23 august – salvare sau trădare naţională?
Volens-nolens, actul de la 23 august 1944 nu poate fi scos din istoria şi memoria poporului român. Pe de o parte, pentru că, în urma acestui act, armata română a participat şi contribuit efectiv la măreaţa victorie a Aliaţilor asupra Germaniei hitleriste, iar pe de alta, pentru că efectele negative care s-au manifestat ulterior, deosebit de dureros, în societatea românească au fost consecinţa directă a încetării unilaterale a focului, considerată de Aliaţi, de sovietici în special, capitulare fără condiţii.
Prin urmare, când analizăm evenimentele, trebuie să ţinem seama de faptul că, prin aşezarea geografică şi poziţia geostrategică, resursele umane şi materiale, îndeosebi producţia de petrol, cereale şi materii prime, prin reţeaua de comunicaţii, România deţinea o poziţie-cheie în dispozitivul german din sud-estul Europei. Cum în luna august 1944 România avea pe front circa 20 de divizii, iar în interior opt (şapte în refacere) şi 20 de recruţi, în total 40 de divizii cu efective şi dotare normală, putem spune că, prin poziţie şi efort militar, prezenta, în economia războiului, o importanţă deosebită pentru Germania. Deci, numai prin simpla ieşire din dispozitiv, fără alte acţiuni, producea avantaje determinante pentru Aliaţi. Or, actul de la 23 august nu s-a limitat la simpla desprindere de Axă. El a fost urmat imediat, efectiv şi unitar de acţiuni militare împotriva trupelor germane şi ungare.
Aşadar, ieşirea României din Axă a schimbat radical raportul de forţe şi a răsturnat complet situaţia operativ-strategică pe frontul de sud-est în favoarea Aliaţilor. A răspuns cerinţei fundamentale, urmărită de Naţiunile Unite încă de la începutul războiului în est: românii să lupte împotriva germanilor, ca să favorizeze înaintarea sovieticilor.
Consecinţele militaro-strategice ale ieşirii României din Axă
1.Prin păstrarea secretului şi modul de acţiune, ieşirea României din Axă a realizat o surprindere totală, a răpit Wehrmacht-ului posibilitatea organizării unei rezistenţe îndelungate, pe aliniamente succesive favorabile, şi oprirea ofensivei sovietice în faţa puternicei linii fortificate Carpaţii Orientali, Focşani, Galaţi şi chiar pe Carpaţii Meridionali. De fapt, tăria acestui aliniament i-a determinat de soldaţii lui Stalin şi statul său major să accepte condiţiile de armistiţiu propuse de mareşalul Antonescu, însă subtilizarea telegramei venite de la Stockholm, de către camarila regală, opoziţie şi PCR, a pus România în situaţia de a capitula fără condiţii.
2.Surpriza strategică realizată prin ieşirea României din război şi acţiunile energice ale armatei române au provocat mari pierderi trupelor germane. Germania a pierdut aproape jumătate din grupul de Armate Ucraina-Sud, comandat de generalul Friessner.
3.Realizarea surprinderii strategice, prin păstrarea secretului pregătirii şi executării actului de la 23.08.1944, dar mai ales acţiunile viguroase ale armatei române, care au început imediat şi s-au desfăşurat unitar pe întreg teritoriul ţării, au pus trupele germane în imposibilitatea distrugerii căilor de comunicaţie şi a resurselor materiale, acestea servind apoi, în totalitate, Aliaţilor, pentru ducerea războiului în Balcani şi spre centrul Europei.
4.Ieşirea României din război şi întoarcerea armelor au înlesnit, grăbit şi asigurat Armatei Roşii condiţii optime pentru executarea unei manevre strategice de amploare, care a dus la încercuirea trupelor germane din Balcani şi concentrarea trupelor sovietice în Câmpia Tisei, în vederea declanşării ofensivei spre Europa centrală. Armata română nu numai că a cooperat continuu, efectiv şi substanţial cu trupele sovietice, dar a pus la dispoziţia Aliaţilor întreaga documentaţie de care dispunea, informaţii de mare importanţă asupra potenţialului şi modului de acţiune ale Germaniei şi ale sateliţilor acesteia.
Un rol important în asigurarea acestor condiţii l-a avut operaţia de acoperire a frontierelor de Sud şi Nord-Vest, executată de armata română din interior pe un front de 1.400 km, din care 520 de mare luptă, reuşind în acest fel să păstreze aproape intacte căile de comunicaţie, stabilimentele industriale, porturile, aeroporturile, depozitele de toate felurile etc. Practic, trupele sovietice au executat un marş strategic, în deplină siguranţă, fără să întâlnească vreo rezitenţă pe teritoriul României. Aceste avantaje au fost apreiate, nuanţat, de toţi teoreticienii şi analiştii militari. Chiar Hitler a considerat că, după Stalingrad şi debarcarea în Normandia, ieşirea României din război este cea mai mare pierdere pentru Reich.
Consecinţele încetării unilaterale a focului de către Armata română
Lovitura de stat şi încetarea unilaterală a focului, în timp ce trupele sovietice erau în plină ofensivă, au pus armata română într-o situaţie mai mult decât delicată, pentru că sovieticii n-au recunoscut aşa-zisul armistiţiu anunţat de regele Mihai cu acordul liderilor PNL, PNŢ şi PCR. Ca urmare, toţi ofiţerii şi generalii români, reprezentanţii trupelor din contact care au trecut linia frontului să negocieze cu delegaţii sovietici, au fost arestaţi şi făcuţi prizonieri. Marele Stat Major a fost pus în imposibilitatea de a concentra marile unităţi din Moldova, în vederea ducerii unor acţiuni de luptă împotriva trupelor germane şi ungare. Mai mult, trupele sovietice comportându-se ca într-un teritoriu ocupat şi considerând armata română drept inamică, au dezarmat, făcut prizonieri şi deportat în URSS circa 180.000 de militari români, din care s-au întors mai puţin de jumătate. La cererea generalului Gheorghe Mihail de a pune în libertate militarii români reţinuţi în lagărele din Bacău, Roman etc., comandantul Frontului 2 Ucrainean, mareşalul Rodion Malinovski, i-a răspuns că nu ştie nimic despre existenţa acestor prizonieri. Sovieticii, considerând România o ţară ocupată, au numit comandanţi militari în principalele oraşe din Moldova, Muntenia şi Dobrogea. În capitala României, la Bucureşti, a fost numit generalul Burenin. Acest comportament aberant, care a depăşit orice închipuire, a creat o stare de panică şi confuzie generală în rândul administraţiei şi populaţiei din zona frontului, îndemnată să se predea „dacă ţine la viaţă”.
Tergiversarea recunoaşterii de jure, printr-un document politico-diplomatic (armistiţiu), a încetării focului şi a trecerii armatei române alături de trupele Aliaţilor înfăţişa românilor o tristă şi crudă realitate – intenţia Moscovei de a ocupa toată România. Iar semnarea armistiţiului, venită abia la 12.09.1944, s-a făcut în scopul impunerii unor obligaţii financiare deosebit de mari, peste 300 de milioane de dolari. De altfel, până la 30.06.1945, România a achitat în contul reparaţiilor de război, 1,352 miliarde USD.
