le-au menşinut, în speranţa deşartă a refacerii Ungariei Mari în graniţele imperiului Sfântului Ştefan. Atunci, ca şi acum, şovinismul hungarist şi-a refuzat unica şansă de a reface încrederea între ele două popoare, prin restabilirea relaţiilor pe baza unor principii noi, care să asigure convieţuirea paşnică şi mult clamata reconciliere istorică româno-ungară. Dar cum şi cu cine să te reconciliezi, când şovinismul de stat maghiar încurajează manifestările extremist-revanşarde şi acţiunile antiromâneşti?
PUTEREA ELIBERATOARE A BINELUI
Titlul cărţii publicate de Gheorghe Vicol la Muşatinii pare să fie premonitoriu – Coroana de aur – sperăm un sinonim pentru recunoaşterea unei îndelungate activităţi literare consacrate celor mici şi nu numai… Scrierile sale, de o rară dezinvoltură şi naturaleţe, reunesc principii morale, călăuzite de înţelepciunea sfintei credinţe, în armonii cuceritoare de farmec şi sensibilitate, stilizate cu farmec şi gingăşie, potrivit accepţiunii unor critici de o rară severitate – micuţii lui elevi – verificatori autorizaţi, fără entuziasmul cărora nici o creaţie nu ia drumul tiparului, aşa cum chiar autorul ne mărturisea despre Coroana de aur.
Povestea se derulează în catrene cu rimă alternată şi se apropie de sufletul cititorului prin accesibilitate, normă fără de care genul acesta creator s-ar discredita. Atractivitatea născocirii sporeşte prin grafica lui Anghel-Vasile Siminiuc: ilustratele sale decantează semnificaţia imaginarului cu ajutorul nuanţărilor caricaturale, presărate strategic în pagină şi devin o fericită completare a spaţiilor rămase-n coală după înscrierea versurilor, dacă nu se infiltrează printre acestea ori dacă nu se etalează pe o foaie întreagă, pentru a dobândi caracter autonom, de reprezentare mediatică dedicată lecturii infantile.
Binele şi Răul se confruntă după obicei, conjunctura familiară vie îmbogăţindu-se meditativ, ca-ntr-un ecou de lirică aleasă: Şi anii se sfârşeau pe rând,/ Da, într-un fel anume/, Aşa cum printre aştri-un gând,/ Se duce-n altă lume. Conflictul dintre împăratul în vârstă – caracterizat de cusururile senilităţii – şi mulţimea năpăstuiţilor este modulat surprinzător de o nevolnică cerşetoare, în fond o disimulare a frumoasei zâne generoase, după o peroraţie punctată cucernic: Se-aprind feştile în chili,/ Şi boabe de tămâie,/ Şi pentru morţi şi pentru vii/ Miresme-n ceruri suie. Aversiunea împăratului se preface-n uimire dinaintea miracolului transformării şi schimbarea atitudinilor se transfigurează în dramă a căutării, aşteptării şi medierii prin intermediul Necuratului.
După tipicul basmului survin dificultăţile care trebuie înfrânte şi faptele de omenie ale viteazului flăcău, în aceeaşi ramificaţie tripartită, ca şi vrăjmăşiile. Drumul spre înfrângerea dificultăţilor ne reaminteşte idilicul plai românesc şi liniştea-i dăruită de bunăstare: În urmă lasă munţi bătrâni,/ Cu ierburi foşnitoare,/ Păduri, poienile cu stâni/ Şi turme de mioare. Esenţa binelui este contrariată în tărâmul Lumii de Apoi, unde-şi află sălaşul cei trei zmei, de o veşnicie. Povestea reprezintă o continuă ipostaziere a victoriei celui bun şi viteaz, care-i doboară succesiv pe cei potrivnici şi în virtutea mizei morale, pentru a-şi salva existenţele, fiecare-i oferă o răsplată pe măsură.
În accepţiunea contemporaneităţii, naratorul introduce şi un zbor astral, clişeu stilistic ce-i guvernează redobândirea preţiosului simbol al puterii, înstrăinat de strategia zânei. Revenirea acasă presupune o nouă primejdie şi expresia îndemnului de a o evita este regizată potrivit convieţuirii paşnice: Dar e mai bine, dragul meu,/ Să nu trăieşti în ceartă,/ Creştini suntem şi Dumnezeu/ Ne-nvaţă cum se iartă. Antinomiile rezolvate, ficţionalizarea se încunună sub semnul împlinirii existenţiale din punct de vedere civic şi intim, dovedindu-ne că misterul vieţii – transpus imnic – induce victoria binelui, adevărului şi frumosului, marcând astfel demersul pilduitor al poetului, pasionat de ludicul sentenţios şi plin de tandreţe, asemenea vrăjii basmului.