Aportul României la victoria Aliaţilor, asupra fascismului şi hortismului, se concretizează prin punerea la dispoziţia Naţiunilor Unite a 538.536 de militari, din care 170.000 au fost declaraţi morţi, răniţi sau dispăruţi în luptele pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unei părţi din Austria. La efortul militar se adaugă contribuţia economică, care, în perioada 23.08.1944 – 26.09.1945, când s-au întors în ţară trupele române, se ridică la 770 milioane de dolari, în valuta anului 1938. Dacă luăm în calcul şi valoarea pagubelor şi distrugerilor provocate de armatele germană şi ungară în retragere, de 350 milioane de dolari, aportul economic al României se ridică la 1,120 miliarde de dolari, adică echivalentul a patru bugete pe anul financiar 1937/1938.
Cu tot efortul militar şi economic, în timpul Conferinţei de pace de la Paris, Aliaţii n-au vrut să-i recunoască României statutul de ţară aliată sau măcar de cobeligerantă, deşi prin ieşirea din Axă a scurtat războiul cu mai bine de şase luni. Ca urmare, clauzele economice, politice, teritoriale şi militare impuse, dar mai ales intrarea României în zona de influenţă sovietică şi instaurarea comunismului, cu tot cortegiul de suferinţe, ridică fireasca întrebare: lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost un act de salvare sau de trădare naţională?
Cine va analiza şi aprecia aceste evenimente va trebui să aobă în vedere faptul că, în urma capitulării fără condiţii, sovieticii au luat prizonieri fără luptă peste 180.000 de militari români, au instalat la conducerea ţării agenţii Moscovei, cu ajutorul cărora au distrus instituţiile democratice, majoritatea comandanţilor militari şi zeci de mii de civili (lideri politici, oameni de ştiinţă etc.) au fost trimişi în temniţele comuniste, au dezorganizat şi jefuit economia naţională etc., etc. Daunele materiale, dar mai ales morale, suferite de poporul român în urma capitulării fără condiţii ne obligă să analizăm cu mai multă atenţie afirmaţiile celor care susţin că actul de la 23 august 1944 a scutit România de un război pustiitor.
Col.(r) Ioan Damian
Diktatul de la Viena – un act criminal condamnat de lumea civilizată
Şi la împlinirea celor 66 de ani de la Diktatul de la Viena, aducem un pios omagiu românilor schingiuiţi şi omorâţi în chinuri groaznice, în timpul năvălirii hoardelor hortisto-fasciste în Ardealul de nord. Atrocităţile au fost atât de sălbatice – scoaterea pruncilor cu baioneta din burta mamelor românce, arderea sau îngroparea de vii a românilor şi evreilor torturaţi etc. – încât au depăşit, cu mult, ororile comise de triburile lui Atilla şi Arpad, descrise de episcopul Otto de Freissing. Este notoriu faptul că, în timpul ocupaţiei Ardealului de nord, fasciştii unguri au ucis 919 români nevinovaţi, au bătut şi schingiuit bestial 5.252, au arestat 15.899 români. Au mai comis 124 de profanări, 525 de devastări şi au dărâmat 48 de biserici româneşti.
Vor rămâne şi trebuie să rămână, de-a pururi în istorie, ca urmaşii să ştie, dar mai ales să nu uite niciodată crimele de la Ip şi Trăznea, Camar, Cluj, , Sucutard etc., etc., modul bestial în care au fost ucişi protopopul Aurel Munteanu din Huedin, preotul Andrei Bujor din Mureşenii de Câmpie şi mulţi, mulţi alţi români. Aceste atrocităţi şi crimen-au fost opera unor elemente exaltate şi nici cazuri izolate, cum susţin neofasciştii unguri. Ele, fiind pregătite din timp de autorităţile hortiste, au avut un caracter de masă, răzbunător. Mai mult, s-au comis sub oblăduirea şi cu sprijinul trupelor de ocupaţie, care, potrivit dreptului internaţional şi stipulaţiilor Diktatului de la Viena, aveau obligaţia să apere populaţia românească, nu să participe la uciderea ei.
Evocarea acestor atrocităţi este cu atât mai necesară, cu cât norii negri ai revizionismului şi terorismului hungarist bântuie iar prin capetele înfiebântate ale şovinilor unguri, mai teribil decât stafia lui Marx prin Europa. Şi, dacă avem în vedere meciul de handbal feminin de la Sfântu Gheorghe, dintre echipele Rulmentul Braşov şi Ferencvaros, avem toate temeiurile să afrimăm că fantasma regatului milenar a născut deja alţi Ducso Csaba şi alţi levenţi, care vor încerca, din nou, să sfâşie trupul ţării şi să comită aceleaşi atrocităţi ca predecesorii. Evocarea înseamnă, în acelaşi timp, şi sensibilizarea opiniei publice, aşa cum fac evreii cu Holocaustul, ca asemenea crime să nu se mai comită, iar guvernele să nu mai permită organizarea şi pregătirea în ţările lor a bandelor de asasini, aşa cum au făcut hortiştii.
Evocăm aceste atrocităţi şi pentru că revizionismul hungarist, ignorând învăţămintele istoriei, îndeosebi ale celor două războaie mondiale, nu şi-a încetat activitatea. Dimpotrivă, indiferent de regimul politic care i-a patronat, democrat sau totalitar, fascist sau comunist, de dreapta sau de stânga, şi-a adaptat întotdeauna acţiunile la conjunctura politică internaţională, mai mult sau mai puţin favorabilă revizuirii graniţelor. A desfăşurat şi desfăşoară aceeaşi propagandă revizionist-revanşardă, cu precădere antiromânească, s-a aliniat şi raliat întotdeauna statelor revizionist-agresive, fasciste sau comuniste; a cultivat şi menţinut în conştiinţa ungurilor fantasma regatului milenar şi ideea că la Trianon i s-a făcut Ungariei o mare nedreptate, care trebuie reparată, chiar prin forţă, de generaţia viitoare; a căutat şi găsit pretexte deingerinţă permanentă în treburile interne ale statelor naţionale constituite pe ruinele imperiului austro-ungar multinaţional, destrămat în componentele sale naţionale după prima conflagraţie mondială.
România sub presiunea statelor revizioniste
Cedările teritoriale din vara anului 1940 sunt rezultatul politicii monstruoase de alianţe, de înarmare şi de pregătire a ţării pentru apărare, dusă de clasa politică eşuată în propria ei mocirlă. De altfel, politica de cesiuni teritoriale inaugurată de democraţiile occidentale a dus la acordul de la Munchen şi dezmembrarea Cehoslovaciei. În aceste condiţii, îndeosebi după declanşarea celui de-al doilea război mondial, guvernul ungar a „bombardat” Berlinul şi Roma cu cereri pentru revizuirea graniţelor cu România. Aceste cereri erau încurajate de Hitler, care voia să recompenseze Ungaria pentru sprijinul şi loialitatea arătate faţă de fascism, să sancţioneze România pentru pentru atitudinea potrivnică faţă de Axă. Această intenţie rezultă şi din mesajul lui Carol al II-lea, care, în condiţiile date, încerca o apropiere de Germania nazistă. Însă, intenţia cercurilor conducătoare din România de a reorienta politica politica externă spre puterile Axei a fost condiţionată de rezolvarea revizuirii graniţelor cerută de vecini.
În vara anului 1940, după capitularea Franţei, situaţia României s-a înrăutăţit şi mai mult. URSS şi Ungaria şi-au coordonat eforturile şi acţiunile politico-diplomatice şi militare, pentru a forţa revizuirea graniţelor cu România. În această perspectivă, încă din primăvara anului 1940, contele Istvan Bethlen a fost trimis, în mare taină la Moscova, să-l asigure pe Stalin că, în cazul în care România refuză cererile sovietice, Ungaria o va ataca şi va ocupa Transilvania, cu condiţia ca graniţele dintre cele două ţări să se stabilească pe Carpaţii Orientali. La propunerea lui Molotov, Stalin a fost de acord.