Prof. dr. Cecilia Popescu Latiş
ROMÂNII DIN AFARA GRANIŢELOR DORESC SĂ DEVINĂ MINORITARI UNGURI ÎN ROMÂNIA
Între 7-9.10.2006, Asociaţia „Astra Română” pentru Banat, Porţile de Fier şi românii de pretutindeni, împreună cu Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina” au organizat la Timişoara cea de-a XV-a ediţie a Congresului Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”, eveniment ignorat, cu câteva excepţii, de mass media românească. De aceea, subliniem de la început rolul secretarului general al Astrei, dl. Cristea Sandu-Timoc, îndeosebi al preşedintelui Asociaţiei, dl. dr. ing. Viorel Coifan, în organizarea şi desfăşurarea congresului, la care au participat români din Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Valea Timocului, dar şi din America. Din motive uşor de înţeles, românii din Ungaria n-au putut participa la acest congres.
În prima zi (7 octombrie), lucrările congresului s-au desfăşurat în plen, iar a doua zi, în cele patru secţiuni – Istorie; Politologie, învăţământ, drept, probleme de organizarea culturii românilor de peste hotare; Literatură, lingvistică, folclor şi etnologie; Cultură şi religie. La deschiderea congresului, în prima zi, a participat şi deputatul UDMR Toro Tibor, care, invitat la cuvânt, a vorbit mult, fără să spună nimic, aşa cum se aşteptau participanţii, despre respectarea drepturilor minorităţilor etnice din România, comparativ cu respectarea acestor drepturi în Ungaria şi motivul neparticipării românilor la întâlnirile cu fraţii lor de pretutindeni, organizate la Timişoara sau în alte oraşe. 
Pe lângă bucuria revederii, şi de această dată, Congresul a scos în evidenţă greutăţile, nedreptăţile şi umilinţele la care sunt supuşi românii minoritari în unele ţări. Deosebit de dureros este faptul că, de 16 ani, ridică aceleaşi probleme şi, cu toate promisiunile, guvernanţii nu le-au rezolvat, dimpotrivă. Nu vorbesc de burse de studii şi dublă cetăţenie, care se rezolvă destul de greu, dar se rezolvă, ci de brutalitatea cu care le sunt încălcate cele mai elementare drepturi, de faptul că unele guverne duc o deşănţată politică de deznaţionalizare forţată, iar organele noastre de stat – Preşedinţie, Parlament, Guvern – n-au luat nici o atitudine faţă de aceste acţiuni samavolnice, inumane. Ca urmare, în timp de minorităţile etnice din România au asigurate şi garantate toate drepturile stipulate în Constituţie şi tratatele internaţionale la care suntem parte – au reprezentanţi în Parlament şi Guvern, organizaţii politico-culturale, şcoli în limba maternă, de la grădiniţă la facultate, finanţate de stat etc. – românii din unele ţări, îndeosebi din Ucraina, Ungaria şi Bulgaria, n-au astfel de drepturi. Minorităţile din aceste ţări, având numai organizaţii culturale, n-au nici un reprezentant în parlament, oricare ar fi ponderea lor demografică. Fiind excluşi astfel din viaţa politică, respectiv din organele legislative şi executive ale statelor, nu pot, n-au unde şi cum să-şi apere drepturile, interesele şi demnitatea naţională.
În ciuda faptului că Ungaria şi Bulgaria, în ultimul timp, şi Ucraina, se laudă pe toate meridianele cu liberalismul şi democraţia lor, potrivit legislaţiei acestor ţări, minoritarii etnici pot ajunge parlamentari sau în guvern numai dacă se înscriu într-un partid al populaţiei majoritare şi dacă sunt trecuţi pe listele electorale ale acestuia. În acest caz, parlamentarul etnic trebuie nu numai să respecte, dar să şi lupte pentru aplicarea politicii şi programului partidului din care face parte, chiar dacă sunt încălcate drepturile, interesele şi demnitatea naţionalităţii sale şi ale celorlalte minorităţi. Din acest motiv, mulţi români din afara graniţelor ar dori să devină minoritari unguri în România. Căci, fără reprezentanţi în forurile legislative şi celelalte organisme de decizie, deznaţionalizare minorităţilor etnice, îndeosebi a românilor, prin şcoală, biserică, armată etc. a căpătat, în ultimul timp, accente de-a dreptul dramatice.
Sub pretextul că n-au primit bani de la buget, şcolile, secţiile şi clasele în limbile minorităţilor etnice au fost desfiinţate. Ca urmare, elevii au fost lăsaţi să se înscrie în şcolile cu limba de predare ucraineană, ungurească sau bulgărească; învăţătorilor şi profesorilor li s-a recomandat să se recalifice în alte profesiuni. Ca deznaţionalizarea să fie sigură, în şcolile minorităţilor etnice din Ungaria, spre pildă, numai patru materii se predau în limba maternă a acestora. În Liceul „Nicolae Bălcescu” din Ungaria şi cel românesc din Sofia (Bulgaria), toate materiile se predau în limba ungurească, respectiv bulgărească. Mai mult, după terminarea orelor de curs, în Ungaria, elevii sunt ţinuţi într-un fel de internat, unde se vorbeşte numai ungureşte, iar seara, când ajung acasă, părinţii neavând timp să discute cu ei în limba maternă, ascultă radioul şi televizorul, unde se vorbeşte tot neromâneşte.
Tot sub pretextul lipsei de fonduri, alocaţiile bugetare pentru păstrarea identităţii naţionale şi culturale, a tradiţiilor şi obiceiurilor specifice fiecărei minorităţi etnice s-au redus atât de drastic, încât instituţiile culturale ale acestora au fost practic desfiinţate ori sunt pe cale de dispariţie. Ca să mascheze deznaţionalizarea forţată, Ucraina şi Ungaria se laudă în faţa forurilor internaţionale cu aşa-zisele drepturi acordate autoguvernărilor, care n-au nici un reprezentant în parlament şi în sediile cărora se vorbeşte tot timpul neromâneşte. Ca să-şi dovedească liberalismul şi democraţia, şoviniştii unguri au obligat minoritarii, prin ameninţări, să-şi schimbe naţionalitatea la recensământ. Ca urmare, în 51 din cele 326 de localităţi cu populaţie românească din Ungaria s-au declarat, de frică, numai câte unul-doi români, deşi sunt mult mai mulţi. De pildă, în localitatea Pocsaj s-au recenzat numai cinci, deşi în realitate sunt 578, iar în Sarkakeresztes, patru, deşi sunt 391 de români etc.
Dat fiind rolul şi contribuţia Bisericii Ortodoxe la cultivarea şi păstrarea identităţii culturale şi naţionale, a tradiţiilor şi obiceiurilor neamului românesc, deznaţionalizatorii şovini i-au acordat o atenţie aparte. Nu vorbesc de refuzul autorităţilor la construirea de biserici, ci de faptul că, prin măsurile draconice luate, în majoritatea bisericilor româneşti din Ucraina, Ungaria, Valea Timocului şi Bulgaria, Sfânta slujbă se face într-o limbă neromânească. La Festivalul românilor de la Vidin din anul 2003, ţinerea Sfintei slujbe în limba română a fost considerată un succes deosebit de către românii din Bulgaria.
Deşi aceste încălcări ale drepturilor omului sunt arhicunoscute, autorităţile române n-au acţionat pentru rezolvarea lor pe cale amiabilă, cu respectarea principiului reciprocităţii. Chiar şi în prezent, ministrul Culturii şi Cultelor, în loc să sprijine material şi moral construirea de biserici, rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă privind folosirea limbii materne în bisericile româneşti din afara graniţelor, se interesează mult mai mult de „dosarele de cadre” ale feţelor bisericeşti. Dar cu ce drept şi ce competenţe are în materie de „dosariadă”?
Problemele fiind multe şi grave, un colectiv format din participanţii la Congres, coordonat de preşedintele Asociaţiei Astra, dl. dr. ing. Viorel Coifan, le-a sintetizat într-un memoriu/declaraţie, spre a fi trimise la Preşedinţie, Parlament şi Guvern, îndeosebi Ministerului Afacerilor Externe, pentru ştiinţă şi rezolvare. O parte din probleme – burse, dublă cetăţenie, sprijin materiale pentru şcoli, cultură, biserici etc. – pot fi şi trebuie rezolvate de organele statului român. Cele referitoare de lipsirea de drepturi politice, deznaţionalizarea forţată, închiderea şcolilor şi instituţiilor de cultură în limba maternă, îinerea slujbei în limba română etc. trebuie rezolvate prin tratative cu guvernele vizate, mai ales cu ale Ucrainei, Ungariei şi Bulgariei.
În mod mai mult decât ciudat, participanţii români la astfel de tratative, din laşitate, nu zic trădare, în loc să apere drepturile, interesele şi demnitatea românilor de pretutindeni, sub pretextul integrării europene, au făcut concesii inadmisibile, au adoptat o atitudine slugarnică, subalternă, renunţând la principiul egalităţii între parteneri. Mai mult, deşi tratativele semnate au fost păguboase pentru România şi români, ele au fost prezentate de guvernanţi ca nişte realizări formidabile. De pildă, tratativele de bună vecinătate şi cooperare cu Ungaria (Rezoluţia 1201) şi Ucraina, în baza cărora, pe lângă renunţarea la teritorii româneşti, românii au fost lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi, cu toate acestea, semnatarii n-au fost trimişi în justiţie, judecaţi şi condamnaţi. Pe de altă parte, semnarea acestor tratative, cu consecinţe greu previzibile în viitor, fac dovada că diplomaţii şi guvernanţii semnatari n-au avut coloană vertebrală, le-au lipsit dragostea de neam şi ţară, naţionalismul şi patriotismul. Lipsindu-le aceste valori, n-au informat şi nu vor informa înaltele foruri europene despre încălcarea drepturilor omului în ţările menţionate, nici n-au învederat guvernelor acestora că minoritarii lor vor avea aceleaşi drepturi ca şi românii din ţările lor, potrivit principiului reciprocităţii.