Ulterior, după răşluirea Basarabiei, Ungaria a ameninţat cu începerea ostilităţilor dacă nu primeşte Transilvania. În acest scop, cu acordul OKW-ului, a concentrat la graniţa cu România două armate, cu un efectiv de 200.000 de militari. Totodată, şi-a intensificat activitatea de spionaj şi diversiune, a masat la graniţa cu România grupările organizaţiei paramilitare „Turul” (Uniunea Asociaţiilor Camaradereşti, Garda Zdrenţăroşilor etc.), cu un efectiv de circa 30.0000 de oameni, pregătiţi să execute acte de diversiune şi sabotaj pe teritoriul României. Aceste grupuri, împreună cu cele înfiinţate sau infiltrate deja în România, aveau misiunea să arunce în aer căi ferate, poduri, viaducte, să otrăvească apa, să incendieze păduri şi sate, inclusiv cele locuite de populaţia germană, ca să determine represalii din partea trupelor hitleriste. Aceste activităţi erau conduse din Oradea de Szalkai Laszlo, conspirativ Kuba Agaston, ajutat de 16 membri ai Gărzii Zdrenţăroşilor. Dar, cu toată conspirativitatea, contrainformatorii români au descoperit şi arestat peste 200 de persoane implicate în activităţi de spionaj şi diversiune. În timpul arestărilor şi percheziţiilor au fost descoperite mai multe depozite de armament, muniţie, explozivi, aparate de radio emisie-recepţie, aduse clandestin din Ungaria de către ofiţerii serviciilor secrete care erau şi instructorii nucleelor diversioniste. Prin concentrarea armatei la graniţă şi intensificarea acţiunilor de spionaj şi diversiune se urmărea tensionarea relaţiilor dintre ele două ţări, justificarea intervenţiei trupelor hortiste şi hitleriste în ţara noastră. Pentru detensionarea acestor relaţii, România a propus semnarea unui tratat de neagresiune, însă Ungaria a refuzat, motivând că este inoportun. A propus, în schimb, semnarea unui tratat pentru „apărarea minorităţii maghiare”, care era, de fapt, un amestec grosolan în problemele noastre interne şi, ca urmare, n-a fost acceptat. Asta s-a şi vrut, ca guvernul hortist să-şi poată susţine propaganda revizionistă şi antiromânească, invocând persecuţia etnicilor unguri. În acest timp, provocările şi incidentele la frontieră s-au înmulţit, avioanele hortiste survolau teritoriul României, lansau manifeste revizioniste în limba maghiară, iar pichetele şi patrulele de grăniceri erau atacate cu arme de foc şi grenade.
În această atmosferă tensionată, sub presiunea Germaniei hitleriste şi a Italiei fasciste, au început la Turnu Severin tratativele între delegaţiile României, condusă de Valer Pop, şi a Ungariei, condusă de Andrassy Hory. După formulele de protocol, în ziua de 16.08.1940 au început tratativele între cele două delegaţii. Delegaţia română a propus ca rezolvarea litigiului să se facă pe baza principiului etnic, care ar fi asigurat omogenitatea statelor din punct de vedere naţional, aşa cum dorea Ungaria. În acest caz, frontierele curpinzând un număr cât mai mare de naţionali, România urma să cedeze un teritoriu echivalent cu numărul ungurilor care vroiau să trăiască în Ungaria.
Delegaţia ungară, invocând principiul „status quo ante” şi dreptul milenar asupra Transilvaniei, a considerat că se face o discriminare în prejudiciul Ungariei şi a refuzat. A propus cedarea unui teritoriu de 96.000 de kilometri pătraţi, cu o populaţie de trei milioane de locuitori, din care două milioane erau români şi alte naţionalităţi. Propunerea a fost respinsă, iar tratativele s-au întrerupt la 24.08.1940, fără să se ajungă la vreun compromis, din cauza inflexibilităţii delegaţiei ungare.
În timpul tratativelor de la Turnu Severin, propaganda hortistă a întreţinut o deşănţată campanie revizionist-revanşardă, pentru exaltarea spritului şovin, antiromânesc, la populaţia din Ungaria şi Transilvania, deopotrivă. Ziarul „8 orai ujsag” din 22.08.1940, de pildă, avertiza România că „Dacă nu va înlesni o grabnică încheiere a tratativelor cu Ungaria şi va amâna mereu soluţia aşteptată, atunci Axa va fi nevoită să intervină (…). Cel mai bun sfat ce poate fi dat României este să cedeze de bunăvoie, ca astfel să fie de prisos o intervenţie străină”.
După eşecul tratativelor de la Turnu Severin, Hitler a hotărât să se implice direct în rezolvarea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei faţă de România, printr-o soluţie care să deschidă, fără luptă, drumul trupelor germane spre Budapesta şi Bucureşti şi, totodată, să pună cele două ţări în situaţia de a servi interesele celui de-al treilea Reich. Deşi Hitler preconiza subordonarea României şi Ungariei intereselor germane fără luptă, la începutul lunii iulie a ordonat pregătirea unei „forţe de şoc”, care să acţioneze în estul Europei. Generalul Halder, însărcinat cu această operaţiune, a organizat „un corp de securitate” compus din 24 de divizii (15 de infanterie, şase blindate, trei motorizate), iar după eşuarea tratativelor de la Turnu Severin, la 25 august, a ordonat OKW-ului să deplaseze urgent şi în secret 10 divizii la graniţa de est a Germaniei, iar în sudul Guvernământului General al Poloniei (la graniţa cu România), două divizii de tancuri aşteptau semnalul de înaintare rapidă în ţara noastră. La 28.08.1940, patru divizii blindate şi două motorizate au primit ordin ca la 31.08.1940 să ocupe zonele petroliere din România, iar la 1 septembrie OKW-ul a prevăzut folosirea desantului aerian pentru ocuparea rapidă a celor mai importante puncte strategice din România, în primul rând, zonele petroliere. Deşi a făcut aceste pregătiri în sprijinul Ungariei fasciste, la 28.08.1940, Hitler i-a mărturisit lui Ciano netemeinicia pretenţiilor guvernului hortist, astfel: „Soluţionarea problemei este deosebit de complicată, datorită faptului că unei revendicări teritoriale, care se bucură de extrem de multă popularitate în rândul naţiunii ungare, se opune o revendicare demografică cu siguranţă incontestabilă”. (DGFP, Series D. Vol. X d. 407). Cu toate astea, Hitler era hotărât să rezolve pretenţiile teritoriale ale lui Horty în defavoarea României, noua frontieră ungaro-română, fixată de Hitler la 27.08.1940, s-a făcut ţinând seama de interesele strategice ale Germaniei, care, prin intermediul aliatului său încercat, Horty Miklos, punea stăpânire pe creasta Carpaţilor Orientali. Se înfigea ca un pumnal în inima României, până aproape de Braşov, la câţiva zeci de kilometri de zona petrolieră, distanţă pe care blindatele germane o puteau străbate în câteva ore.
După stabilirea frontierelor, la „invitaţia” lui Hitler, au fost trimişi la Viena, pentru soluţionarea prin arbitraj a pretenţiilor hortiste, ministrul de externe Mihail Manoilescu şi Valer Pop, diplomat cu multă experienţă. Însă la Viena li s-a prezentat harta cu graniţele stabilite de Hitler, iar miniştrii de externe Ribbentropp şi Ciano, ameninţând cu intervenţia militară, i-au obligat să semneze cedarea Ardealului de nord Ungariei hortiste. Deci, la Viena n-a fost un arbitraj, ci un şantaj ordinar, specific statelor revizionist-fasciste. Prin acest dictat, s-au rupt din trupul ţării 45.000 kmp, cu o populaţie de 2,6 milioane de locuitori, din care 1,304 erau români, 968.064 unguri, 148.000 evrei, 72.000 germani, 116.000 alte naţionalităţi.
După cum se observă, mai mult de jumătate fiind români, vestea dictatului a străbătut ca un fior rece inimile românilor, care au participat la ample demonstraţii stradale. Paradoxal, deşi Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, ura românilor nu s-a îndreptat împotriva ungurilor, ci a dictatorilor fascişti Hitler şi Mussolini, iar protestele împotriva lor au fost atât de vehemente, încât, la cererea diplomaţilor germani, guvernul romând a fost obligat să interzică manifestările stradale, casă nu deterioreze şi mai mult relaţiile cu cei doi dictatori.
Ioan Damian,
Vicepreşedintele Uniunii Vatra Românească filiala judeţului Timiş
Păcatele doamnei deputat Mona Muscă
Cu toată isteria purificatorilor şi excomunicatorilor, doamna deputat Mona Muscă n-a greşit, n-a comis nici un păcat când a semnat şi a decis să colaboreze cu securitatea, adică să furnizeze informaţii despre acte şi fapte care pun în pericol siguranţa statului român. Dei, nu pentru securitate ca instituţie, mai mult sau mai puţin odioasă, ci pentru neam şi ţară s-a sacrificat atunci, iar acum vor să o sacrifice nişte indivizi care n-au nimic cu ţara şi cu neamul românesc. Totuşi, doamna Muscă a păcătuit, a comis chiar un sacrilegiu când a criticat Preşedinţia şi premierul, după care a părăsit fotoliul ministerial, Guvernul, pe uşa din faţă, demnă, nu umilită, cum vor moralizatorii de la CNSAS. Cum nici preşedintele, nici premierul nu suportă critica, dar mai ales de frică să nu-şi piardă fotoliile, fără să renunţe la războiul celor două roze, şi-a întrebat fiecare oglinda fermecată: „Oglindă, oglinjoară, care instituţie e mai ticăloasă din ţară”. Până spre sfârşitul primăverii, oglinzile răspundeau, după preferinţa proprietarului, Preşedinţia sau Guvernul. O dată cu sosirea verii, oglinzile întrebate făceau feţe-feţe şi răspundeau invariabil: „Sunt Preşedinţia şi Guvernul ticăloşite, dar instituţia CNSAS este mult mai ticăloasă!”. Au avut, probabil, în vedere, faptul că, de la acea dată, toţi oamenii politici români au început să facă pelerinaje şi penitenţe în faţa excomunicatorilor de la CNSAS, mai teribil decât în faţa „odioşilor de la odioasa”.
Fără îndoială, d-na Mona Muscă, prin calităţile personale, trăsăturile de caracter şi moralitate, prezintă un pericol real atât pentru preşedintele T. Băsescu, cât şi pentru premierul C.P. Tăriceanu. Cei doi, intuind că, într-un referendum pentru oricare din cele două demnităţi, doamna Muscă i-ar surclasa, pac cu dosarul, ca Dandanache cu scrisoarea becherului.
Pe de altă parte, trebuie apreciate cum se cuvine demnitatea şi curajul doamnei Muscă, care, în ciuda excomunicatorilor şi purificatorilor, a declarat fără echivoc că, într-o situaţie similară, ar semna fără nici o ezitare un astfel de angajament. Noi credem că oricare cetăţean cinstit, cu dragoste de ţară, ar proceda la fel, adică ar semna. Nu trebuie să ne fie teamă că vom fi excomunicaţi ca pe vremea lui Stalin, oricât vor scrâşni din dinţi purificatorii de la CNSAS sau chiar din PNL.
Menţionăm că dosariada, acuzaţiile şi excomunicările sunt patronate de forţe oculte, ostile neamului românesc, care finanţează această propagandă isterică pentru a ne învrăjbi şi a ne putea domina, fără să explice nimeni situaţia operativă din rândul studenţilor străini. Or, din discuţiile purtate cu cei care o cunosc şi analizele făcute, rezultă că în rândul studenţilor străini erau mai mulţi ofiţeri de informaţii şi contrainformaţii, trimişi anume să-şi urmărească conaţionalii, să-i verifice şi să stabilească dacă au fost racolaţi de serviciile secrete româneşti ori ale altor state. O altă categorie, foarte periculoasă, o formau membrii grupărilor teroriste, trimişi la studii în România, urmăriţi şi ei de ofiţeri de informaţii şi contrainformaţii ai grupărilor respective. Aceşti studenţi, pe lângă studiul şi pregătirea profesională, aveau şi sarcina/misiunea de a găsi locuri sau baze, în care să se poată refugia şi sta o perioadă de timp teroriştii care au acţionat în alte ţări. Spre sfârşitul lunii mai 1980, în jurul orei 2, a fost reţinut, de pildă, lângă o unitate militară, un individ cu paşaport finlandez, care vorbea foarte prost limba finlandeză. Militarii s-au înţeles cu el în limbile germană şi italiană. Însă, din analiza deplasărilor de pe paşaport, rezulta că a fost prezent în mai multe ţări, la data producerii unor acte teroriste. Spre pildă, a fost prezent în Italia când s-a produs atacul din gara Milano, în Ţara bască şi Irlanda de Nord când s-au produs acte teroriste, însă nu putea fi reţinut. Exprimându-şi dorinţa de a pleca în Ungaria, unde probabil avea o bază de refugiu şi recuperare, a fost însoţit până la graniţă. În prealabil, a fost informat inspectoratul de securitate, ca prin serviciul antitero, să urmărească reacţia şi comportarea studenţilor străini, în primul rând, a suspecţilor de terorism.
În rândurile studenţilor străini erau şi persoane suspecte de apartenenţă la grupări mafiote, care se ocupau cu trafic de droguri sau de valută, comerţ ilicit cu ţigări, inclusiv cu găsirea unor locuri pentru adăpostirea mafioţilor care comiteau infracţiuni, chiar crime, în alte ţări ale lumii. Nu vorbesc de ofiţerii de informaţii trimişi, sub acoperirea de studenţi, să culeagă date secrete din România.
Prin urmare, dacă doamna Muscă a semnat şi s-a angajat să contribuie la descoperirea şi prevenirea unor astfel de fapte, ce fel de poliţie politică a făcut? Ofiţerii din structurile antiteroriste, informaţii şi contrainformaţii au făcut sau nu poliţie politică? Sau, în favoarea cărui stat au făcut poliţie politică, dacă au făcut? De ce în Ungaria s-a stabilit prin lege că numai Direcţia de cercetări penale a Securităţii a făcut poliţie politică? Deci, nu toată securitatea, aşa cum consideră purificatorii de la CNSAS. De altfel, ofiţerul de informaţii acoperit Peter Medgyessy a ajuns prim ministru, fără ca vreun ungur mai democrat sau măcar adversarul său politic, Viktor Orban, să fi leşinat. Ofiţerul de informaţii Vladimir Putin a fost ales să conducă Rusia şi, culmea, ruşii n-au căzut în freză. Nu s-a întâmplat nimic nici când un fost şef al CIA, Bush senior, a ajuns preşedintele SUA. În schimb, recent, s-au produs un scandal enorm şi demisia unui demnitar pentru că a deconspirat un agent CIA, care lucra sub acoperirea de ziarist.