Printre altele, în timpul Congresului s-a ridicat şi problema revenirii Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţintului Herţa şi a Insulei Şerpilor la Patria Mamă România. Deşi unii politicieni români au invocat rezervele lui Voronin, reticenţele lui Putin şi opoziţia lui Iuşcenko portocaliul, vor fi create câteva ONG-uri, care, în deplină transparenţă, vor face presiuni asupra guvernelor de la Bucureşti, Chişinău, Kiev şi Moscova, ca să înlăture, definitiv şi irevocabil, ultimele consecinţe ale Pactului Ribbentropp-Molotov. În acelaşi timp, vor analiza, tot în deplină transparenţă, posibilitatea mutării românilor (care vor dori) din stânga Nistrului, în Centrul României. De asemenea, vor iniţia o lege prin care 10-12 procente din Fondul „Proprietatea” să se constituie într-un fond special, pentru sprijinirea celor care se vor muta în România.
Ioan Damian,
Vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească
Filiala Timiş
COMUNICAT
Uniunea Vatra Românească, filiala Timiş, constată că, pe măsura apropierii datei de 1.01.2007, când România se va integra cu drepturi depline în structurile europene, extremiştii unguri devin din ce în ce mai iritaţi, iar acţiunile lor antiromâneşti şi revizionist-revanşarde, de esenţă fascisto-bolşevică, tot mai provocatoare şi agresive. Depunerea coroanei cu panglică neagră la monumentul lui Avram Iancu din Cluj-Napoca, de către UDMR, de Ziua Naţională a României, aplicarea inscripţiilor în limba ungară în Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi preconizarea unui referendum, contrar legii, pentru autonomizarea aşa-zisului Ţinut Secuiesc, sunt o insultă gravă adusă memoriei celor ce au luptat şi s-au jertfit pentru unirea tuturor românilor într-un stat naţional, constituind o provocare şi instigare la altercaţii etnice violente, în scopul compromiterii şi zădărnicirii integrării României în numitele structuri.
Pentru prevenirea acestor acţiuni antistatale şi antiromâneşti, UVR Timiş cere destituirea primarului, viceprimarilor şi Consiliului Municipal Cluj-Napoca, a ministrului Internelor şi Administraţiei şi a directorului SRI. Nu mai putem accepta oameni iresponsabili în funcţii publice.
Întrucât circa 80 de profesori de la Universitatea „Babeş-Bolyai” au semnat o declaraţie de protest faţă de decizia Senatului de concediere a lectorilor Hantz Peter şi Kovacs Lehrer, pentru manifestări naţionalist-şovine şi instigare la violenţe etnice, UVR Timiş cere desfacerea contractelor de muncă la toţi semnatarii şi desfiinţarea imediată a liniei cu limba de predare ungară şi introducerea unei limbi moderne de circulaţie internaţională. Nimeni, dar absolut nimeni nu are dreptul să susţină de la buget şcolarizarea unor indivizi care luptă împotriva statului care i-a finanţat.
Întrucât în timpul dezbaterii raportului Moscovich, europarlamentarii FIDESZ au făcut declaraţii ireale, mincinoase, privind lipsa de drepturi a etnicilor unguri din România, UVR Timiş cere Guvernului să invite o comisie a Parlamentului Europei ca să verifice şi să monitorizeze modul cum sunt respectate drepturile minorităţilor în România şi Ungaria. Totodată, să informeze Guvernul ungar şi înaltele foruri europene că, în viitor, România va acorda etnicilor unguri numai acele drepturi care sunt acordate şi minorităţilor din Ungaria.
Haosul şi anarhia, corupţia, abuzurile şi ilegalităţile, trădarea şi spionajul, proliferate la toate nivelurile politico-administrative ale statului obligă Vatra Românească să întrebe Preşedinţia, Parlamentul, îndeosebi Guvernul, dacă mai au autoritatea necesară să instaureze ordinea şi legalitatea în ţară, cu precădere în aşa-zisul Ţinut Secuiesc, unde organele locale se subordonează altor autorităţi statale.
Comitetul director al UVR Timiş