Aşadar, semnarea angajamentului şi colaborarea cu securitatea pentru rezolvarea problemelor menţionate nu poate constitui temei legal sau moral pentru excluderea doamnei Muscă din viaţa politică/publică, dimpotrivă. Adevăratul păcat constă în susţinerea legii lustraţiei, o lege aberantă, de sorginte fascistă şi comunistă. Fasciştii au folosit numerus clausus ca să condamne şi să lichideze etnii şi rase umane, iar comuniştii dictatura proletariatului ca să lichideze clasele sociale. Totuşi, care este deosebirea dintre listratorii români, fasciştii şi comuniştii internaţionalişti?
Prin urmare, legea lustraţiei trebuie condamnată, nu pusă în dezbaterea Parlamentului spre a fi acceptată, chiar dacă lustratorii nu vor sau nu pot pricepe că răspunderea penală este individuală, nu colectivă. Nu pot fi condamnate grupuri umane, de ordinul sutelor de mii, pentru că au trăit, muncit şi au îndeplinit anumite funcţii într-un regim politic impus, iar unii au comis abuzuri, ilegalităţi şi crime. Fiecare trebuie să răspundă numai pentru faptele lui. De altfel, apare tot mai evident că dosariada şi lustraţia sunt, de fapt, o diversiune, menită să ascundă jaful din economie, sărăcia şi mizeria în care trăiesc milioane de cetăţeni, dar mai ales iresponsabilitatea şi incompetenţa guvernanţilor de a redresa situaţia economico-socială a ţării.
Ioan Damian
Răscoala de la Tatar-Bunar
După eşecul Conferinţei de la Viena (27.03-2.04.1924), în timpul căreia delegatul sovietic a declarat că Moscova nu recunoaşte unirea Basarabiei cu România, guvernul sovietic a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile pentru declanşarea unei acţiuni de amploare care să ofere Armatei Roşii pretext de intervenţie şi anexare a Basarabiei la URSS. În această perspectivă, conform planului întocmit de serviciile secrete, prin hotărâre Biroului Politic al PC(b) al URSS, la 29.05.1924 s-a înfiinţat Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, în cadrul Ucrainei, cu graniţa până la Prut. Apoi s-a trecut la dezinformarea şi intoxicarea proletariatului cu lozinca apărării statului sovietic, iar prin circulara Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, partidele comuniste din Ţările Baltice, Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria au fost informate (dezinformate – n.n.) că „Proletariatul rus este ameninţat cu implicaţiuni de război din partea României”. În vederea acestui conflict au fost stabilite „puncte de refugiu” şi „zone cu detaşamente speciale”. Planul acţiunii şi zonele stabilite au fost prezentate secretarului Federaţiei Comuniste Balcanice, Vasili Kolarov, care l-a aprobat şi şi-a asumat răspunderea executării lui, ca să nu implice oficial URSS în acţiuni antiromâneşti. Planul urma să fie aplicat pe la mijlocul lunii septembrie 1924, iar pentru o mai bună coordonare a acţiunilor România a fost împărţită în cinci zone, astfel: 1.Zona de nord, cu centrul la Comeanca, avea ca obiectiv aruncarea în aer a unor poduri de cale ferată, după care să înainteze spre Iaşi, unde trebuia să se întâlnească cu grupul care venea din Basarabia; 2.Basarabia propriu-zisă, cu misiunea de a înainta spre Galaţi, unde trebuia să se întâlnească cu un detaşament sovietic, care urma să treacă graniţa prin raioanele Olăneşti, Budaki, Tuzla; 3.Zona de sud-est cuprindea Dobrogea, cu centre la Călăraşi, Silistra, Mănăstirea, şi avea misiunea să arunce în aer podul de la Feteşti, izolarea de restul ţării, înaintarea şi ameninţarea Bucureştiului; 4.Zona Banat şi Ungaria de sud-est, cu centre la Lugoj, Caransebeş, Simeria, avea misiunea să instige revizioniştii unguri la acţiuni antiromâneşti şi sabotarea activităţii în nodurile de cale ferată; 5.Zona de nord, care cuprindea Transilvania şi Ungaria de nord-est, cu centre la Oradea, Cluj şi Dej, avea ca misiune paralizarea activităţii nodurilor de cale ferată şi, cu sprijinul iredentiştilor unguri, să uşureze pătrunderea trupelor hortiste în Ardeal.
Conducerea generală a acţiunii a fost încredinţată unei troici, formată din Bădulescu, Goldstein şi Kalifarski, iar coordonarea ei revenea centrului revoluţionar de la Odesa, în frunte cu Andrei Kulşnikov, zis Neni. Comandant militar a fost numit Osip Poliakov, zis Platov. Prin aceste acţiuni de amploare, sovieticii voiau să demonstreze opiniei publice internaţionale că populaţia din Basarabia este nemulţumită de „dominaţia românească” şi cere alipirea la URSS. În acest scop, se preconiza o răscoală de proporţii şi s-a trecut la organizarea introducerii de arme, muniţie şi explozivi În România.
Acţiunea a început în dimineaţa zilei de 11.09.1924, când un grup înarmat a atacat târgul Nicolaevca din judeţul Ismail, a tăiat firele de telefon şi telegraf, a ucis primarul şi doi jandarmi, a incendiat mai multe clădiri publice şi a răspândit manifeste prin care îndemna populaţia la revoltă. Deşi grupul a fost respinsiar acţiunea lichidată, în mare parte, de forţele de ordine, ea a fost reluată cu şi mai multă virulenţă la Tatar-Bunar, unde NKVD-ul a reuşit să racoleze mai multe persoane din rândul alogenilor, în special.
În seara zilei de 15.09.1924, câteva grupuri înarmate au ocupat primăria din Tatar-Bunar şi au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul URSS. Au împuşcat notarul, şeful postului de jandarmi, doi jandarmi şi doi funcţionari din administraţia publică locală. Din ordinul lui Neni (Andrei Kulşnikov, au fost instalate santinele la toate intrările şi ieşirile din comună, iar pe clădirile publice au fost arborate drapele roşii. Populaţia a fost adunată cu forţa la primărie, unde Neni le-a comunicat că Basarabia este republică, iar Armata Roşie a trecut Nistrul, ca să alunge trupele române „de ocupaţie”. Ca afirmaţiile lui Neni să aibă credibilitate, artileria sovietică executa trageri pe malul stâng al Nistrului, la Ovidiopol. Şi de această dată forţele de ordine au restabilit liniştea, arestând 489 de participanţi, din care 89 de persoane au fost condamnate de Tribunalul Corpului III Armată la închisoare pe diferite termene. Menţionăm faptul că printre condamnaţi nu s-a aflat nici un român.
Într-o lucrare apărută la Moscova în anul 1973, acest eveniment a fost menţionat astfel: „Încercările conducătorilor de a ridica la luptă toţi oamenii din Basarabia au eşuat. Răscoala de la Tatar-Bunar a rămas izolată”. Despre această răscoală, Nicolae Iorga a scris: „Dacă anume locuitori, din acele regiuni deasupra Deltei, au crezut că ei, câteva sute de oameni, au dreptul de a opri trei milioane de români de a trăi în libertate naţională, pe pământul moştenirii lor, represiunea n-a făcut decât dreptate”. Iar un ziar bucureştean, de nuanţă socialistă, menţiona: „Guvernul Rusiei sovietice ştia că această #Republică# nu va trăi, că oamenii vor plăti cu viaţa provocarea noului ţarism imperialist. Şi, totuşi, a comis crima”. La rândul său, secretarul general al PCR, Elek Koblos, a consemnat: „Cu Tatar-Bunar nu am obţinut nici o legătură. Pentru noi a fost o surpriză… Ulterior am emis un apel pentru Tatar-Bunar”.
Aşadar, deşi inaderenţa românilor la comunism era cunoscută şi, ca urmare, eşecul era previzibil, sovieticii au acţionat ca să folosească acest eveniment drept pretext pentru mobilizarea partidelor comuniste împotriva României şi chiar a unor personalităţi marcante, printre care Henri Barbusse, Romain Rolland, Luis Aragon şi românul C.G. Costa-Foru, membru marcant al masoneriei europene. Aceste personalităţi, şi nu numai, au luat atitudine împotriva ţării noastre.
După eşecul acestor acţiuni antiromâneşti, la 12.10.1924, Moscova a înfiinţat Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească în stânga Nistrului, cu capitala la Bălţi, mutată în 1930 la Tiraspol, subordonată RSS Ucrainene. Apoi, deşi N. Titulescu şi M. Litvinov au încheiat un gentlemens agreement şi purtau discuţii cu privire la stbilirea de relaţii diplomatice, sovieticii au continuat provocările, instigările, racolările şi infiltrările de agenţi în România. Iar după semnarea Pactului Ribbentropp-Molotov în august 1939, guvernul sovietic a transformat revizionismul în politică de stat, şi-a intensificat provocările şi incidentele de frontieră şi le-a folosit ulterior, ca pretext pentru răşluirea Basarabiei în anul 1940.
Comunismul s’a scoborât din lumea utopiilor în lumea realităţii şi realizărilor cu tot cortegiul său de confuziuni şi dezordini.
Iată faptul cel nou.
Regimul născut din această doctrină nu se poate menţine şi nu se poate mărgini în hotarele înăuntrul cărora s’a născut şi s’a organizat; el trebue să se reverse căci altminteri este ameninţat cu moartea. (…) În faţa acestei ameninţări a stat şi stă Basarabia noastră. Domnilor deputaţi, în faţa acestei ameninţări noi ne-am apărat având în primul rând, drept pavăză, bunul simţ, sănătatea morală şi patriotismul populaţiunii basarabene. Nicăeri nu s’a evidenţiat mai mult acest bun simţ, această sănătate morală şi acest patriotism, de cât cu prilejul atacului colectiv dela Tatar-Bunar.
Acei care au făcut această vastă conspiraţie au nădăjduit şi au crezut că întreaga populaţie din Basarabia se va ralia, din primul ceas, la bandele de terorişti şi că mişcarea se va întinde spre Nord pentru ca să asvârle în flăcări întreaga Basarabie care apoi trebuiau să încingă toată tara românească.
Din depoziţiile care sunt la dosarul acestui proces şi din documentele scrise, rezultă limpede că “centrul” acela misterios de dincolo de Nistru credea că era de ajuns ca o sdreanţă roşie să fluture deasupra unei Primării, pentru ca acesta să fie semnalul revoluţiei în întreaga Basarabie.
Este adevărat că populatia din sudul Basarabiei s’a mişcat, dar nu s’a mişcat pentru a pactiza cu bandele, nu s’a mişcat pentruca să pactizeze cu atacatorii, ci s’a mişcat pentruca să se pună din primul ceas în slujba armatei ţării, împotriva armatei desordinei. Şi aceasta n’au făcut-o numai cum era firesc şi normal Moldovenii, ci au făcut-o şi populaţiunea basarabeană de altă origină, au făcut-o Bulgarii.
(Din discursul lui Gheorghe Tătărescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne în perioada 30 octombrie 1923 – 29 martie 1926, în guvernul Brătianu, ţinut în ziua de 9 decembrie 1925 în fata Parlamentului)
CÂND IMPOSIBILUL ESTE POSIBIL ŞI POSIBILUL IMPOSIBIL?
Bineînţeles că se poate! La noi şi numai la noi toate sunt posibile şi imposibile, în acelaşi timp, din moment ce chiar domnul preşedinte Traian Băsescu a declarat că trăim într-o societate ticăloşită, fără să fie întrebat de cei neticăloşi care societate şi cine sunt ticăloşii. Întrucât societatea românească nu s-a ticăloşit, domnul T.B. trebuie să afle, fie şi pe această cale, că s-au ticăloşit numai jefuitorii, nu şi poporul de rând. Însă neticăloşiţii, acel filon de aur care a apărat şi apără ţara şi neamul, manipulaţi şi derutaţi, asistă hipnotizaţi, parcă, de acei şerpi veninoşi (ticăloşii), la deteriorarea continuă şi galopantă a situaţiei economice şi sociale, la sărăcia, foametea şi mizeria în care trăiesc milioane de cetăţeni români (flămânzi, nu ticăloşi, domnule T.B.), la creşterea alarmantă a nemulţumirilor populaţiei şi la alte imposibilităţi care pot deveni posibile. Această stare de fapt, agravată prin nerespectarea promisiunilor electorale, politica antinaţională şi antistatală promovată de guvernanţi, la comanda unor forţe transnaţionale şi a unor cercuri de interese, interne şi externe, ostile, acuzarea şi atacarea brutală a sentimentului naţional, toate au delegitimat actuala coaliţie guvernamentală. În toată lumea este imposibil, numai la noi este posibil, ca preşedintele şi premierul să devină sperjuri, prin încălcarea jurământului depus la învestirea în funcţii, iar animozităţile dintre ei să-i transforme în bufoni, cu consecinţe dezastruoase pentru imaginea României în lume. Oare partidele care i-au propulsat chiar nu văd consecinţele acestei stări de fapt?
La deteriorarea acestei imagini au contribuit şi contribuie şi câţiva indivizi, care se cred elite, adunaţi în nişte ONG-uri, strâns unite în Coaliţia pentru un Parlament Curat, stipendiate copios din exterior de unele asociaţii şi fundaţii, prin care serviciile de spionaj îşi remunerează agenturile. Aceşti indivizi, ONG-urile şi Coaliţia acuză, contra cost, poporul român de naionalism comunist, propagă şi susţin noul „internaţionalism”, de sorginte mondialistă şi globalistă, un cosmopolitism şi elitism care flagelează istoria, cultura şi civilizaţia neamului românesc, manifestă un dispreţ agresiv şi patologic faţă de calităţile şi virtuţile poporului român.
Deşi e imposibil, la noi totuşi e posibil ca în folosul unor forţe oculte, străine interesului naţional, să fie încălcate sistematic, zi de zi, sub privirile unei populaţii îngrozite de prea multe abuzuri şi ilegaităţi, Constituţia şi legile ţării, toate regulile şi principiile democraţiei, statul de drept devenind astfel o iluzie. Arbitrariul, haosul şi anarhia, corupţia, abuzurile şi ilegalităţile, proliferate în toate sectoarele economico-sociale şi la toate nivelurile politico-administrative, au subminat autoritatea de stat. Nimeni nu mai respectă legile, iar Preşedinţia şi Guvernul, nemaiavând autoritatea morală necesară întronării ordinei şi legalităţii, au trecut la metode nedemocratice, dictatoriale de conducere. Sub pretextul accelerării reformei, folosesc în mod abuziv, nejustificat, ordonanţele de urgenţă şi pachetele de legi, încălcând astfel art.113 alin.1 şi art.114 alin.4 din Constituţie. Iar Curtea Constituţională, în loc să apere constituţionalitatea legilor, le încalcă în mod grosolan prin inacţiune. La încălcarea Constituţiei şi a legilor concură, cu tot zelul, şi Parlamentul, care votează ordonanţe de urgenţă, deşi, potrivit Constituţiei, n-au acest caracter, şi pachete de legi, adică cu toptanul sau la grămadă, încălcând astfel Constituţia. Ca urmare, domnul preşedinte Băsescu şi-a permis să ameninţe că nu va pune şefi la serviciile secrete până Parlamentul nu-i votează pachetul, adică grămada de legi cu privire la siguranţa statului. Asemenea şantaje grosiere şi labilitatea unor parlamentari au transformat forul legislativ într-o tribună de la care aleşii naţiei îşi prezintă interesele de grup sau personale şi meschine ori îşi păcălesc adversarii politici, spre stupefacţia unei populaţii îngrozite de spectrul foamei şi mizeriei.
În aceste condiţii, dacă am spune cuiva din altă ţară că în Parlamentul român intră şi votează oricine, ar râde în hohote şi ar exclama „Imposibil!”. Totuşi, e posibil, din moment ce doamna senator Norica Nicolai a fost substituită de nepoţică, trimisă în Senat să voteze, ca ADA să întrunească cvorumul necesar, fără ca paznicii/veghetorii instituţiei să se sesizeze. S-a sesizat numai mass media, care a stabilit că nepoţica nu-i o fetiţă inocentă: are 26 de ani şi este absolventă a unei facultăţi de drept. Prin urmare ştia sau trebuia să ştie că atribuirea de calităţi oficiale, pe care nu le are, se pedepseşte şi, totuşi, a votat, viciind acel act (nu zic lege), care este lovit de nulitate absolută. Şi, foarte interesant, preşedintele Senatului, dl. N.V., a plâns şi a iertat-o, iar Comisia senatorială, cu toată strădania, n-a găsit nici un articol în lege sau în regulamentul de funcţionare care să incrimineze această faptă reprobabilă. Ca urmare, actul a fost promulgat de preşedinte şi se aplică aşa viciat, dar nulitatea de drept poate poate fi invocată de oricine.
Prin urmare, atât Senatul care a votat, cât şi Preşedinţia care a promulgat această lege nulă de drept au lucrat fără să producă nimic, deşi au fost plătiţi, din cauza doamnei senator Norica Nicolai, care, în mod deliberat, a viciat acel act. Interesant, deşi culpa este evidentă, n-a găsit nici o lege pentru a-i imputa ceva doamnei N.N. şi, eventual, d-lui Theodor Meleşcanu, care a scos nepoţica din sală numai după ce a votat, personalului din cele două instituţii, care costă câteva miliarde de lei pe zi. N-au găsit nici legi pentru sesizarea organelor abilitate să cerceteze astfel de cazuri deosebit de grave, pentru că toate partidele parlamentare au acţionat după proverbul „o mână spală pe alta”, însă în acest caz faţa senatorilor a rămas foarte murdară.
Pe de altă parte, deşi imposibil, la noi a fost posibil faptul că nici o guvernare postdecembristă n-a depus toate diligenţele pentru apărarea drepturilor, intereselor, demnităţii şi chiar mândriei noastre naţionale. Au acceptat cu multă uşurinţă, iresponsabil chiar, fără probe, denigrarea şi calomnierea eroilor Neamului românesc, chiar umilirea poporului român prin imputarea unor crime pe care nu le-a comis. În timp ce ne asumăm trecutul, faptele bune şi rele, respingem cu toată hotărârea acuzaţiile netemeinice, mincinoase sau de-a dreptul ticăloase la adresa înaintaşilor. Nu putem admite nemernicia şi ticăloşia, laşitatea şi trădarea, incriminarea şi insultarea înaintaşilor şi urmaşilor, deopotrivă. Avem în vedere faptul că, deşi există o secţiune de istorie în cadrul Academiei Române şi istorici de mare reputaţie internaţională, a căror autoritate ştiinţifică şi morală este mai presus de orice îndoială, au fost numite două comisii – una de preşedinte şi alta de premier – pentru studierea crimelor comunismului, formate „întâmplător” din urmaşi ai celor care au adus comunismul în România şi au comis acele crime abominabile. Prin excluderea veteranilor de război şi a istoricilor români, s-a urmărit mistificarea adevărului, exonerarea de răspundere a adevăraţilor vinovaţi şi, îndeosebi, culpabilizarea întregului popor român. Pentru prevenirea acestei culpabilizări generale, comisiile numite trebuie desfiinţate imediat, iar indivizii să plece de unde au venit, iar fondurile necheltuite să fie repartizate la învăţământ şi sănătate. Materialul adunat poate fi predat Academiei Române şi studiat de oamenii de ştiinţă şi istoricii români, obligaţi să prezinte concluzii şi lucrări de referinţă, întemeiate pe adevăr, documente şi date certe, pentru informarea obiectivă a opiniei publice din ţară şi din străinătate. Aceste concluzii şi lucrări pot constitui, în acelaşi timp, probe, în baza cărora organele abilitate să poată începe urmărirea penală din oficiu, împotriva celor care au încălcat legea. Întrucât răspunderea penală este individuală, nimeni, dar absolut nimeni nu are dreptul, nici măcar dl. preşedinte Băsescu, să condamne, fie şi printr-o declaraţie publică, întreg poporul român pentru crimele comunismului sau ale holocaustului. Fie şi pentru faptul că românii n-au dorit comunismul, care le-a fost impus, chiar de aşa-zisele mari democraţii, care ne-au predat fără remuşcări, spre îndestulare, unui Stalin aliat. De altfel, marea majoritate a persoanelor vinovate de holocaust au fost deja condamnate şi nu mai pot fi trase la răspundere pentru aceeaşi faptă. E chiar aşa de greu de înţeles principiul autorităţii lucrului judecat? Ce fac puzderia de jurişti, care se învârtesc în jurul preşedintelui şi premierului ori hălăduiesc prin Parlament?
După cum se observă, potrivit normelor şi principiilor dreptului penal, condamnarea celor care au fost judecaţi o dată, chiar printr-o declaraţie publică, este imposibilă, este nulă de drept. Dar, devine posibilă la cererea unor forţe oculte, antiromâneşti şi la bătaia pe crupă a guvernanţilor, pentru a le gâdila în mod plăcut orgoliul din care se revarsă iresponsabilitatea, nemernicia şi tăvălirea în propria lor mocirlă politicianistă.
Ioan Damian
„Vatra” în presa românească
Datorită conţinutului său, cu mai multe semnificaţii, cuvântul vatră l-au purtat şi-l poartă multe publicaţii ivite pe întregul spaţiu românesc. Aşa este „Vatra. Foaie ilustrată pentru familie”, reprezentând o publicaţie culturală şi literară, de orientare tradiţionalistă, în descendenţa „Daciei literare” şi a „Tribunei”. Apare la Bucureşti, bilunar (1894-1896), având ca directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc. Articolul-program, Vorba de acasă, este redactat de I. Slavici. Revista este preocupată pentru publicarea literaturii populare, obiceiuri tradiţionale, dar şi texte alese din literatura universală.
În perimetrul oltenesc (Craiova) apare o altă „Vatră” cu caracter literar-cultural, „tipăritură pentru popor”, în mai multe perioade: 1929-1930; 1937-1940; 1943, 1945, fiind îngrijită de C.S. Făgeţel, I. Dongorozi şi Al. Calotescu-Neicu. A devenit, o dată ci trecerea timpului, o revistă a instituţiilor culturale rurale din Oltenia. Editorialul primului număr, Foi pentru popor, aparţine lui Simion Mehedinţi, scris „cu gândul la interesele poporului”. Între colaborari descoperim pe Aron Cotruş, V. Voiculescu, Gala Galaction, I.C. Vissarion, I. Agârbiceanu ş.a.
Nici Ardealul nu se lasă mai prejos. Astfel, apare, lunar, la Năsăud, o „Vatră” cu caracter învăţătoresc, în răstimpul dintre 1935-1939. Articolul-program afirmă că publicaţia este legată de viaţa neamului nostru, încât nu se pot despărţi una de alta niciodată. Coloanele sale găzduiesc articole, note, recenzii, necrologuri.
Oraşul Târgu Mureş găzduieşte o altă „Vatră”, revistă editată de Uniunea Scriitorilor din România. Aceasta este un social-cultural, cu apariţie lunară (1971-1989). Între anii 1971-1973, apare cu subtitlul „Revistă social-culturală”. Directori-fondatori: I. Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc; redactor şef: Romulus Guga. Publicaţia reflectă viaţa economică, socială, politică şi culturală a judeţului Mureş, dovadă fiind şi titlurile rubricilor, unele având caracter permanent, susţinute de scriitori din toate provinciile. La rubrica Colocviile Vetrei răspund pe tema Romanul actualităţii şi actualitatea romanului mai mulţi scriitori, ca: Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Platon Pardău, Norman Manea, Gh. Schwartz ş.a.
O altă „Vatră românească”, publicaţie lunară a Uniunii Naţionale Vatra Românească apare la Cluj (1990). Aici semnează Elena Neagoe, D. Pop ş.a. Descoperim, de asemenea, şi o „Vatră şcolară”, revistă cu caracter pedagogic, la Sibiu, bilunar (1907-1909, 1914), sub conducerea unui comitet de redacţie, din care face parte, între alţii, şi Ioan Lupaş, iar la colaboratori îl găsim pe folcloristul bănăţean George Cătană.
Având exemplul înaintaşelor sale, nu putem să spunem decât Vivat, Crescat, Floreat „Vatra românilor” timişoreană.
Gheorghe Luchescu
Fidel Castro, o legendă cubaneză
Fidel Castro, pe numele său complet Fidel Alejandro Castro Ruz, născut în 13 august 1926, este un revoluţionar cubanez ce l-a dat jos pe Fulgencio Batista şi care a transformat Cuba în primul stat comunist din emisfera de vest. Şi-a menţinut titlul de premier până în 1976, când a devenit preşedintele Consiliului Statului şi Consiliului Miniştrilor. Fidel Castro Ruz a fost prim-secretar al Partidului Comunist Cubanez (PCC) de la formarea sa în 1965. Fratele său Raul este al doilea oficial din ţară şi succesorul lui Fidel Castro. Castro s-a născut în Birán (lângă Mayarí, azi în provincia Holguín). Fidel şi-a petrecut primii ani cu familia sa bogată de fermieri. Fiul lui Ángel Castro y Argiz şi Lina Ruz González, el a fost educat în şcoli iezuite, inclusiv în Colegio Belén din Havana. Din 1945 a studiat dreptul la Universitatea din Havana, absolvind în 1950. Castro a practicat avocatura într-un parteneriat mic între 1950-1952. El dorea să ajungă în parlament pentru Partidul Ortodox, dar lovitura de stat al lui F. Batista l-a dat jos pe Carlos Prío Socárras, şi alegerile au fost anulate. Castro l-a acuzat pe Batista de violarea Constituţiei în tribunal, dar petiţia a fost ignorată. În răspuns, Castro a atacat Barăcile Moncada pe 26 iulie 1953. Peste 80 din atacatori au fost ucişi, iar Castro a devenit prizonier. A fost acuzat şi condamnat la 15 ani închisoare. Totuşi, a fost eliberat în mai 1955 şi a plecat în exil în Mexic şi SUA, unde a format Mişcarea 26 iulie. Până la urmă, Castro s-a întors în Cuba cu un număr de exilaţi, navigând clandestin din Mexic în Cuba pe iahtul Granma. Prima acţiune a avut loc în provincia Oriente pe 2 decembrie 1956. Doar 16 din cei 81 de atacatori au supravieţuit pentru a se retrage în munţii Sierra Maestra, pentru a duce un război de gherilă împotriva forţelor lui Batista. Printre supravieţuitori erau şi Ernesto Che Guevara, Raul Castro şi Camilo Cienfuegos. Pe 24 mai 1958, Batista a trimis 17 batalioane împotriva lui Castro, care au fost înfrânte din cauza moralului scăzut şi a ratei mare de dezertare. De anul nou 1959, Batista şi C. R. Aguero au fugit din ţară, iar forţele lui Castro au cucerit Havana.
Preşedinţia lui Castro
Castro şi-a consolidat controlul asupra ţării prin naţionalizarea industriei, exproprierea proprietăţii private, colectivizarea agriculturii şi impunerea de politici care el credea că din urma lor populaţia va trage folos. Mulţi cubanezi au fugit din ţară, majoritatea în Miami, Florida. Cuba este a doua cea mai populară destinaţie turistică din Caraibe, după Republica Dominicană, turismul fiind o sursă de valută străină, cealaltă formă fiind banii trimişi de cubanezi locuind în America rudelor lor din Cuba.
Majoritatea energiei vine în petrol din Venezuela, în parte în schimb pentru personal medical cubanez. În ultimii ani Castro a investit în biotehnologie, pentru a susţine economia cubaneză şi pentru a găsi înlocuitori pentru importuri. Educaţia şi îngrijirea medicală au devenit valabile pentru toţi în Cuba. Statisticile UNESCO confirmă că Cuba are cea mai mică rată de analfabetism din America Latină. Rata mortalităţii infantile e cea mai mică din regiune, îngrijirea medicală este de o calitate foarte mare iar toţi cubanezii primesc lapte pe gratis până la vîrsta de şase ani. În afară de divertisment, televiziunea cubaneză transmite şi cursuri la nivel de liceu pentru populaţia adultă. Drept recunoştinţă pentru eforturile sale, Castro a devenit primul şef de stat care a primit medalia Sănătate Pentru Toţi de la OMS pe 12 aprilie 1988. Guvernul american contestă realizările guvernării Castro şi spun că şi înainte de venirea lui la putere erau deja nivele mari de dezvoltare în sănătate şi educaţie. Totuşi, Castro a îmbunătăţit şi starea educaţională a cubanezilor. Campania sa s-a concentrat asupra zonelor rurale, unde analfabetismul era mare. Din 1960, aproape 270.000 de profesori şi studenţi au fost trimişi să-i înveţe pe toţi să scrie şi citească, iar cei care nu reuşeau erau nevoiţi să-i scrie o scrisoare lui Fidel Castro. Campania a reuşit: rata analfabetismului a scăzut de la 20% la 4%.
Conducerea lui Castro în Cuba a rămas în mare parte necontestată, populaţia fiind convinsă că el a îmbunătăţit semnificativ viaţa cubanezilor. După aproape jumătate de secol de conducere a Cubei, Fidel Castro rămâne o mare enigmă şi are cea mai lungă “domnie” din secolele XX şi XXI.
